Sunt oameni cu care, la o cafea, discuţi despre nimicuri fără miez. Şi e bine. Te detaşezi de cotidian sau îi pătrunzi ştirile, detaşându-te de lumea în care te-ai refugiat.
Sunt oameni cu care, la o cafea, discuţi nimicuri cu miez. Şi e tot bine, parcă mai bine. Din miezul acestora cresc provocările: tema ultimei cărţi citite, sensul încifrat al unei secvenţe dintr-un film, o replică celebră, rămasă suspendată deasupra unei multitudini de interpretări, dileme etice, menirea artistului în vreme de restrişte şi nu numai...
Şi, printre alte nimicuri, provocarea unui prieten drag: cum îţi dai seama care dintre cei cu care te întâlneşti pe drumul vieţii merită creditat? Cui merită să acorzi credit? Cum ştii dacă încrederea pe care urmează să o acorzi nu va sfârşi prin a fi călcată în picioare din cauza lipsei de bun-simţ, de empatie, de respect? Mai pe scurt, din cauza lipsei de educaţie.
Nu poţi şti. Poţi doar să devii prevăzător, creditând doar pe cei care nu mai sunt printre noi şi care nu te mai pot dezamăgi, sau pe cei care au avut un parcurs corect şi îndelungat prin viaţa ta. Poţi să devii paranoic şi să te apropii de extreme, să nu mai creditezi pe nimeni.
Dar trăieşti alături de ceilalţi. Şi trebuie să accepţi faptul că în jurul tău trăiesc oameni şi Oameni. Iar botoşănenii nu fac excepţie de la a fi oameni şi Oameni.
De multe ori, în mod greşit, mi-am asumat vina de a acorda credit moral unor oameni care nu şi-au asumat moral debitele.
Am citit undeva, nu mai ţin bine minte în scrierile cărui autor rus, despre „viclenia nativă, parşivă, a omului lipsit de educaţie”, care apelează la tot soiul de tertipuri, înşelând, minţind, şantajând, pentru a-şi atinge scopurile şi care consideră că, dacă cel înşelat, minţit, dezamăgit nu ripostează, înseamnă că ori e prost, ori mai grav, se teme.
Şi râde în sinea lui că a reuşit să se folosească de numele şi autoritatea lui, sau de sentimentele celuilalt, considerându-i-se superior. „Vezi băăăi, cât îl văd alţii de tare, şi tot l-am prostit!”, ajungând chiar să creadă în ceea ce spune, deşi ştie, în adâncul lui cel mai adânc, că adevărul este cu totul altul. De multe ori, însă, e convins de superioritatea lui (i)morală, mai ales dacă (i)moralitatea l-a ajutat să urce pe scara socială, profesională. Şi râde, fără ca măcar să-i treacă prin minte că cel minţit, înşelat, dezamăgit îi este net superior prin educaţie şi prin decizia de a se retrage şi de a considera că a mai învăţat o lecţie de viaţă. Cea care spune că prostia e agresivă şi că nu are alte arme ca să răzbată. Şi că "a răzbate", numai pentru neamul prost, înseamnă a ieşi ca păduchele în frunte, fără a bănui că tocmai aşa poate fi mai uşor strivit.
Am creditat şi eu, ca mulţi alţii, oameni care au considerat că m-au folosit pentru a accede în anumite funcţii, pentru a obţine anumite distincţiii, sau pentru a ieşi ca păduchele în frunte.
Că alta ce pot să fac? Ca să îl parafrazez pe Creangă... Că naţia asta a noastră are vocaţie de Harap-Alb. E un personaj care înşală aşteptările cititorului de basme, nu are nicio însuşire supranaturală, nici măcar curajos nu e. Are doar bunătatea aceea care îi determină pe ceilalţi să îl ajute. "Caritatea cosmică faţă de toată făptura...", cum bine zice criticul Vasile Lovinescu.
Nu voi nominaliza. Fiecare nume are omul / Omul lui, ştiu, dar nu e neapărat necesar să dezvelim statui. Cei care merită, nu insistă. Iar cei care insistă, nu merită.
Noi, românii, suntem o naţie care se fereşte de nominalizări, fie ele în coloana cu „aşa da”, fie în coloana cu „aşa nu”. Nici aici botoşănenii nu fac excepţie. Iar eu, ca botoşănean autentic, nu fac nici eu excepţie de la regulă.
Ne ferim să nominalizăm, ca să nu punem într-o lumină proastă pe cei care ne consideră proşti, pe motive vădit nefondate, din cauză că nu le răspundem cu aceeaşi monedă, nu-i educăm, nu le întoarcem spatele în timp ce ne scuipă, cu sau fără ghilimele, şi ei defilează mai departe scandând eternul „cine-s eu în faţa mea?”
Ne ferim să nominalizăm, ca să nu punem într-o lumină favorabilă pe cei care ne apreciază, şi să se interpreteze greşit.
Sau, ne ferim să-i nominalizăm pe cei care merită, ca să moară şi capra vecinului. Şi să se interpreteze corect.
Ne-am tot ferit să nominalizăm, ne-am tot ferit şi să susţinem pe cei nominalizaţi de alţii, îmi trec acum prin minte cazurile românilor care nu au primit Premiul Nobel – Nicolae Paulescu, Lucian Blaga (controversata lipsă a dosarului), Ştefan Procopiu (mediile academice române nu s-au ocupat de formalităţi), dar şi alte cazuri mai mult sau mai puţin celebre.
În schimb, credităm, la diverse concursuri sau în diferite situaţii, pe cei cărora li se confecţionează o tristă biografie, lacrimogenă până la patetic şi vizibil evidenţiată. Pentru că, nu-i aşa, „Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană”, cum excepţional sintetiza povestea despre credite, debite şi alte nimicuri ale vieţii, personajul Pepe / Pavel Puiuţ, interpretat magistral de Gheorghe Dinică, Dumnezeu să-l ierte!, în „Filantropica” lui Nae Caranfil.
A scrie despre oameni înseamnă, pentru mine, a le acorda credit. Dezamăgirea, instalată treptat şi constant, o resimt mereu, cu aceeaşi intensitate, ca o palmă din senin pe obraz. Am primit-o şi am tăcut, ca de obicei, de-a lungul timpului, dar nu mai pot întoarce şi celălalt obraz.
Prefer, în continuare, să văd partea bună a celorlalţi. Pentru că în Botoşani am întâlnit mulţi Oameni. Şi mulţi trăiesc aceeaşi dramă a însingurării, de preferat dacă vor să rămână Oameni.
Îmi pare rău, îmi cer iertare, dar nu voi mai întoarce şi celălalt obraz. Nu e vorba că nu aş fi în stare să deprind umilinţa, nici că voi riposta. Dar nu pot asista cu pasivitate la lipsa de educaţie a celor care vor să fie altceva decât par. Am învăţat să mă respect. Nu voi mai credita pe nimeni, sperând naiv că îşi va asuma debitele.
Avea Ileana Vulpescu, Dumnezeu să o odihnească în pace!, o vorbă sfântă: „Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez când vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm şi ne dăm informaţii meteorologice.”
Dacă voi atinge vârsta la care organismul îmi va da de ştire că se schimbă vremea, voi pune sfatul în practică. Până atunci, prefer să nu dau informaţii greşite nimănui.
De ce să-mi tulbur viaţa? Vorba celebrului Farfuridi al lui Caragiale, de la adunarea din actul III al comediei „O scrisoare pierdută”: „Din două una: daţi-mi voie”, ori cel care m-a lovit nu şi-a dat seama, atât poate, şi atunci, păcatul supărării o rămâne pe umerii mei, ori o face intenţionat şi atunci, oricum, povara o rămâne a lui / a ei şi nu merită supărarea şi povara mea şi nesomnul meu şi lacrimile mele. Şi nici informaţii meteorologice.
Nu îmi pare rău că am trecut prin asemenea dezamăgiri, în trecut sau recent. Au fost lecţii de viaţă. Mi-au arătat că nu am avut curajul să privesc oamenii direct, ci m-am încăpăţânat să le privesc chipul numai în oglinda pe care le-o ţineam, tot eu, în faţă. Şi, cum e şi firesc, conform legilor fizicii, le-am văzut imaginea inversată.
Trebuie să îmi asum realitatea: trăiesc în jurul meu oameni şi Oameni. Iar botoşănenii nu fac nici ei excepţie de la a fi oameni şi Oameni.
Cu unii îmi place mult de tot să stau de vorbă la o cafea, şi despre nimicuri fără miez, şi despre nimicuri cu miez.
Mihaela Arhip este profesor, scriitor