Fără urmă de îndoială, tranzităm o perioadă de criză pe toate planurile, „având în vedere evoluția epidemiei de coronavirus”, după cum își încep instituțiile anunțurile din ultimele zile, privind adoptarea unor diverse măsuri. Ceea ce mă înspăimântă, personal, nu este virusul în sine, ci lacunele pe care acesta le relevă în societatea românească, în cadrul statului, cu toate prerogativele lui, în mentalitatea colectivă, în atitudinile sociale.
Odată cu noul coronavirus, se devoltă o boală cu mult mai gravă decât infectarea propriu-zisă. Odată cu criza adusă de Covid-19, au venit criza cu sinele și criza cu alteritatea. Pe lângă efectele dezastruoase din fiecare palier de activitate, a venit și dezastrul dezbinării, criza umanității, care lovește și apasă mai tare decât epidemia.
Întâi de toate, e bine de știut că nu sunt specialistă în niciun domeniu al medicinei, nu sunt specialistă în sociologie, nu sunt expertă în statistici. De aceea, când voi intra pe teritorii pe care nu le stăpânesc, nu o voi face decât prin intermediul vocilor avizate. Așa cum Grupul Strategic amintește de zece ori pe zi să ne informăm din surse oficiale (ceea ce nu mi se pare tocmai cea mai recomandată modalitate de a fi bine ancorat în realitate, dar asta e altă poveste), nici eu nu pot aduce decât surse creditabile pentru a-mi susține părerea. Nu cer nimănui să o ia în calcul și mulțumesc anticipat celor care, totuși, o vor face.
Isteria legată de coronavirus a început cu o știre pe care au scris-o majoritatea jurnaliștilor, inițial, ca pe un fapt divers, care începuse în China, în decembrie 2019. A devenit apoi un fel de meme general, pe care îl postau internauții în social media. Practic, pe rețelele de socializare, a început cu un oarecare dispreț, cu oarecare desconsiderare față de asiatici.
A început cu glumele alea despre berea „Corona”, care stătea izolată de un grup de beri având sticle verzi. A început cu dumele legate de „Made in China”, de măști, de spirt, de medici care „au scăpat virusul din laborator, când aveau preocupări precum masturbarea”, cu teorii ale conspirației etc.
Da, așa a început și ne amintim toți. În China, numărul îmbolnăvirilor creștea. În România, creștea doar caterinca ieftină. Poate pare greu de crezut, dar nu mulți sunt cei care au privit apariția virusului ca pe o problemă, ca pe un subiect serios. Ci mai degrabă ca pe un pretext de a se lua de cei care au dominat economia mondială, așa, cu ochii mici și lunguieți. Exemple sunt destule, dacă se dă scroll retrospectiv pe grupurile de glume sau, poate, chiar pe profilurile personale.
Coronavirus a devenit o problemă serioasă pentru majoritatea, abia după ce Guvernul a luat primele măsuri. Și pe măsură ce s-au închis școlile, s-au închis granițele pentru diaspora din Italia, s-au creat centre de carantină în mai multe județe ale țării, s-au suspendat competiții, meciuri, olimpiade, s-au interzis evenimentele care presupun aglomerații, s-au închis instituții pentru oamenii din afara organigramei, s-au impus dezinfecții constante în toate spațiile și mijloacele de transport publice, s-au creat triaje la vămi și la unitățile de primiri urgențe, au fost băgați mii de oameni în izolare la domiciliu etc. etc., românii au început să simtă panică. Din păcate, o panică prost gestionată.
Panica nu a condus niciodată la nimic bun. O spun toți marii sociologi ai lumii. Virusul în sine ar fi învins în timp relativ redus, dacă măsurile ar fi respectate cu strictețe de către toți cetățenii din România, indiferent dacă s-au întors recent sau nu din Italia sau din alte state. Nu ar mai fi nevoie ca oamenii să se calce în picioare pentru faină și ulei în magazine, să alerge isteric printre rafturi și să adopte un comportament de-a dreptul tribal vizavi de această speță.
Problema este că regulile astea nu sunt respectate de toți. Este cazul multor cetățeni sancționați cu zeci de mii de lei pentru nerespectarea măsurilor dispuse de Direcțiile de Sănătate Publică. Ba mai mult, Ministerul Public a anunțat, joi, că se instrumentează dosare penale pentru „zădărnicirea măsurilor de combatere a bolilor”, pe numele a doi români (o MARE porcărie de dosare, ca s-o spun franc). Toate acestea în contextul în care, în premieră după Revoluție, peste 40.000 de români, rămași fără loc de muncă din cauza coronavirusului, s-au întors acasă din Italia, în decursul a doar câteva săptămâni.
Și acum că am terminat cu partea rezumativă, cunoscută și intens discutată la orice colț, trec la partea care mă interesează cel mai mult în prezenta scriere. Anume, de ce se întâmplă toate astea? Și care este cel mai mare risc?
Ne îmbolnăvim treptat de un egocentrism toxic. De virusul nepăsării, al hulei, al disprețului față de cei din jur. „Con ura virus”, așa cum voi denumi eu afecțiunea latentă care vine la pachet cu Covid-ul, pare că a căpătat proporții uriașe, de mii de ori mai mari decât cele ale virusului în sine. Iar efectul acesta secundar este creat, pe de o parte, din teamă, iar pe de altă parte, din egoism.
Teama pentru sănătatea propriei persoane, pentru viitor, strâns legată de un scenariu apocaliptic, pe care conștiința publică îl reiterează în fața oricărei mari crize, explică întoarcerea la obiceiurile tribale: consumatorism excesiv, vânătoare ca mod de supraviețuire, ambele soldate cu tentația paranoiei.
Apoi, egoismul este cu atât mai nociv, fiind cel care determină o masă de oameni să le transmită românilor întorși din Italia că sunt vinovați de întreaga poveste, că sunt cretini, că sunt ticăloși, toți în aceeași oală. Tot din egoism, se naște și repulsia față de diaspora, în genere, ruptură pe care o vom resimți multă vreme de acum încolo, cu toții.
Asta, fără apel la rațiune, care ar arăta cam așa: dintre cele peste 40.000 de persoane revenite din regiuni de risc, s-au abătut de la măsurile dispuse circa 50 de persoane, în vreme ce în jur de 60 care au încălcat măsura autoizolării, nu fac parte dintre persoanele întoarse recent din străinătate, ci dintre cele care au intrat în contact cu astfel de cazuri. Așadar, nu poate fi vorba nici măcar despre o înclinație comportamentală negativă a diasporei întoarse acasă, darămite despre o etichetare, și nu poate fi vorba despre abateri de la regulă exclusiv în ceea ce privește diaspora (ba din contră, aș spune eu).
În vreme ce „rotalienii” sunt înjurați, chiar și de cei care ar trebui să le reprezinte drepturile și să le sară în ajutor, adică politicieni, jurnaliști, unii activiști și lideri de opinie, românii care nu au făcut păcatul de a pleca în Italia și au stat cuminți acasă, astăzi își plâng de milă și își arată colții.
Pentru oricine crede că este o dovadă de incoștiență din partea „rotalienilor” că s-au întors acasă, că este o dovadă de nepăsare și nesimțire, ar fi util un schimb de roluri.
Să zicem că X spune despre Y că este mitocan, pentru că Y a venit infestat din Italia în Botoșani, negândindu-se că ar putea îmbolnăvi pe alții. Însă Y a fost testat la vamă și preluat în regim de carantină pe tot parcursul traseului. A fost izolat între pereți și are de stat acolo nu doar 14 zile, așa cum e norma în cazul suspecților. Însă Y are speranța că se va face bine și va ajunge la familia alături de care preferă să rămână în astfel de vremuri.
Face parte dintre cei care au venit în val, nu dintre cei care au mai așteptat, până granițele Italiei s-au închis și i-au aruncat în dilema de a rămâne în Italia pe perioadă nedeterminată, poate până la moarte, fără șansa de a mai atinge pământ natal și a-și mai vedea confrații. Y respectă măsurile, iese de sub orice risc, chiar dacă trece o perioadă, apoi se întoarce între membrii familiei, așa cum și-a dorit. Între timp, X pune afiș cu Y pe toate gardurile, urlă, bate din picioare și cu pumnul în piept că se îmbolnăvește din vina celui din urmă. Y este privit cu dispreț și ură. Este marginalizat. Este hulit. Asta, pe lângă faptul că medicii îl poartă ca pe un rahat băgat într-o folie și transportat de colo-colo, pe lângă faptul că este privat de libertate și pe lângă temerile personale care îl macină. Iar dacă acest scenariu este vizualizat ca pe un film, din exterior, din postura unui spectator, care e egoistul, în toată schema?
Evident, în cazul în care Y nu respectă normele de siguranță, se poate afirma că este indolent. Sau inconștient. Sau că răbufnește în acest mod vizavi de toată tevatura la care este supus. În mod cert, asta este o problemă: nerespectarea regulilor. Este unicul motiv pentru care numărul de îmbolnăviri crește de la zi la zi în România (vineri, nu mai puțin de 36 au fost diagnosticați). Iar dacă Y nu ține cont de măsuri, este vinovat. La fel de vinovat ca Z, care nu s-a întors din Italia, dar a intrat în contact cu Y și pretinde că nimic de acest gen nu s-a petrecut.
Despre asta este vorba în jocul acesta. Nu diaspora e vinovată. Nu cei 40.000 de reveniți din Italia sunt vinovați. Ci cei care încalcă regulile, din diferite motive (atenție!, pe care ochiul public nu le vede). Iar sancțiunile sunt usturătoare, din punct de vedere financiar.
Însă „amenda” pe care mentalitatea colectivă o aplică, prin simpla sa atitudine, este cu mult mai grea. Linșarea, umilința, etichetarea și căderea la mila judecății publice. Iată cea mai grea sancțiune. Iar nedreptatea este că nu se aplică doar celor care încalcă regulile, ci tuturor celor care au venit din Italia. Motivele lor au fost umbrite de frica egoistă a celor „de aici”.
Un exemplu clar este oferit de către o cititoare din județ. În urmă cu câteva zile, am primit un mesaj cu următoarele rânduri: „Un bărbat nu respectă măsura autoizolării, se plimbă liniștit la câteva zile după ce a fost băgat în carantină. A venit din Italia. Anunțați autoritățile, dar nu dați numele meu. Să facă pușcărie nerușinatul”. Evident, am ascuns datele personale din mesaj. Turnătorii nu sunt tocmai o noutate. Dar parcă niciodată nu s-a manifestat acest curent al datului în gât, cu atâta violență și dispreț.
Rețelele sociale sunt pline de mesaje și petiții ale unora și altora, care cer închisoare pe viață sau, chiar mai grav, împușcarea celor care au venit infectați din Italia. Cu alte cuvinte, omul ajunge să nu își mai facă strict datoria de cetățean, adică să informeze organele competente, să discute civilizat, să înțeleagă și motivele celuilalt. Nu. Își depășește condițiile și adoptă atitudinea unui încolțit, pentru care riscurile exterioare, chiar dacă este vorba despre oameni, trebuie eliminate.
Mai grav este că a apărut și primul incident violent pe această temă. Mai exact, un bărbat din comuna vâlceană Laloşu, care a plecat de acasă, deşi era în izolare, a fost bătut de un vecin care l-a văzut pe stradă. Vâlceanul plecase la primărie să ia o adeverință, potrivit Mediafax. Bărbatul a ajuns din Italia în data de 2 martie şi era în izolare la domiciliu. Miercuri, acesta a ieşit din casă, fără acordul autorităţilor, şi a plecat la Primăria Laloşu pentru a lua o adeverință. În drumul spre casă, acesta a fost văzut de un vecin care l-a luat la bătaie, reproșându-i că a ieşit din casă, deşi nu avea voie.
Discutam cu o prietenă despre bariera care s-a creat între români și diaspora, despre zidul de ură care se înalță, cărămidă cu cărămidă, între ai noștri de aici și ai noștri de acolo. Fiind psiholog specializat în terapie de grup, Cristina mi-a confirmat că bariera este creată din teamă și egoism, oferind explicații mai mult decât interesante, care ar putea pune în altă lumină cele explicate de mine mai sus.
„În momente de criză, tipic românesc, ne agităm în cușcă - cade drobul de sare și căutăm vinovați. O consecință, încă, a comunismului - în vremea aia doar trebuia să urmezi ce ți se spună, fără sa digeri informația, deci fără să ai posibilitatea de a interveni. Știu, de atunci au trecut 30 de ani, dar modelul acesta s-a transferat de la o generație la alta. În plus, panica apare în astfel de situații este normală pe termen scurt, doar că noi nefiind obișnuiți să ne organizăm și să căutăm soluții, rămânem în panică pe termen lung și avem grijă să o alimentăm cu tot felul de informații extrase din context. Și facem din nou ceea ce ne-a învățat comunismul: fiecare este pe cont propriu - provizii de mâncare. Ei, și când ești panicat până deasupra capului, mai apar și acești oameni care NU respectă regulile - că doar și ei au lucruri din comunism, de tipul: dacă eu sunt bine, ce mă doare de ăia vulnerabili? Dacă ar apărea mai multe știri cu românii din diaspora, și ei panicați, că de asta vin pe pământul natal, dar dispuși să respecte regulile, sunt ferm convinsă că și ai noștri panicați s-ar uita la ei cu empatie. Comunismul a distrus apropierea dintre oameni și spiritul de comunitate, atunci trebuia să te ferești de toată lumea, că nu știai ce spui, te aude nu știu care și te trezești pe la miliție. Iar, după căderea comunismului, fiecare a început să tragă vizibil pentru el, cu nesimțire chiar, pe principiul: să nu mai trăiesc niciodată umilirea de până acum. Tatăl meu, deși a fost vizat de miliție pentru că și-a permis să vorbească asumat, mie mi-a spus mereu să am grijă, să nu îmi aprind paie în cap, căci voi avea de suferit. Ani de zile m-am luptat cu acest mesaj paradoxal: spun = frică, nu spun = furie pentru că am înghițit”, este de părere Cristina Lupașcu, psiholog și specialist în terapie de grup.
Prin urmare, este mai degrabă vorba despre paradox pe care societatea închisă (românii de aici) îl trăiesc în relaționare cu societatea deschisă (implicând diaspora). Cauza este mai degrabă teama sau mai degrabă egoismul? Sau ambele, în aceeași măsură? Și de ce acest paradox, când, nu în urmă cu mult timp, diaspora era văzută drept o salvatoare?
Imaginea sa glorioasă, creată la alegerile prezidențiale, la cele europarlamentare, la protestele 10 august, a fost efectiv ștearsă cu buretele de un virus. Conștiința publică a urcat-o pe piedestal și tot această instanță a aruncat-o într-un fel de WC public.
Ei bine, o explicație pertinentă, cred eu, o oferă Ciprian Mihali, profesor universitar și filosof, ediorialist al publicației noastre deja cunoscut de către majoritatea dintre voi.
„Diaspora românească nu trebuie nici idealizată (mai ales de către cei din diaspora), nici diabolizată (mai ales de către cei din țară). Ea este doar o altfel de Românie, asemănătoare și totuși foarte diferită. Ea este, mai ales, imposibil de cuprins sub o judecată, pozitivă sau negativă. Nu există diaspora bună sau diaspora rea. Dar ea este, în marea ei majoritate, un efect al politicilor sălbatice în țară care, prin privatizări frauduloase și jafuri sistematice, a îmbogățit obscen o minoritate și a sărăcit milioane de oameni, condamnându-i pe viață la precaritate și sărăcie. Plecarea în străinătate nu i-a făcut mai buni pe toți, mai deștepți sau mai competenți. Unii s-au profesionalizat, au învățat regulile traiului în comun din societățile occidentale, dar alții și-au exersat metehnele duse de acasă: de la albă-neagră până la rasism, de la exploatarea credulității până la constituirea de rețele extinse de infracționalitate. În clipa în care o epidemie devenind pandemie obligă țările europene să întărească neașteptat de mult controlul intern și la frontiere, strângând deci nodurile plasei, dintre ele cade această populație a nimănui, oameni precari, sezonieri, obligați să se deplaseze acum din motive numai de ei știute”, spunea Ciprian Mihali.
Criza de empatie, de umanitate, de identitate pe care românii, din interiorul granițelor sau din exteriorul lor, o traversează mai mult sau mai puțin conștient, concretizată într-o distanțare relaționară, la propriu și la figurat, este dublată de o criză politică, de asemenea relevantă în acest context.
În timp ce puterile se împart din nou, într-o actualitate în care stabilitatea ar fi trebuit să fie prioritatea tuturor factorilor decidenți, politicul a început deja exploatarea temerilor populației, pentru a dobândi oarece capital electoral.
Practic, invocarea crizei de sănătate, de siguranță națională, a impasului social și economic, și punerea acestora pe seama unora și a altora, nu face decât să tragă spre grotesc actanții care se cred inteligenți prin această comutare de interes. Pentru că, din inerție, este cel mai ușor să se ridice acuzații împotriva concurenților. Din poziția de implicat, timpul rămas pentru „apeluri publice” este mai redus, spre deloc.
Nu voi veni cu exemple din perimetrul național, ci din cel local, botoșănean. Sunt cazurile Mihaelei Huncă, fost inspector școlar general, și al lui Costel Lupașcu, deputat. Fiecare dintre ei au venit cu totul felul de șicane la adresa guvernanților, intenția fiind clară: exagerarea dimensiunii crizei, atunci când vine vorba despre puterea de reacție a conducerii centrale în fața unei „epidemii”.
Huncă a comunicat, în nenumărate rânduri, că autoritățile „sunt complet dezarmate în fața crizei”, că „suntem singura țară care intră neguvernată într-o bătălie pe viață și pe moarte”, ba chiar a debitat porcării precum: „Îmi este mai frică de PNL și de Iohannis decât de virus”. Tot Mihaela Huncă a declarat, vineri, că a stat de vorbă cu mai mulți edili din județ și că „90% din școli nu au fonduri pentru dezinfectanți”. Adică ea a trebuit, ca fost inspector școlar, să vorbească mai întâi cu primarii pentru a afla problemele din învățământ. Și pentru a avea material de exagerat ulterior, evident.
A uitat să menționeze că, dacă a stat de vorba într-adevăr cu niște primari, aceia au fost toți de la Pro România și mulți nu au nicio treabă cu ce se mai întâmplă prin școli. Totuși, o decizie în premieră și cu adevărat de admirat a fost sistarea acțiunilor electorale. Huncă a făcut un apel către celelalte partide să înceteze cu mersul pe stradă și acostarea cetățenilor. O măsură foarte bună, având în vedere că nimeni din actualul Guvern (proaspăt ieșit din cocon, din nou), nu s-a gândit să dispună reguli și în acest sens, în contextul campaniei.
Totuși, contraindicată este și ieșirea în rampă cu tot felul de aberații de acest tip. Dacă se vrea binele populației și se întrerup acțiunile electorale, să se termine și cu debandada de declarații politice, menită să facă orice altceva decât să atragă atenția asupra deficiențelor reale și orice altceva decât să ceară ajutor pentru popor.
În celălalt caz, Lupașcu a venit și el, tot vineri, cu un comunicat de presă suficient de indolent. Spunând că „liberalii au prelungit criza politică” și că „în timp ce ei greșesc, România face față din ce în ce mai greu crizei coronavirusului”, referitor la afirmație din urmă, nu se bazează pe nimic concret. Vorbește în aceeași victimizare acuzatoare cu care vorbește Huncă.
Despre ceea ce fac liberalii în aceste momente, nu mai încape loc de comentariu, pentru că Nostradamus însuși ar fi depășit de confuzia în care se guvernează, de schimbările de azi pe mâine, de contrarierea care definește propriile decizii.
Cert este că politicul nu rămâne la fel de mizerabil ca până acum. Dimpotrivă. Devine mai abuziv pe măsură ce evoluează problema coronavirusului. Exploatează fiecare nou caz de diagnosticare, pentru a pune presiune, pentru a folosi teama publică în interesul propriu. Pentru a alimenta scepticismul deja creat cu privire la capacitatea liberalilor și, în general, a dreptei, de a guverna. Scepticism pe care chiar cei din urmă l-au izvorât, prin acțiuni neașteptate și rămase fără explicații clare.
Așadar, dacă apare vreun deces în România din cauza infestării cu Covid-19, fiți siguri că se va încerca abolirea guvernului de către cei care, deși public susțin contrariul, abia așteaptă să se întâmple o nenorocire, câtă vreme la putere se află „dușmanii”. Pentru că așa se face campania, de când e ea inventată: călcând pe cadavre.
Una peste alta, criza umanității se ramifică în cumpene de naturi diversificate. Dileme ale identității, dileme ale relației dintre societăți și dintre păturile sale sociale, dileme politice, subversive unor exploatări cinice, care vor lua o amploare tragică. Vorbim, deci, despre un conflict puternic între semenii proximi spațial și semenii aflați la distanță, precum și despre un conflict, mai acut ca niciodată, între cetățeni și stat. Ca atare, preocuparea pentru igienă și sterilitate, pentru sănătatea proprie, frustrarea și îngrijorarea, se transformă toate, încet și sigur, într-un curent de ură, care macină.
În momente în care politicul și cetățenii, instituțiile, oameni din toate categoriile sociale, ar trebui să se solidarizeze în fața unei amenințări, pe zi ce trece se accentuează contrariul. Și, metaforic vorbind, se constată o canibalizare constantă a populației, intoxicată de necunoscute.
Țin, totuși, să aduc în atenție, spre final, și exemple care opun rezistență virusului urii. Și la acest capitol, regăsindu-se omenie și între granițe, și în afara lor.
Sunt cetățeni care se oferă să îi ajute pe cei izolați, așa cum dorește și Bogdan Cărăușu, cunoscut în Botoșani pentru inițierea protestelor #Colectiv. Sunt reprezentanți ai ONG-urilor, care ajută financiar și consiliază români din Italia, aflați în pustiul creat de coronavirus și de temerile celor din jurul lor, sunt oameni de cultură, medici, profesori, artiști, preoți, jurnaliști, oameni de afaceri sau doar simpli oameni, care se gândesc să îi susțină în vreun fel pe cei marginalizați și puși, fără voia lor, sub pericolul bolii și al urii. Și voi da citare unuia dintre cei care au arătat ce înseamnă solidaritatea în vremuri de restriște, ce rară și binefăcătoare este omenia, manifestată în ciuda fricii și a crizei.
„Siamo con Te, Italia! Suntem cu tine. Știm cum te rănesc străzile goale și numai puterea din inima cetățenilor tăi va face să revii la viața ce-ți anima serile. Vom fi alături de tine, chiar dacă acum pe aer și uscat și pe mare nu mai venim spre tine, iar ai noștri care vin dinspre tine sunt puși în carantină. Nu-i cea dintâi nenorocire ce se abate peste noi. Acum însă știm că fraternitatea noastră are nevoie de noi toți. Laolaltă. Și că acolo unde nu ne putem sprijini altfel, ne putem ruga împreună. Unii pentru alții. Unii pentru toți! Pentru marea familie umană pentru care tu, Italia, ai dăruit cromatica vieții și demnitatea marmurei întrupate. Suntem cu tine, Italia! Non avere paura! Să nu ai frică! Nu suntem cel mai puternic popor al Europei, dar suntem alături de tine cu nodul în gât și inimile unite în rugăciune! Primește dragostea noastră! Ricevi il nostro amore! Siamo con te, Italia! Nu doar pentru românii așezați în inima ta, ci și pentru că adeseori tu, tu ne-ai fost inimă! (...) E greu momentul. Se vor vădi oamenii de caracter și oamenii ieftini deopotrivă. Important este să nu ne pierdem cu firea și nici să aprovizionăm tensiuni care și așa sunt prea înalte. Sus inima! Nu uitați să vă sunați prietenii italieni, să le spuneți că pot conta pe noi! Nu sunt singuri. Și nelăsându-i singuri, nici noi nu suntem singuri. S-au închis granițele, dar s-au deschis mai adânc inimile", este mesajul părintelui Constantin Necula, unul dintre cele mai profunde și corecte care circulă în social media, în perioada asta, printre teoriile și judecățile de valoare ale păreriștilor.
Iar pentru ca mesajul părintelui să fie pe deplin înțeles, voi atașa, la finele acestui umil material, momentul emoționant filmat de un român stabilit în Italia, în care mai muți concetățeni din diaspora au ieșit pe balcoane pentru a cânta împreună despre iubire. Adică antidotul oricărui virus psihologic din lume.
Poate că, pe lângă spălarea mâinilor, preocuparea pentru o minte sănătoasă, o conduită omenească și o atitudine echilibrată este la fel de importantă.
Covid-19 va trece. Însă barierele pe care oamenii le creează treptat vor rămâne impregnate în mentalitatea colectivă, un pacient veșnic încercat și tratat de diferite malarii, într-un spital global aflat în perpetuă metamorfozare. Virusul Covid-19 este capabil să ucidă fizic. Ura ucide moral.
Cetățenii vor fi dezinfectați, dar mai dezbinați, ca efect iminent al gestionării eronate a temerilor.
Organizația Mondială a Sănătății a decretat că vorbim despre pandemie de coronavirus, însă nu există niciun document oficial în care să se fi atestat măcar epidemia în România. În schimb, evoluția virusului poate fi văzută drept o tomografie a întregii societăți.