S-a născut pe 9 decembrie 1934, în Ţinutul Herţa, pe atunci în judeţul Dorohoi. Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 avea să anexeze Basarabia și Bucovina de Nord către URSS, la 28 iunie 1940. Trupele sovietice nu s-au mulţumit cu atât şi au ocupat și un teritoriu cu o suprafață de 400 km pătraţi, cu o populație de aproximativ 50.000 de locuitori din Vechiul Regat, teritoriu cunoscut astăzi sub denumirea de Ținutul Herța. Un abuz care răscolea destine, care aducea spaimă, nesiguranţă, lacrimă. Mai târziu, spun istoricii, ruşii ar fi recunoscut că a fost vorba despre o eroare cartografică, deoarece "sovieticii trăseseră pe hartă o linie de demarcație cu un creion gros de tâmplărie". Ţinutul Herţa a revenit României în 1941, însă a fost reocupat de către URSS în aprilie 1944 și integrat în componența RSS Ucrainene. Ulterior, în februarie 1947, Tratatul de Pace de la Paris menționa că "frontiera sovieto-română este fixată în conformitate cu acordul sovieto-român din 28 iunie 1940", dar, deşi recunoscută eroarea cartografică, URSS a refuzat să restituie României Ținutul Herța.
Sergiu Grigore face parte din istoria României şi din istoria teatrului botoşănean. Un tânăr de 22 de ani se oprea, în primăvara anului 1956, lângă cărămida proaspătă a Teatrului Vasilache, fără să ştie că destinul său avea să recalculeze toate coordonatele de până atunci. Voia să ajungă chimist, dar a fost unul dintre cei mai străluciţi actori păpuşari, premiat în festivaluri din ţară şi străinătate. La Bacău, în anul 1964, la Festivalul Naţional al Teatrelor de Păpuşi, obţinea Premiul pentru interpretare, cu rolul Stan Păţitul. În Bulgaria, la Varna, Festivalul Internaţional "Delfinul de Aur" îi aducea un alt Premiu de interpretare, pentru rolul Împăratul din spectacolul "Soarele furat", de Maxim Asenov, regia Ion Puiu Stoicescu. La Concursul Naţional al Păpuşarilor obţine Premiul II pentru recitalul "Suflet de păpuşar", regizor Ion Puiu Stoicescu.
Astăzi este Societar de Onoare al Teatrului Vasilache. Dar este în primul rând un tezaur viu, un depozitar al istoriei. În vârstă de 84 de ani, împrăştie în căsuţa luminoasă amintiri despre teatrul din urmă cu jumătate de secol. În urmă cu trei ani, publicația noastră realiza un interviu cu actorul teatrului pentru copii. Uimeau atunci ordinea şi acurateţea gândului, cronologizarea ireproşabilă a evenimentelor. O capacitate memorativă care aşază într-o istorie afectivă a teatrului botoşănean momente de glorie sau de suferinţă creatoare.
Născut pe pământ românesc, i s-a spus într-o zi că țara lui nu îi mai aparține. "În anul 1944, Ţinutul Herţei a fost ocupat. S-a pus graniţa în mijlocul comunei. Au rămas din comuna mea, Lunca, două sate aici, Oroftiana de Sus şi de Jos, şi trei sate la Ţinutul Herţa, fostul judeţ Dorohoi. Au împărţit comuna în două. Aveam 10 ani". Așa începe povestea lui Sergiu Grigore.
Își amintește greul timpului de atunci. Mama era învățătoare, tata pe front. A pornit în pribegie. Un copil de 10 ani, cu valizele târâite cu greu, cu mama de mână, au mers pe jos până la Dorohoi. Apoi la Târgoviște, prin Dâmbovița, la Roman, înapoi în Dorohoi. Elev la Dorohoi, coleg de clasă cu marele neurochirurg Leon Dănăilă. "A venit cineva de la Primărie într-o seară, pe 24 martie 1944, şi a spus: Doamna învăţătoare, este ordin, toţi salariaţii din aceste comune de mâine trebuie să părăsească localitatea, fiind detaşaţi în judeţul Dâmboviţa, comuna Bărbuleţu. A doua zi dimineaţă mama a încuiat uşa, am luat două valize cu ce am apucat şi am plecat. Până la Dorohoi am mers pe jos, 30 de kilometri, apoi cu vagoane descoperite. Începuse şi ninsoarea. Am făcut vreo 7-8 zile până în Târgovişte. Acolo am stat câteva luni, până a venit tata de pe front, în 44, apoi ne-am mutat la Doiceşti, judeţul Dâmboviţa. După un an ne-am tras spre Moldova, în speranţa că se va da înapoi Teritoriul Herţei. Am stat la Roman. Părinţii erau la Biblioteca orăşenească, mama, şi tata la Comitetul de Cultură. Am stat trei ani acolo. Am învăţat la Gimnaziul unic “Roman Vodă. Părinţii s-au tras şi mai aproape, la Cristineşti, judeţul Botoşani, fiind foarte aproape de satul natal, cu gând că se va rezolva problema şi ne vom întoarce în satul natal. Am venit şi eu la Dorohoi, la Liceul "Grigore Ghica", în 1948, unde am avut coleg de clasă pe Leon Dănăilă, alături de alţi colegi".
Își amintește de fostul coleg de clasă ca despre un elev discret, mai degrabă taciturn. Dar impresiona prin cumințenia aparte. "Domnul Leon Dănăilă stătea mai mult izolat. Noi mai mergeam pe la reuniuni. Dânsul nu prea, era ocupat mai mult de studiu. Era, şi la propriu şi la figurat, un om în banca lui. Nu prea îi auzeai gura. Dar foarte respectuos, colegial, un băiat foarte liniştit. Nu era printre primii la învăţătură, însă era preocupat de studiu".
După ce a terminat liceul, Sergiu Grigore a mers la Cristinești, unde se stabiliseră părinții săi greu încercați. "Am intrat în învăţământ, predam fizica şi chimia. Apoi am venit la Botoşani, cu gând să plec la facultate. Dar am fost nevoit să stau la spital la Iaşi din cauza unei boli de rinichi. Trebuia să îmi caut un serviciu. Şi atunci Ion Grosuleac, directorul Teatrului Vasilache, care abia se înființase, mi-a spus: nu ştii nişte băieţi mai talentaţi? Am posturi libere. Mi-am zis, ce ar fi să merg şi eu? Voiam să merg la o facultate, la Bucureşti, la Chimie alimentară. Dar prin aprilie am intrat în Teatru. Am prins microbul şi am rămas".
Așa a început o nouă istorie, cea a actorului Sergiu Grigore. La Teatrul Vasilache, în anii începutului, a jucat cu Viorica Weber. Elena Găitan, ulterior căsătorită Preda. "Era soţia mea, Elena Gheorghiu, cum se numea atunci. Tache Dobrescu, care era pictor, scenograf, ulterior a fost şi director. Vasile Haluca, cam de vârsta mea, Manciu. Era o atmosferă de creativitate. Mereu găseam ceva nou să facem. Aveam foarte multe deplasări pe atunci, prin toate cătunele, pentru educarea copiilor".
A fost la multe festivaluri şi în tară, şi în străinătate. Prin 56 a fost la Decada Teatrelor de păpuşi. 10 teatre, cele mai bune din ţară. La Bucureşti. A mers cu Alba ca Zăpada, în regia lui Ion Iacob. "Am luat un premiu de popularitate. Apoi am fost la un festival Bacău, în 64. Jucam Stan Păţitul, eu eram în rol principal. Am luat premiu de interpretare. În Albania am fost împreună cu teatrul din Bacău. Am mers cu avionul pâna la Budapesta, era în 1971. Nu aveam avion direct cu Tirana. Am ajuns la Budapesta marţi şi până joi a trebuit să stăm în hotelul aeroportului, când aveam avion cu Tirana. Cât am stat acolo, la hotel, am vizitat Budapesta. În Albania am jucat două spectacole. Am stat 15 zile, era un fel de turneu, dar am jucat un spectacol la două zile".