În faÅ£a mea, doi copii merg la ÅŸcoală. Å¢inându-se de mânuţă, îÅŸi coordonează parcă paÅŸii după o melodie numai de ei ÅŸtiută. FetiÅ£a e puÅ£in mai înaltă decât băieÅ£elul, nu pare să fie diferenţă mare de vârstă între ei. Sunt fraÅ£i? Poate vecini. Sau prieteni. Cel mai probabil fraÅ£i.

Se opresc doar la trecerea de pietoni care traversează străduÅ£a Armoniei, din care se revarsă în Bulevard un ÅŸir interminabil parcă de maÅŸini, care îÅŸi aÅŸteaptă prioritatea. Din ele, pe cei doi îi privesc plictiseala, somnul, indiferenÅ£a, uimirea, un zâmbet ÅŸi alÅ£i copii în drum spre ÅŸcoală. AÅŸteptăm.

CITEȘTE ȘI: "Nova Apaserv: Mai multe străzi din BotoÈ™ani rămân, astăzi, fără apă. Se desfÄ..."

Într-o maÅŸină, a doua din ÅŸirul care aÅŸteaptă, un copil bate cu palma spătarul scaunului din faţă, apoi umărul mamei, care butonează telefonul. Åži el bate insistent o clipă, două, trei, după care scoate de undeva, din buzunarul unui ghiozdan, un telefon ÅŸi dispare ÅŸi el în ecranul lui. Acum e la fel de absent ca mama.

Fără să vreau, îmi vine în minte cuvântul inventat de PetruÅ£a, o fetiţă din clasa a V-a: singurăparentatea. I-am rugat să scrie pe o foaie albă despre o temă la alegere, ca ÅŸi cum ar avea un blog ÅŸi s-ar adresa unui cititor fictiv, trimiÅ£ând către el un gând, o idee, orice. Le-am cerut să fie serioÅŸi (în limita stocului disponibil în clasa a V-a). Pe urmă, foile se predau, se amestecă, se împart aleatoriu. Åži fiecare citeÅŸte „postarea” unui coleg. Ea a scris despre singurăparentate.

Ce este singurăparentatea? Este singurătatea copiilor pe care părinÅ£ii nu-i aud când li se adresează, nu discută cu ei, îi tratează cu privirea aceea care are mai multe nuanÅ£e: „eÅŸti prea mic ca să înÅ£elegi asta”, „altădată, nu vezi că acum sunt ocupat(ă)?”, „nu mă interesează acum, te rog”, „eu ÅŸtiu ce e mai bine pentru tine”, „dacă nu taci, o să-Å£i pară rău”, sau nuanÅ£a supremă, indiferenÅ£a.

Este singurătatea copiilor ale căror gânduri nu mai vor să devină cuvinte din cauză că, oricum, nu îi ascultă părinÅ£ii. „Ea poate veni dintr-o dată, odată cu darurile frumos ambalate cu care trebuie să te joci, ca să nu vorbeÅŸti ÅŸi să nu îÅ£i deranjezi părinÅ£ii, sau poate veni treptat, după ce ei s-au plictisit de întrebările tale, probabil începând cu banalele „dacă o albină se aÅŸează pe o urzică, cine înÅ£eapă prima, urzica sau albina?”, continuând cu seria lui „de ce...?” ÅŸi culminând cu povestea cu puÅŸtiul de care îÅ£i place, sau de cea cu gaÅŸca din vecini”.

În maÅŸini, parcă e numai singurăparentate. În prima din ÅŸir, doi copii par că strigă ceva la ÅŸofer, care strigă ÅŸi el ceva la ei. BosumflaÅ£i, cei doi se depărtează, de parcă aerul dintre ei ar prinde consistenţă ÅŸi i-ar împinge brutal cât mai departe unul de celălalt, fiecare lângă portiera lui. Din spate, un claxon tulbură liniÅŸtea dimineÅ£ii ÅŸi o maÅŸină depăşeÅŸte, Å£âÅŸnind brusc, fără niciun avertisment, ÅŸirul celor de pe Bulevard, sfidând orice regulă de circulaÅ£ie. De pe bancheta din spate, un copil scoate limba ÅŸtrengăreÅŸte către ÅŸoferii care încă aÅŸteaptă. Palma mamei de alături, nu uită, nu iartă. Undeva, o portieră se trânteÅŸte ÅŸi un licean traversează străduÅ£a, apoi aleargă pe Bulevard, către Liceul de lângă Parc.

Åži, în faÅ£a mea, o mânuţă o strânge pe cealaltă, un umăr se apropie de celălalt ÅŸi Bulevardul oftează încă o dată, eliberându-se de povara maÅŸinilor. Întorc capul spre stânga, chemat de privirile lor. Se uită amândoi în sus, la mine, pândindu-mi reacÅ£ia:

Hai, traversăm..., le spun aproape în ÅŸoaptă.

Traversăm împreună. Åži ei merg mai departe, Å£inându-se de mânuţă, ducând ascunsă în ghiozdănele vara, ca să-i dea drumul în clase, pe coridoare, în curtea ÅŸcolii... Îmi trezesc o amintire veche...

În intersecÅ£ie, deÅŸi e verde, se opresc ÅŸi mă aÅŸteaptă din nou, pândind cu coada timidă a ochiului ceea ce urmează să fac. Traversăm din nou împreună. În apropierea Parcului, îi depăşesc ÅŸi îi pierd. OraÅŸul s-a trezit de-a binelea. Åži în mine, se trezeÅŸte amintirea vremurilor când Bulevardul ÅŸi străduÅ£ele oraÅŸului ÅŸi cartierele erau pline dimineaÅ£a de frăţiori Å£inându-se de mânuţă, de prieteni aÅŸteptându-se în faÅ£a blocului sau la colÅ£ul străzii, de răsete ÅŸi ecou de paÅŸi care urmăresc vacanÅ£a. Fără telefoane mobile, fără căşti în urechi, fără priviri imobile, fără grabă. Fără singurăparentate.

- Mă ascultă, spune aproape ÅŸoptit băieÅ£elul, când trec pe lângă ei.

- Ce spui tu?

- Poezia...

- Spune-mi-o încă o dată, te ascult eu...

Nu am mai auzit poezia. Doar claxoanele maÅŸinilor care din nou se poticneau în drumul lor către nicăieri, scrâÅŸnet de roÅ£i, ÅŸi de undeva se năştea o tensiune parcă fluidă, plutind între trecătorii care se revărsau pe trotuare, parcă dintr-o dată, preocupaÅ£i, grăbiÅ£i, deja obosiÅ£i.

Am întors capul ÅŸi nu i-am mai găsit pe cei doi copii. Dacă nu i-ar fi prins ochiul camerei telefonului meu sub pleoapă, m-aÅŸ fi gândit că nici nu au existat cu adevărat, i-a plăsmuit gândul meu furat de o amintire mai veche a unor vremuri când nu exista singurăparentate ÅŸi când, la 7.40 dimineaÅ£a, îmi luam de mânuţă fratele mai mic cu 11 luni ÅŸi porneam spre ÅŸcoală, ascultându-l la poezia pe care o avea de învăţat, sau povestindu-i finalul cărÅ£ii pe care nu reuÅŸise să o termine la timp, sau răspunzându-i la întrebările pentru care cerusem timp ca să mă gândesc mai bine, de fapt, ca să le pot afla răspunsurile de la părinÅ£i.

Mihaela Arhip (profesor, scriitor)