Gellu DORIAN
Am încercat să răscolesc memoria unor scriitori români contemporani din partea dreaptă şi stîngă a Prutului, în ideea de a pune în pagină, printr-o dublă anchetă, pe care am publicat-o în revista "Hyperion", unicitatea literaturii române din cele două state vorbitoare de limbă română – România şi R. Moldova. N-am reuşit prea mult, dar am constatat un fapt ce nu onorează în prea mare măsură calitatea patriotică, să o numesc blînd, a celor care se consideră scriitori, cunoscători ai fenomenului literar din întreg spaţiul, ignorînd sau lăsînd să se înţeleagă că nu-i interesează deocamdată.
România face anul acesta un prim secol de ţară întreagă, recunoscută de lumea modernă de atunci prin tratatele care au consfinţit primele ei graniţe adevărate stabilite la 1 Decembrie 1918. Între graniţile ei, stabilite şi de vorbirea limbii identitare, limba română, făceau parte: ceea ce este azi România ciunţită, dar şi marile ei provincii mereu aflate sub imperii şi administraţii vremelnice, cum ar fi Bucovina de Nord, sub Imperiul habsburgic şi austro-ungar, dar şi sub cel, devastator, sovietic, administrat în acele zone de alogeni trimişi de regimul bolşevic să facă legile în noile soviete din Vestul U.R.S.S.ului, samavolnic înfiinţată prin tratate măsluite la mese unde, pentru a convinge şi intimida, se băteau în mese cu pumnii şi cizmele, dar şi jumătate din Moldova, cea mai mare provincie a României, cea dintre Prut şi Nistru, plimbată prin guberniile ţariste şi sovietele unionale (şi ele pline de alogeni bolşevizaţi), împărţită, după cum se ştie, Ucrainei Sovietice, în partea de sud a Basarabiei (judeţele Ismail şi Cetatea Albă), şi Moldovei Sovietice, incluzînd şi Transnistria, devenită între timp, cu ajutorul Rusiei, republică separatistă, ceea ce înseamnă acum, după idependenţa din 1991, R. Moldova, stat independent, cu constituţie proprie, guvern propriu şi parlament.
În aceste spaţii din afara graniţei actualei Românii centenare, s-a scris timp de un secol literatură română. Dacă ar fi să luăm şi pe cei de dinainte de Marea Unire, intelectuali de marcă, aşa cum au fost Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Costache Stamati, Alexandru Donici, Pan Halipa, C. Stere, Mateevici şi alţii sau intelectuali de tipul lui Pelivan, mentor al Sfatului Ţării, dar şi alţii, limba română s-a manifestat în opere durabile de mult mai înainte de stabilirea graniţilor României Mari. Cei peste o sută de scriitori de marcă, cei mai mulţi neluaţi în seamă în istoriile recente ale literaturii române, sunt încă trăitori în acel spaţiu de românism elocvent, scriu şi se manifestă în limba română. Recent Uniunea Scriitorilor din R. Moldova, care are peste trei sute de membri, a făcut o declaraţie de unire cu România. Acea uniune, chiar şi pe vremea U.R.S.S.-ului era un centru de românism, manifestat plenar, revolut chiar, în perioada glastnostiului şi perestroikăi, prin reviste ca „Literatura şi Arta” sau „Glasul”, iar acum, prin reviste de ţinută, cum sunt „Contrafort”, „Est”, „Semne” şi recenta „Revistă Literară”. Prin aceste reviste eliminarea oricărui complex este mai mult decît vizibilă. Şi totuşi, la invitaţia mea, la ancheta revistei „Hyperion”, au răspuns doar cinci scriitori din R. Moldova, iar din România, doar şase şi încă trei au participat cu studii sau eseuri despre Basarabia. Nu acest lucru este grav, nici atît de important, ci faptul că, deşi semnele declarative de unicitate a acestei literaturi există, efectele ei nu se prelungesc şi în conştiinţe care să facă posibilă întregirea hărţii acestei literaturi, care are acolo, în acel spaţiu, valori elocvente, oricînd asemănătoare cu vîrfurile scriitorimii din România.
O constatare pare a fi vizibilă dintr-o primă ochire. Ambele fronturi de creaţie privesc cu o oarecare condescendenţă asupra celeilalte. Istoricii literari de la noi sunt extrem de selectivi şi critici, unii pe bună dreptate, alţii dintr-o imposibilitate de a cuprinde totul ca într-un lexicon. Nici măcar Dicţionarul tezaur al Academiei Române nu cuprinde totul, ignorînd nume importante din spaţiul moldav dintre Prut şi Nistru. Fie comoditatea sau, aşa cum am spus, condescendenţa, fie ambele fac să apară astfel de goluri care creează frustrări în rîndul scriitorilor români din acel spaţiu lăsat la voia întîmplărilor de tot felul ale istoriei recente, încît este şi firesc ca mai toţi să se manifeste ca într-o ţară de sine stătătoare, cu regulile ei, chiar dacă limba scrisă şi vorbită este aceeaşi cu cea din România, limba română. Unii scriitori de acolo au trecut peste aceste complexe, frustrări şi se manifestă în cel mai deplin comportament românesc de exprimare artistică, literară; scriu cărţi de valoare, le publică în limba română, circulă peste tot în spaţiul românesc şi european. Exemplul cel mai bun este cel al Editurii Cartier, care publică atît scriitori români contemporani din R. Moldova cît şi din România, ca şi cum ar face parte, aşa cum şi este adevărat, din aceeaşi cultură, din aceeaşi literatură. Alţi scriitori se mulţumesc că sunt în manualele de literatură română (sau moldovenească) din sistemul de învăţămînt de acolo, ceea ce, desigur, nu s-ar întîmpla în România, unde scriitori importanţi, unii deveniţi clasici, nu ajung în manuale. Aceste cîştiguri, avantaje şi dezavantaje, fac diferenţele vizibile şi, odată cu ele, indeciziile unora sau altora de a se uniformiza într-un singur sistem de valori. Pentru că decalajul între perceperea valorilor este destul de mare, din cauza criteriilor ce conţin standarde diferite. Reevaluarea lor ar scoate în afară unele nume şi ar aduce altele în loc, aşa cum este firesc. Or acest fapt creează o spaimă care face posibilă apariţia unei rezistenţe latente, care amînă o decizie definitivă în privinţa unirii.
Ceea ce este bine în tot acest inteval de un secol, în care literatura română dintre Prut şi Nistru s-a format şi s-a constituit într-o parte validă a culturii române, este rezistenţa în faţa tuturor intemperiilor social-politice oferite de istorie, şi în cazul nostru rezistenţa prin literatură a celor care au păstrat vie limba română într-un spaţiu profund rusificat după ce în cea mai mare parte deportările au subţiat consistenţa tradiţională a românismului autentic şi acum au îngroşat rezistenţa stataliştilor care fac sluj Moscovei.
(România literară, nr. 16/2018)
