de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
700.000 de mii de români au votat în diaspora. Ceea ce este un record absolut în raport cu toate scrutinele anterioare și dovedește o mobilizare demnă de toată lauda a românilor din lumea largă.
Dar acești 700.000 sunt nu mai mult de 15 sau 20% dintre românii care și-au părăsit țara. Doar unul din cinci sau șase români este (mai este) preocupat de ce se întâmplă acasă. Şi, aș îndrăzni să spun: doar unul din cinci sau șase români se mai gândește serios să se întoarcă într-o Românie de al cărei viitor îi pasă.
Tot așa cum, dintre cei rămași în țară, cel puțin jumătate par complet dezinteresați de soarta țării în care trăiesc, fie pentru că nu au fost educați să se gândească la ceilalți, fie pentru că se consideră prea buni, prea inteligenți sau prea sictiriți pentru a se gândi la viitorul împreună.
Aceasta este tragedia României. Nu a trecutului și a prezentului ei, ci a viitorului ei. Forța schimbării prin mobilizare, solidaritate și civism există, dar ea este o forță minoră și minoritară politic.
Cu doar unul din trei tineri care votează, cu doar unul din cinci români plecați care votează, viitorul nu poate să arate decât așa cum ni-l desenează azi cele două partide majoritare și conservatoare din România: „nor-mal” și conformist, comod și dând mereu justificări nobile lenei și neangajării, visând mereu la dezvoltarea văzută la alții, dar asta doar din fața televizorului, închinând mereu un pahar cu vecinul și lăudând binele de acum: „când ne-a fi mai rău așa să ne fie”.
Mulțumirea provine din răul pe care tocmai l-ai evitat (producându-l în prealabil, prin complicitate sau indiferență), nu din binele pe care l-ai putea face.
Schimbarea cere disconfort, eforturi, sacrificii, ea cere îndrăzneală și risc. Dar de ce ai face sacrificii și ai risca tocmai când a început să-ți fie bine?
Iar asta e valabil și pentru cei rămași, dar și pentru cei plecați, chiar dacă înțelesul binelui e diferit la unii și la alții.