SERGIU GRIGORE
Sergiu Grigore a trăit clipe. Iar misterul i-a fost viaţa însăşi. Prunc la vârsta primelor silabisiri, a trăit pe muchia prigoanei sovietice. La 10 ani şi-a părăsit casa natală şi, cu mama de mână şi două valize, a pornit în refugiu. Ani de chin, de dezastre, de fugă.
S-a născut pe 9 decembrie 1934, în Ţinutul Herţa, pe atunci în judeţul Dorohoi. Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 avea să anexeze Basarabia și Bucovina de Nord către URSS, la 28 iunie 1940. Trupele sovietice nu s-au mulţumit cu atât şi au ocupat și un teritoriu cu o suprafață de 400 km pătraţi, cu o populație de aproximativ 50.000 de locuitori din Vechiul Regat, teritoriu cunoscut astăzi sub denumirea de Ținutul Herța. Un abuz care răscolea destine, care aducea spaimă, nesiguranţă, lacrimă. Mai târziu, ruşii au recunoscut că a fost vorba despre o eroare cartografică, deoarece "sovieticii trăseseră pe hartă o linie de demarcație cu un creion gros de tâmplărie". Ţinutul Herţa a revenit României în 1941, însă a fost reocupat de către URSS în aprilie 1944 și integrat în componența RSS Ucrainene. Ulterior, în februarie 1947, Tratatul de Pace de la Paris menționa că "frontiera sovieto-română este fixată în conformitate cu acordul sovieto-român din 28 iunie 1940", dar, deşi recunoscută eroarea cartografică, URSS a refuzat să restituie României Ținutul Herța.
Sergiu Grigore face parte din istoria României şi din istoria teatrului botoşănean. Un tânăr de 22 de ani se opreşte, în primăvara anului 1956, lângă cărămida proaspătă a Teatrului Vasilache, fără să ştie că destinul său avea să recalculeze toate coordonatele de până atunci. Voia să ajungă chimist, dar a fost unul dintre cei mai străluciţi actori păpuşari, premiat în festivaluri din ţară şi străinătate. La Bacău, în anul 1964, la Festivalul Naţional al Teatrelor de Păpuşi, obţinea Premiul pentru interpretare, cu rolul Stan Păţitul. În Bulgaria, la Varna, Festivalul Internaţional "Delfinul de Aur" îi aducea un alt Premiu de interpretare, pentru rolul Împăratul din spectacolul "Soarele furat", de Maxim Asenov, regia Ion Puiu Stoicescu. La Concursul Naţional al Păpuşarilor obţine Premiul II pentru recitalul "Suflet de păpuşar", regizor Ion Puiu Stoicescu.
Astăzi este Societar de Onoare al Teatrului Vasilache. Dar este în primul rând un tezaur viu, un depozitar al istoriei. Trecut de 80 de ani, împrăştie în căsuţa luminoasă amintiri despre teatrul din urmă cu jumătate de secol. Sunt uimitoare ordinea şi acurateţea gândului, cronologizarea ireproşabilă a evenimentelor. O capacitate memorativă care aşază într-o istorie afectivă a teatrului botoşănean momente de glorie sau de suferinţă creatoare.
-Domnule Sergiu Grigore, v-aţi născut pe pământ românesc, de unde vi s-a spus că trebuie să plecaţi, pentru că ţara dumneavoastră nu vă mai aparţine.
-În anul 1944, Ţinutul Herţei a fost ocupat. S-a pus graniţa în mijlocul comunei. Au rămas din comuna mea, Lunca, două sate aici, Oroftiana de Sus şi de Jos, şi trei sate la Ţinutul Herţa, fostul judeţ Dorohoi. Au împărţit comuna în două.
-Câţi ani aveaţi atunci?
-Aveam 10 ani.
-Cum aţi trăit momentul acela, al dezrădăcinării?
-Greu! Eram numai eu cu mama, care era învăţătoare. Tata era pe front. A venit cineva de la Primărie într-o seară, pe 24 martie 1944, şi a spus: Doamna învăţătoare, este ordin, toţi salariaţii din aceste comune de mâine trebuie să părăsească localitatea, fiind detaşaţi în judeţul Dâmboviţa, comuna Bărbuleţu. A doua zi dimineaţă mama a încuiat uşa, am luat două valize cu ce am apucat şi am plecat. Până la Dorohoi am mers pe jos, 30 de kilometri, apoi cu vagoane descoperite. Începuse şi ninsoarea. Am făcut vreo 7-8 zile până în Târgovişte. Acolo am stat câteva luni, până a venit tata de pe front, în 44, apoi ne-am mutat la Doiceşti, judeţul Dâmboviţa. După un an ne-am tras spre Moldova, în speranţa că se va da înapoi Teritoriul Herţei. Am stat la Roman. Părinţii erau la Biblioteca orăşenească, mama, şi tata la Comitetul de Cultură. Am stat trei ani acolo. Am învăţat la Gimnaziul unic “Roman Vodă. Părinţii s-au tras şi mai aproape, la Cristineşti, judeţul Botoşani, fiind foarte aproape de satul natal, cu gând că se va rezolva problema şi ne vom întoarce în satul natal. Am venit şi eu la Dorohoi, la Liceul "Grigore Ghica", în 1948, unde am avut coleg de clasă pe Leon Dănăilă, alături de alţi colegi. Constantin Ciubotaru, inginer, devenit apoi director al Fabrica de Cauciuc, la IUPS, profesorul de istorie Emil Botezatu. Şi, Dumnezeu să îl ierte, Rică Nistorică. Am fost toţi colegi în aceeaşi clasă.-Cum erau anii aceia de după război?
-Foarte grei! Fusese secetă mare, la internat mâncarea era insuficientă şi slabă calitativ.
-Ce vă amintiţi din acei ani de domnul Leon Dănăilă?
-De domnul Leon Dănăilă pot să vorbesc puţin pentru că şi el vorbea foarte puţin. Stătea mai mult izolat. Noi mai mergeam pe la reuniuni. Dânsul nu prea, era ocupat mai mult de studiu. Era, şi la propriu şi la figurat, un om în banca lui. Nu prea îi auzeai gura. Dar foarte respectuos, colegial, un băiat foarte liniştit. Nu era printre primii la învăţătură, însă era preocupat de studiu.
-V-aţi revăzut după 50 de ani…
-Da, după 50 de ani. În 2002, când ne-am întâlnit cei care mai erau. A venit şi Leon Dănăilă. Am stat la ora de dirigenţie. E drept că mai eram foarte puţini. Dintre profesori, mai trăiau profesorul de istorie, Gheorghe Romândaşu, şi profesorul de franceză, Simeon Saca, el ne fusese şi diriginte. După acea oră de dirigenţie noi am rămas, s-a făcut o mică petrecere. Leon Dănăilă s-a scuzat, trebuia să plece în străinătate, la un congres. De atunci nu ne-am mai văzut, dar am mai vorbit la telefon.
-Ce a urmat după Dorohoi? Aţi terminat liceul…
-Când am terminat liceul am mers la Cristineşti, unde se aflau părinţii mei. Am intrat în învăţământ, predam fizica şi chimia. Apoi am venit la Botoşani, cu gând să plec la facultate. Dar am fost nevoit să stau la spital la Iaşi din cauza unei boli de rinichi. Trebuia să îmi caut un serviciu. Şi atunci directorul Teatrului Vasilache, Ion Grosuleac…
-…abia înfiinţatul Teatru Vasilache….
-…era înfiinţat de doi ani. Mi-a spus Ion Grosuleac: nu ştii nişte băieţi mai talentaţi? Am posturi libere. Mi-am zis, ce ar fi să merg şi eu? Voiam să merg la o facultate, la Bucureşti, la Chimie alimentară. Dar prin aprilie am intrat în Teatru. Am prins microbul şi am rămas.
-Ce echipă era atunci în Teatrul Vasilache?
-Era Viorica Weber. Elena Găitan, ulterior căsătorită Preda, cu fostul director al Teatrului Eminescu. Era soţia mea, Elena Gheorghiu, cum se numea atunci. Tache Dobrescu, care era pictor, scenograf, ulterior a fost şi director. Vasile Haluca, cam de vârsta mea, Manciu.
-Aţi jucat într-o perioadă de aur a Teatrului Vasilache. Care era atmosfera?
-Era o atmosferă de creativitate. Mereu găseam ceva nou să facem. Aveam foarte multe deplasări pe atunci, prin toate cătunele, pentru educarea copiilor.
-Cu ce vă deplasaţi? Pentru că şi asta e o poveste…
-Am mers şi cu căruţa, şi cu camion deschis… Prin 60 ne-au dat un camion pe care l-au carosat. Prin maşină mergea o şeavă de eşapament care dădea căldură. Nu aveai voie să te atingi de ţeavă, că era fierbinte. Acela a fost primul nostru… autobuz.
-Aceste deplasări nu erau doar în judeţul Botoşani…-Nu, mereu ne solicitau în întreaga regiune Suceava. Mergeam în toate cătunele, în centrele forestiere. La Moldoviţa jucam un spectacol pentru copii, iar după-amiaza jucam pentru adulţi. Veneau oameni îmbrăcaţi în costume naţionale, cu soţiile, la spectacol. Urmăreau Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi bani.
-Cum vă primeau oamenii? Era un respect aparte pentru actor?
-Foarte bine ne primeau. Ne aşteptau, ne vorbeau. Oficialităţile veneau şi ne mulţumeau. În judeţ la noi, era o groază să mergi în deplasare. Căminele culturale din Botoşani erau groaznice, se dărâmau pereţii… Iarna era zăpada pe pereţi, iar noi jucam roluri în costumele noastre de la teatru. Intram în costumul rece, în timp ce jucam transpiram, apoi ne schimbam în hainele noastre, în comuna următoare îmbrăcam costumul ud, transpirat…
-Dar aveaţi public…
-Da. Totdeauna! Nu ţin minte să se fi suspendat vreun spectacol din lipsă de spectatori.
-V-aţi bucurat şi de aprecierile specialiştilor!
-Da. Am fost la multe festivaluri şi în tară, şi în străinătate. Prin 56 am fost la Decada Teatrelor de păpuşi. 10 teatre, cele mai bune din ţară. La Bucureşti. Am mers cu Alba ca Zăpada, în regia lui Ion Iacob. Am luat un premiu de popularitate. Apoi am fost la un festival Bacău, în 64. Jucam Stan Păţitul, eu eram în rol principal. Am luat premiu de interpretare. În Albania am fost împreună cu teatrul din Bacău. Am mers cu avionul pâna la Budapesta, era în 1971. Nu aveam avion direct cu Tirana. Am ajuns la Budapesta marţi şi până joi a trebuit să stăm în hotelul aeroportului, când aveam avion cu Tirana. Cât am stat acolo, la hotel, am vizitat Budapesta. În Albania am jucat două spectacole. Am stat 15 zile, era un fel de turneu, dar am jucat un spectacol la două zile.
-Haideţi să facem şi un popas sufletesc. Aţi venit la Botoşani şi aţi găsit această mare împlinire şi dragoste a vieţii, care este teatrul. Dar tot în teatru aţi mai găsit o mare dragoste şi împlinire, care se numeşte doamna Elena. Soţia dvs., care a fost de asemenea actriţă a Teatrului Vasilache.-Fiind tot timpul împreună, cunoscând viaţa de teatru, ne-am împrietenit...
-A fost greu sau uşor? Împreună în aceeaşi profesie, în aceleaşi spectacole…
-Fiecare meserie are şi bune şi rele. La teatru erau două echipe, de câte opt actori. Unii jucau în spectacolul care pleca în deplasare, opt rămâneau aici, la sediu. Am jucat împreună, dar după ce am avut copilul, băiatul care astăzi are 47 de ani, am spus să trecem unul într-o echipă şi unul în altă echipă. Unul rămânea acasă, cu băiatul…
-Băiat care astăzi ce profesie are? A urcat pe scenă, şi-a dorit o carieră artistică?
-Nu. Astăzi este inginer informatician la Spitalul de Recuperare
-Unde aţi mai călătorit, ca actor?
-La Varna am avut un festival în care noi jucam un spectacol, Soarele furat. Aveam un rol de împărat. Nu era un rol de întindere, însă i-am băgat eu o chestie împăratului… Fuma pipă, şi eu făcea hip-hip, puf-puf. La fiecare replică. Acolo am obţinut premiul de interpretare, era în 1978. Am mai fost în Elveţia, Spania, Franţa, spectacolele noastre au luat premii.
- Cum a fost după 90? Aţi trait, iată toate etapele teatrului…
-Imediat după Revoluţie am fost mereu în Occident, vreo 2-3 ani. Fiind noi ţara care a ieşit din comunism, ni se dădea mai multă atenţie.
-Cum eraţi primiţi?
-Foarte bine, apoi s-au mai răcit treburile. S-au mai schimbat şi directorii.
-Astăzi mai mergeţi la teatru?
-Astăzi mă deplasez foarte greu. Abia dacă pot ieşi să iau o pâine. În anii trecuţi ne mai invitau, dar de un timp nu ne mai cheamă. Condiţiile azi nu ştiu dacă sunt mai bune sau mai rele. Noi am prins şi anii de autofinanţare. Era greu. Trebuia să îţi câştigi singur pâinea, era prin anii 80, înainte de Revoluţie. Trebuia să jucăm foarte mult. Aveam în parc nişte buburuze, stăteam pe rând. Închiriam şi autobuzul instituţiei, ca să mai facem bani.
-Nu aţi mai ajuns să faceţi acea facultate…
-Nu. În toamnă voiam să merg să dau examen. Dar a intervenit Decada Teatrelor…
-Dacă aţi mai fi din nou în acel moment în care să alegeţi între facultate şi teatru… Aţi alege tot teatrul?
-Absolut!
(A consemnat Florentina Toniţă)
