de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Se spune în unele studii că Belgia are cei mai fericiți locuitori din Europa. Pentru un cercetător critic este limpede că nu se poate acorda o valoare absolută unei asemenea afirmații. Dar într-un context relaxat, putem să înțelegem starea de bine a belgienilor. Ea nu provine nici din clima lor și nici din peisajul lor (ascultați cu atenție declarația de dragoste a lui Jacques Brel din „Le plat pays”), ci din calitatea conviețuirii. Nu e loc aici de idealizări, dar oamenii de rând trăiesc împreună, valoni cu flamanzi, cu magrebini, cu africani, cu români, cu polonezi, cu portughezi. Şi trăind bine împreună, au învățat să se respecte și să respecte statul și instituțiile lui.
Da, Belgia este o țară străbătută de o mie de probleme, unele dintre ele grave, de care profită tot mai mult o extremă dreaptă flamandă în ascensiune. Dar oamenii se află bine împreună. Am bătut Belgia de la un capăt la altul, în sate și în orașe de toate mărimile. Există la oameni o bucurie simplă de a fi politicoși și corecți care devine repede contagioasă.
Şi apoi întorci privirea spre spațiul public românesc, unde Grădina Maicii Domnului – cu codrii făloși (dar tăiați fără milă), câmpiile mănoase (dar traficate de câțiva mafioți), râurile cristaline (poluate de maneliști) etc. – nu reușește să creeze starea de bine a conviețuirii. Pe drumurile țării un război al fiecăruia împotriva tuturor e declarat de fiecare șofer. De dragul ciozvârtei, niște oameni politici inculți au fabricat adevărate mașinării ale urii și manipulării: nu e loc printre noi de străini, iar cel care ne amenință numaidecât ciolanul e stigmatizat ca străin. Memoria istorică e ciopârțită, nimeni nu se împiedică de decență când e vorba de a invoca nazismul sau industria crimei în masă ca să-l desființeze pe celălalt.
Oameni dintre noi, primari, funcționari, demnitari au compromis toate versiunile posibile ale viețuirii împreună: toate ipostazele în care individul este chemat să trăiască alături de semeni sunt fisurate, deturnate; toate normele formale sunt preschimbate în aranjamente (fondul clasei, serviciul făcut fără chitanță, comisionul, oameni suntem, ne înțelegem). Da, ne înțelegem, dar înțelegându-ne în felul aceste nu suntem oameni mai buni, ci mai slabi și mai suspicioși, oameni care ne facem praf speranța unei vieți mai bune împreună. Adică oamenii nu realizează că înțelegerea nu vine din fentatul împreună al legilor și normelor, nu interiorizează că fericirea nu provine din comisionul din contract, din ciocolata primită pe sub masă, din plicul strecurat în buzunarul halatului sau buchetul de flori pus pe catedră. Ea nu provine nici din aruncarea permanentă a vinei pe celălalt, care sfârșește prin a deveni străin (nazist, ungur, musulman, evreu, negru, homosexual, orice altceva ce nu suntem noi, cei puri și buni).
Ci vine din încrederea pe care suntem capabili să o oferim fiecare și din respectul pe care îl arătăm regulii care ne îngăduie să trăim la vedere cu celălalt. Lecțiile „naționalismului ca iubire de patrie” nu fac decât să ne gâdile orgoliul autosuficienței. Nu e nevoie să fim excepționali ca „popor român” și „buni români”. Această excepționalitate oricum ne-o fabricăm singuri și doar noi singuri credem în ea. Cuvântul dat și respectat, lucrul bine făcut, responsabilitatea pentru cele spuse și făcute, acestea te fac să fii nu „excepțional”, ci un cetățean demn al țării tale și al lumii largi.