de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
30 de ani sunt, pentru generația mea, toata viața de adult de până acum. Drumul pe care l-am parcurs împreună a fost lung, anevoios, umplut de speranțe excesive și bucurii, dar și de tristeți și de tragedii.
Această generație a avut șansa de a cunoaște două lumi în cel mai bun moment al ei cu putință, la 20-25 de ani: nici prea devreme, pentru a nu mai avea despre comunism o amintire rațională și coerentă, dar nici prea târziu, pentru a fi fost complet deformați de lumea veche și resemnați în fața celei noi.
Lucrurile pe care le-am considerat întotdeauna miraculoase (revoluție sau lovitura de stat - e mai puțin important din perspectiva acestui miracol) s-au întâmplat realmente și ele s-au întâmplat ca o a doua naștere. Am purtat ani de zile cu noi ideea că suntem o generație norocoasă, așezată în două istorii, dar și ideea că avem o datorie față de lumea ce vine.
Azi, făcând un bilanț și îndrăznind să vorbesc pentru o clipă în numele atâtor oameni diferiți, am sentimentul că nu ne-am achitat intru totul de această datorie. Ca a doua naștere nu e de fapt chiar o naștere, ci o transformare incompletă, și că am purtat cu noi multe din cele învățate - bune și rele - până în 1989.
Am învățat și respectul pentru părinți și pentru muncă, pentru școală și pentru autorități, dar am deprins și arta fricii sau măcar a ezitării, a rezistenței prost înțelese, ca acceptare a compromisului și ca trecere cu vederea. Am fi putut fi mai curajoși, mai drepți, mai exigenți, dar nu am fost. Am fost haotici ca lumea din jurul nostru, încercând să dam un sens haosului.
Privind reportajul extraordinar al celor de la Recorder, am văzut defilând în fața ochilor toată maturizarea unei generații deodată cu aceea a lumii ei, cu nenumăratele erori pe care le-am făcut, cu stagnarea și greutățile - atât de greu de povestit copiilor - pe care le-am cunoscut înainte de 2000. Am văzut cum ne-am petrecut tinerețea între inerția miracolului ("da, încă se poate, haideți...") și repetatele eșecuri ale societății, amestecate cu victoriile noastre personale, obținute mereu la limită și scrâșnind din dinți.
Am văzut crescând democrația odată cu simțul democratic în noi. Am învățat libertatea, respectul legii, toleranța, mai ales atunci când nu știam ce să facem cu ele. Am crezut multă vreme că mersul înainte al democrației și bunăstării (sau stării de bine, mai exact) este ireversibil.
Dar azi, în Ajun de Crăciun, cu românii împrăștiați peste tot în lume, cred că lecția cea mai importantă pe care o putem trage și transmite celor mai tineri, mai ales, este că niciun fel de progres social, politic, economic, material, nu este garantat de la sine. Ca orice societate, poate în orice clipa bascula în obscurantism, autoritarism, intoleranță, ura, xenofobie, sărăcie. Toate valorile, fără excepție, care ne țin împreună ca oameni (de la iubire până la solidaritate, de la libertate până la dreptate) sunt fragile și vulnerabile, dacă nu sunt reînnoite permanent, nu de declarații, nici de averi, ci de o luptă civică și socială neobosită.
Romania a tremurat în multe rânduri în acești 30 de ani, a fost de mai multe ori, uneori poate fără să știm și mai ales fără să putem noi face nimic, pe marginea prăpastiei: de la Târgu Mureș, martie 1990, până în acest an, crize sociale și politice, falimente morale și economice, uri interetnice și xenofobii, au fost pe punctul să ne scufunde ca națiune în barbarie. Ne-am salvat, uneori miraculos, alteori calculat și ajutați de alții, iar azi suntem aici, să depunem mărturie pentru faptul că nu există victorie definitivă, că nimic, în afara nouă înșine, nu ne protejează de rău și că nu mai avem dreptul să ne mințim, să ne iluzionăm și să credem în miracole.
O societate echilibrată, pașnică și senină nu se construiește doar sperând că răul cel mare nu se va întâmpla. Raul cel mic, așa cum vedem deja de trei decenii, continuă să rămână un rău, câtă vreme nu opunem răului însuși un bine asupra căruia să ne punem de acord și pe care să-l urmăm zilnic, nu doar prin slogane, ci prin acțiune perseverentă.
Mai cred, în sfârșit, că România dispune pentru prima dată după 1990 de o minoritate cu o conștiință civică solidă și cu o disponibilitate la angajament social-politic care este în sfârșit capabilă să fie agentul decisiv al unei schimbări profunde a României. Că sunt de dreapta, de centru sau de stânga, acești oameni de diferite vârste, mereu informați, cu convingeri solide și cu valori emancipatoare bine asumate, încep să aibă pe mâini o țară care trebuie purtată înainte într-un cu totul alt fel decât au făcut-o oamenii politici din ultimii 30 ani. Cu foarte puține excepții, toți acești politicieni și "lideri" și-au arătat limitele, iar dispariția lor în insignifianță este pe cât de înspăimântătoare în plan personal, pe atât de firească și binevenită pentru societate.
Lumea arată altfel azi, lumea gândește și vorbește altfel, despre ce se întâmplă azi în ea se vorbește altfel, mizele ei sunt cu totul altele, riscurile și pericolele ei sunt diferite, e vremea să ne întoarcem spre viitor. Nu pentru a uita crimele, hoțiile și nedreptățile pe care s-a construit România democratică și liberă, ci pentru a le judeca aspru în lumina a ceea ce trebuie să fie viețuirea noastră împreună așezată pe adevăr, pe cinste și pe dreptate.