S-a născut pe 22 iunie 1967, la Botoşani, un oraș pe care îl poartă în suflet. Recunoaște că, în tableta cu care călătorește în toată lumea, are o colecție consistentă de ilustrate cu Botoșaniul perioadei de demult. "E modul simplu de a păstra orașul cu mine".
A urmat paşii unei cariere de excepție nu doar în medicină, ci şi în cea universitară. A activat ca medic intern, asistent de cercetare, medic rezident, specialist, medic primar de anestezie-terapie intensivă. Astăzi conduce o universitate cu tradiţie în medicina românească - Universitatea de Medicină și Farmacie din Tîrgu Mureș - înfiinţată încă din 1945, printr-un decret semnat în vreme de Regele Mihai. Se spune despre Leonard Azamfirei, aflat la al doilea mandat de rector, că prin contribuţia sa instituţia "a crescut în patru ani când în 70".
În 2016, numele lui Leonard Azamfirei a apărut pe lista scurtă cu propunerile pentru mandatul de ministru al Sănătății. A rostit de fiecare dată răspicat, să se audă până la Capitală, că universitatea trebuie protejată de jocurile perfide ale politicii.
Anul acesta, botoșănenii vor avea prilejul să îl asculte în cadrul Conferinței Întâlnirile Nordului, în cadrul Festivalului Nordului.
În preajma zilei de naștere, între numeroasele călătorii prin lumea largă, printre proiecte și pregătirea apropiatei admiteri pentru o nouă serie de studenți, rectorul Universității de Medicină și Farmacie din Tîrgu Mureș ne-a răspuns cu amabilitate la întrebări, manifestând totodată, așa cum ne-a obișnuit, o aparte disponibilitate de a mărturisi dragostea pentru Botoșani și pentru un trecut pe lângă care, parcă, ne-am obișnuit să trecem prea ușor.
În numele redacției Știri Botoșani, îi urăm LA MULȚI ANI binecuvântați, în bucurie și împlinire!
"Botoșaniul va rămâne întotdeauna în cel mai special loc din sufletul meu"
-Ați copilărit în Botoșanii anilor 70-80, într-un regim politic ce părea de neclinitit. Ce a însemnat pentru dvs. copilăria în plin comunism? Ați păstrat de atunci bucurii, oameni frumoși, întâmplări fericite?
-Copilăria mea reprezintă una dintre amintirile dragi, foarte vii, pe care o leg doar cronologic de perioada comunistă întrucât, la vârsta respectivă, înțelegerea și orizonturile erau diferite. Locuind la periferia orașului, școala generală am făcut-o la - pe atunci - Școala generală nr. 5. Mi-au rămas în minte învățătoarea mea, o adevărata doamnă, desi ne adresam cu tovarăța, pe nume Natalia Amarghioalei, care emana forță, autoritate, precum și profesoara de chimie, d-na Ana Alecsa, un model de profesor apropiat de elevi, empatic, plin de caldură, cu o aparentă fragilitate la acea vreme, dar de un profesionalism desăvârșit.
Activitățile pionierești din acea perioadă, deși erau pline de mesaje ideologice specifice, induceau însă un sentiment de solidaritate și de mândrie. Se întâmpla ceva, erau concursuri interșcolare pe materii de studii, sportive, culturale, așa cum era înțeleasă atunci cultura. Toate acestea au cultivat în mine un spirit competitiv, de acțiune, care ulterior mi-a folosit. Am învățat atunci, cu mintea de copil, că oportunitățile nu trebuie ratate.
Am fost un elev bun la școală și cred că acea perioadă a creat niste standarde care ulterior mi-au fost de folos. A fost vremea în care am descoperit bucuria cititului, uneori clandestin, la lumina lanternei, alteori pe câmp, întrucât părinții mei aveau animale.
Tot atunci am învățat, provenind dintr-o familie cu valori creștine bine conturate, importanța de a avea câteva principii de viață la care nu trebuie renunțat niciodată.
Când privesc înapoi realizez că școala reprezintă cea mai eficientă modalitate de a atenua diferențele sociale. În clasă toți elevii au șansa de a demonstra, de a accepta provocări, de a lupta și de a câștiga, nu neaparat cu altcineva, cât mai ales cu limite care ușor se transformă în justificări. Îmi amintesc de vorba pe care mi-a spus-o un profesor de fizică, d-l Vacariu, într-un moment de revoltă determinată de lipsa timpului liber din perioada premergătoare unui examen de admitere: “tu oricând ai putea fi ca cei pe care îi privești acum ca fiind fără griji, dar ei nu vor putea fi niciodată ca tine, dacă vei câștiga”.
Da, existau oameni frumoși, deși comunismul le tăia spiritul. Însă și ei, și noi, copiii, găseam surse de bucurie nesofisticată și adevărată. Marile prietenii, care durează, sunt cele legate în acea perioada.
-Ce v-a rămas în suflet din orașul de atunci? Să dezvăluim cititorilor noștri că sunteți un iubitor al clădirilor vechi, cu personalitate, că arhitectura a fost chiar un domeniu după care ați tânjit o vreme.
-Am fost întotdeauna mândru de orașul în care m-am născut. Am avut ocazia să văd multe locuri din această lume; orașul în care locuiesc de 32 de ani, Tîrgu Mureș, care m-a adoptat pe toate planurile, este un oraș deosebit, dar Botoșaniul va rămâne întotdeauna în cel mai special loc din sufletul meu. Și nu vorbesc aici de un oraș cu o personalitate arhitecturală ieșită din comun, deși are multe locuri deosebite. Perioada comunistă a impus un stil sovietic de construire, a distrus multe locuri frumoase, inclusiv casa copilăriei mele, iar perioada imediat următoare revoluției a permis, în numele libertății, destul de multe compromisuri.
Mă refer la orașul nostru ca la un spirit care vine din urmă, care te atinge ireversibil, care te copleșește dacă ai răbdarea să îi asculți vocea. Gândind astfel, desigur că privești cu alți ochi superbul parc Mihai Eminescu, cu galeria sa de personalități, centrul istoric prin care mă plimb de fiecare dată când vin în Botoșani, încercând să îmi amintesc ce adăpostea fiecare clădire care mai există, în urmă cu 40 de ani. Plâng dupa clădirea școlii generale în care am învățat pentru că școlile, universitățile nu sunt doar clădiri, ci mărturii ale unor destine.
De altfel, am o colecție destul de consistentă de ilustrate cu Botoșaniul perioadei de demult pe care o port în tableta cu care călătoresc. E modul simplu de a păstra orașul cu mine.
"Dincolo de a fi rector sau profesor sau medic, îmi place să rămân un om atașat valorilor umaniste"
-Mărturiseați într-un interviu că ați știut mereu că veți face medicina, că liceul sanitar din Botoșani a fost "o introducere în ceea ce avea să urmeze". Care sunt profesorii către care gândul se întoarce cel mai des? Ce ați învățat de la ei și este valabil și astăzi, în experiența cu tinerii?
-Studiile făcute la Liceul Sanitar au fost decisive pentru alegerea profesiei medicale, dar însăși opțiunea de a urma acest liceu, venită înainte a intra în contact direct cu medicina, argumentează o anume consecvență pe care am avut-o, desigur, proporțional cu miza fiecărei vârste. Liceul nu a fost însă perioada în care am simțit medicina ca vocație ci, mai degrabă, ca pe o provocare. De fapt, profilul liceului îți permitea puține opțiuni reale. Mă fascinau însa atunci stagiile făcute în saloanele de terapie intensivă ale Spitalului județean. Poate că doar intuiam la vremea respectivă dinamismul și încrâncenarea unei specialități pe care după ani am îmbrățișat-o, care mi-a dat bucurii și frustări, succese și eșecuri, asa cum este de fapt și viața reală.
Revenind însă la liceu, acesta a fost cadrul în care am întâlnit profesorii care mi-au definit drumul. Voi menționa aici doar două nume cărora le port recunoștință și un profund respect: Mărioara Popa și Ecaterina Rădăuceanu. Fiecare dintre ele, deși diferite ca personalitate, induceau respect și cereau în mod natural rigoare. E greu să ceri, dar mai ales să primești ceva ce tu nu esti în stare să oferi. Impostura este ușor de recunoscut și, de aceea, amintirile mele fac din cele două doamne modele de dascăl ideal.
În cadrul liceului existau însă profesori excepționali la fiecare materie și de aceea poate este nedrept să menționez doar două nume. Am învățat practică medicală, dar și matematică, fizică, dar și limba franceză. Am învățat multe și, deși poate nu mai am abilitatea de a rezolva o anume integrală sau să caracterizez un anumit curent literar, cred că marele câștig al acelei perioade vine din croirea unui anume mod de gândire, o valorizare a detaliilor necesare în orice activitate. De fapt, misiunea unui profesor este oarecum secundară în a transmite informații, mai ales acum când toate sunt la un click distanță. Este mult mai important ce ești decât ce spui, ce văd alții în tine valoros și, mai ales, replicabil.
-Din 2005 sunteți în mijlocul studenților, din 2012 în calitate de rector. Cum privește studentul din anii 90, venit din Botoșanii Nordului, către generațiile de studenți de astăzi? Au pierdut ceva generațiile de astăzi, au câștigat ceva în schimb?
-Am devenit student la Tîrgu Mureș în 1986, într-un loc în care, înaintea examenului de admitere, nu am fost niciodată. Am înțeles după ani că este o greșeală să judeci generațiile. Studenții de azi nu sunt mai buni sau mai puțin buni decât cei din urma cu 30 de ani. Sunt doar diferiți. Și ei, și noi trăim astăzi într-o altă lume, a informației, a interacțiunii preponderent virtuale, a dispariției granițelor, a globalizării. Au mai mult curaj, simț civic și păreri personale, ceea ce este remarcabil. Nu cred că vorbim în termeni de pierdere sau câștig, ci de adaptare și tranformare. Sunt inteligenți, creativi, impetuoși, vorbesc limbi străine, călătoresc, sunt informați, sunt lipsiți de inhibiții. Îmi place să cred că, în calitate de rector, am cu ei o relație foarte bună pentru că, în spiritul a ceea ce spuneam, ei nu critică rigoarea, standardele ridicate, în schimb, pe bună dreptate, reacționează în fata nedreptății sau a măsurilor duble.
A fi student la Tîrgu Mureș este o experiență deosebită de alte centre universitare, nu doar prin deschiderea spre nou, într-un concept novator, unic, promovat de Universitate, numit Smart University, dar și datorită unei susținute strategii de internaționalizare de care fiecare dintre ei beneficiază.
Dincolo de a fi rector sau profesor sau medic, îmi place să rămân un om atașat valorilor umaniste, care crede că omul are nu doar minte, ci și suflet, și inimă, și fără o împlinire a fiecăreia dintre ele rămânem infirmi, indiferent de ceea ce credem noi sau alții despre noi.
"De ce un tânăr din regiune ar opta pentru o universitate din Botoșani?"
-Botoșaniul este, dincolo de "tărâm al geniilor" - cum ne place să repetăm de câte ori se ivește ocazia - un oraș din ce în ce mai puțin industrializat și, spun statisticile, printre cele mai puțin prietenoase cu mediul de afaceri. De o vreme, discuțiile se poartă însă către o perspectivă nouă, aceea a înființării unei universități. Scopul ar fi, spun susținătorii acestei idei, de a păstra acasă tinerii sau de a-i atrage pe cei din județele limitrofe. Pentru că vă aflați la conducerea uneia dintre cele mai importante universități din țară, care credeți că sunt cele mai importante aspecte ale înființării unei astfel de instituții și cât de oportună ar fi aceasta pentru un oraș ca Botoșaniul?
-Înființarea unei universități este o decizie complexă, care trebuie să pornească de la identificarea unor nevoi pe care le are o societate și regiunea respectivă. Nu cred că este suficientă doar o dorință, chiar argumentată de o istorie spirituală convingătoare și, cu atât mai puțin, nu trebuie să fie o decizie politică. De asemenea, trebuie identificată o ofertă convingătoare: de ce un tânăr din regiune ar opta pentru o universitate din Botoșani și nu pentru cea din Suceava, deja aflată într-un ritm alert de dezvoltare sau pentru una din Iași care are toate atuurile tradiției și performanței. Decizia de înființare, construcția în sine sunt mult mai ușoare și, de regulă, sunt luate de alții, decât de cei implicați direct într-un asemenea proiect. Universitățile, mai mult decât alte instituții, au valoare prin tradiția lor, prin resursa umană pe care o pot mobiliza și prin excelența pe care o reprezintă.
România are în acest moment prea multe universități, multe fiind înființate după Revoluție, într-un entuziasm specific acelor timpuri. Realitatea a demonstrat altceva: cele mai multe dintre ele sunt în dificultate din mai multe motive: trendul demografic descendent, lipsa unei forțe industriale puternice care să creeze o piață de absorbție a absolvenților și lipsa oricărei strategii de formare profesională. Mai importantă decât diploma este competența: ce știi să faci! Și aici este drama unui învățământ superior: să creeze șomeri cu diplome în timp ce învățământul vocațional este atât de nedrept marginalizat.
Pe de altă parte, trebuie luat în considerare faptul că tendința internațională actuală este de unificare a universităților, de creare de poli puternici de cercetare și de dezvoltare. Acestea sunt forme de suport ale comunității dacă se regăsesc într-o formă de organizare antreprenorială. În lipsa lor, o universitate poate deveni o povară sau chiar o fabrică de iluzii. Desigur însă că acestea sunt considerente de ordin mai general, care pot fi contrazise de o situație locală diferită de modul în care o percep eu mai de departe.
"Pe noi ne impresionează performanța medicală realizată pe bolnavi, nu pe oamenii sănătoși, deși avem un Minister al Sănătății, nu unul al Bolii"
-Alături de sute de studii, lucrări de specialitate, ați publicat o carte cu titlul "E bine să ştii", un adevărat tratat de medicină preventivă şi curativă, scris pe înţelesul tuturor, în care adaptați limbajul medical, cel atât de greu de decodificat, la stilul adecvat marelui public, indiferent de gradul de cultură. O carte despre care chiar dvs. spuneți că încearcă să ne înveţe "cum să nu fim bolnavi". Știm că în România un segment deficitar, cu consecințe extrem de grave, este cel al prevenției. Cine credeți că nu face destul în acest sens: populația sau sistemul (înțelegând aici politicile de sănătate publică)?
-Medicina preventivă este poziționată în România la periferia îngrijirilor medicale. Pe noi ne impresionează performanța medicală realizată pe bolnavi, nu pe oamenii sănătoși, deși avem un Minister al Sănătății, nu unul al Bolii. Pe de altă parte, resursele majoritare sunt direcționate firesc spre medicina curativă. Cred că politicile de sănătate publică nu sunt corelate, noi fiind deseori o țară care face strategii de toate felurile, dar nu reușește decât rareori să le și aplice pentru că se schimbă decidenții. Nu există o predictibilitate a deciziilor, nu avem planuri multianuale decât pe hârtie, lipsește consecvența de aplicare a unor decizii luate pe termen lung, întrucât prevenția nu aduce rezultate imediate. Populația, indivizii, rareori vor lua măsuri sistematice de prevenție din cauza unei ierarhizări diferite a nevoilor pe care le au. Programele de screening, la rândul lor, sunt costisitoare, dar s-au dovedit eficiente în timp, inclusiv în termeni de costuri de sănătate. Ele însă, pentru a fi derulate, au nevoie de resurse financiare, de personal instruit.
Mă bucur să văd organizații civice, biserici, asociații care își propun asemenea obiective generoase, multe realizate pe bază de voluntariat, dar impactul lor este încă redus.
Peste două treimi din cauzele de boală, mai ales în patologiile cele mai frecvente (bolile cardiovasculare și cele canceroase), pot fi influențate de factorii comportamentali ai fiecăruia. Acest lucru însă trebuie conștientizat și explicat pe limbajul fiecăruia. Astăzi, când informația medicală ne este atât de la îndemână, paradoxal, ajută mai ales pe cei care sunt deja bolnavi.
-Ați experimentat în România aproape tot ce se putea experimenta ca medic și profesor, din punct de vedere profesional. Ați călătorit, ați observat și, fără îndoială, ați asimilat concepte noi atât în ce privește managementul universitar cât și cel medical. Nu v-a ispitit niciodată o ofertă din afara României?
-Aș înlocui cuvântul ispită, cu provocare. Am cunoscut, mai ales în perioada formării mele medicale, sisteme performante în care am lucrat, oameni de mare valoare profesională din toate zonele lumii, cu mulți rămânând prieten. Ulterior, spațiul academic internațional, care se bazează pe excelență, uneori l-am simțit că provoacă sau chiar oferă. Iar în asemenea sisteme deschise, rădăcinile sunt mai puțin importante decât aripile. Cu toate acestea, am preferat să rămân în România nu din lipsă de curaj sau din comoditate, ci pentru că mi-am găsit un rost în fiecare moment.
De fapt, oamenii sunt asemănători și nevoile lor bazale sunt identice în celebra piramida a lui Maslow. Nu îmi dau seama de ce ar fi fost mai bine în altă parte acum. Am fost de curând într-un turneu diplomatic în mai multe țări din Pacific, ale căror populații sunt, în anumite clasamente internaționale, în topul celor mai fericiți oameni. Mi-e greu să definesc ce înseamnă a fi fericit, în afara unei emoții trecătoare, dar am văzut la acești oameni pauperi un lucru comun: nu sunt deloc preocupați să aibă mai mult, să demonstreze ceea ce nu sunt. Sunt fericiți pentru că, în parametrii lor de existență, universul le este plin și senin.
Nu am regretat nicio clipă că am rămas în România. Multe lucruri văzute în altă parte le-am putut aplica și aici, iar o Universitate, cum este cea din Tîrgu Mureș, trebuie să fie un loc al libertății și creativității fiecăruia. Ne place fiecăruia libertatea, fie că este vorba de gândire, de exprimare a unor opinii, de interacțiune, desigur susținute într-un cadru potrivit, care trebuie să țină cont și de ceilalți.
-Sunt mulți tineri din Botoșani care în curând vor lua drumul Ardealului, pentru a susține examenul de admitere la Universitatea de Medicină și Farmacie din Tîrgu Mureș. Ce le spuneți studenților dvs. la început de drum și, mai ales, care este mesajul pentru ei la finalul studiilor? Vorbim, desigur, și despre un mesaj adresat tinerilor medici care se pregătesc să plece peste graniță?
-Într-adevăr, constat în fiecare an un aflux mare de candidați din Moldova, din Botoșani, la Universitatea de Medicină și Farmacie din Tîrgu Mureș, deși de câțiva ani aici este concurența cea mai mare din țară. Mă bucură prestigiul Universității și trebuie să știți că un interes similar există și din partea candidaților din străinătate. Celor care vor susține admiterea în acest an le pot spune că au făcut o opțiune excelentă și că, dacă vor fi admiși, vor fi studenții unei universități mult diferite de altele, nu doar prin calitatea procesului didactic, prin modernismul programelor de studii, prin deschiderea internațională, cat mai ales prin starea de spirit existentă, prin sentimentul de apartenență la o elită. Acest lucru îl simt deja studenții și absolvenții.
La UMF Tîrgu Mureș intri tânăr plin de speranțe și vise și ieși un om adevărat, capabil să schimbe lumea din jurul său, de la un zâmbet adus pe fața pacientului și până la refuzul unui compromis inacceptabil. Absolvenții trebuie să aibă puterea de a decide pentru viitorul lor, pentru viitorul pacienţilor lor și pentru binele comunității medicale.
Vreau ca acești tineri cu viziune să restaureze încrederea celor din jur în sistemul medical din România, să construiască, nu să abandoneze.
Vreau să fie în stare să lupte nu doar cu ei înșiși, dar și cu rezistența la schimbare pe care o are orice sistem, mai ales unul încă bolnav. Și, mai ales, vreau să învingă pentru că România are nevoie de ei.
(Universitatea de Medicină și Farmacie din Tîrgu Mureș)