Medicul Cornelia Bălănescu și forța vindecătoare a cuvintelor. ”Mi-a dat Dumnezeu oameni care m-au rănit și oameni care mi-au adus alinare”

Medicul Cornelia Bălănescu și forța vindecătoare a cuvintelor. ”Mi-a dat Dumnezeu oameni care m-au rănit și oameni care mi-au adus alinare”

 Cornelia Bălănescu  

”O poveste de viață, în care un suflet maculat de nedreptate ajunge la liman într-o lume ostilă, cu firave licăriri de normalitate. Trăiești tristețile și bucuriile Anei, căreia viața i-a răpit mai mult decât i-a dăruit. Zi de zi, ea încearcă din răsputeri să se regăsească pe sine, după tentative disperate de a evada din trecutul învăluit în negura deznădejdii”. Sunt cuvintele pe care le citești pe coperta a patra a cărții ”Așa a fost să fie”, apărută la Editura PIM din Iași. Nimic nu te pregătește - nici măcar aceste cuvinte -, pentru ceea ce urmează imediat ce te încumeți să parcurgi paginile semnate de Cornelia Bălănescu.



”Așa a fost să fie”
este o călătorie. Cu soare și furtuni, cu ploi de vară sau îngheț în plină zi. Medic de profesie, Cornelia Bălănescu surprinde prin autenticitatea scriiturii, prin forța cu care, deși nu se lasă cucerită de metafore, construiește imagini de o frumusețe aparte sau, și aici transpare cu asupra de măsură talentul autoarei, ne așază sub privire personaje care, deși urmează un scenariu secvențial, ele evadează din spațiul ficțional și recompun o realitate dură, ușor recognoscibilă chiar și în cotidianul comun fiecăruia dintre noi.  

La puțin peste o săptămână după ce am citit cartea, am invitat-o pe autoare la un dialog despre viață, personaje, trecut și prezent, despre profesie și misiune, dar mai ales despre ce înseamnă, ca medic, să crezi în destin!

De la Ghindeni la Ștefănești!

-”Așa a fost să fie” este, s-a spus, o carte cu elemente de autobiografie. Nu vreau să dezvăluim prea mult din volumul dvs. de debut, îmi veți permite însă o curiozitate care a persistat de la prima până la ultima pagină: cât de mult vă identificați cu personajul principal, de unde vine povestea și până unde merge ea în viața reală?

-Este adevărat, cartea conține elemente de autobiografie, dar sunt crâmpeie din viață. Am îmbrăcat adevărul în mai multe cuvinte, ca să pară mai autentic.

-După cum spuneam, este cartea dvs. de debut. Cu toate acestea, pare a fi scrisul unui om care a trăit printre cuvinte, care știe să construiască subiectul astfel încât el să ofere personaje bine construite, întâmplări credibile, dar și momente de repaus sufletesc. Cu ce experiență în scriitura literară vine medicul Cornelia Bălănescu?

-Mi-a fost întotdeauna ușor să scriu, observam acest lucru atunci când aveam de făcut compuneri. Au mai fost câteva articole în Viața medicală, dar neimportante.

-Înainte de a citi ”Așa a fost să fie” știam foarte puține lucruri despre autoarea cărții. De fapt, unul singur: este medic de familie la Trușești, în județul Botoșani. O informație pe care o primisem de la o colegă a dvs. Cum ați ajuns în Trușești?

-M-am născut lângă Craiova, în satul Ghindeni. Când am terminat Facultatea de Medicină, la Craiova, am primit repartiție la Arad. Era pe atunci noțiunea de omogenizare a populației, să nu se mai spună că ești ardelean, oltean, moldovean. Pe cei din sud îi duceau în vest, pe cei din vest în nord… Acolo, la Arad, am făcut trei ani stagiatura. Apoi, în decembrie 1988, am primit forțat repartiția obligatorie la Ștefănești, unde am stat vreo 4 luni.

-Dintr-un capăt de țară în celălalt, într-un decembrie comunist. Cum a fost primul impact ca medic pediatru la Ștefănești?

-A fost un șoc pentru mine. Trăisem la Craiova, la Arad. Acum mi se părea că veneam din altă țară. Când am ajuns la Ștefănești mi s-a părut capătul lumii. Și am dus-o atât de greu! Credeam că nu o să mă încălzesc niciodată! Era atât de frig! Acum povestesc cu zâmbetul pe buze, dar atunci era foarte greu. Îmi amintesc că ne-a dat primarul un căruț de lemne ca să ne încălzim. Un căruț, nu o căruță! L-am împărțit. Eu un lemn, colegul un lemn… Locuiam la dispensar, în părțile laterale ale clădirii se afla câte o cameră. Iar mie îmi era atât de frică să dorm singură, încât am dormit cu fetița femeii de serviciu. Era atât de frig și în cabinet! Până în luna martie, când am plecat de acolo, nu s-a făcut niciodată foc în cabinet. Suflam în pumni, eram îmbrăcată ca la schi, în salopetă de fâș, cu ghete… Suflam în pumni și consultam pacienții! După ce plecam din cabinet, luam reșoul pe care se fierbeau seringile, că nu erau seringi de unică folosință, luam reșoul în cămăruța mea, încălzeam apă și puneam picioarele, ca să mă încălzesc. De mâncat… La magazin găseai doar magiun, dulceață… De la brutărie, brutarul trecea peste toate principiile și legile de atunci și ne dădea, mie și colegului meu, mai multă pâine. Și se întreba, auzisem noi după: dar câtă pâine mănâncă doctorii ăștia? Noi nici nu aveam cu ce să o mâncăm!

Revoluția și libertatea de a nu pleca din Raiul Trușeștilor!

-Cât a durat ”lunga iarnă” de la Ștefănești?

-În luna martie 1989, directorul spitalului de la Trușești avea nevoie de un medic, plecase cel de dinainte. S-a nimerit să mă ia pe mine. Era un om dur, aspru. Doctorul Ioniță. Ne era teamă de el, de câte ori venea în vizită la Ștefănești stârnea frica în medici, în asistente. Dar eu mereu spuneam: că nu sunt lemne, că nu merge chiuveta… M-a luat pe mine, i s-a spus că îmi dau interesul… În clipa în care am ajuns la Trușești am crezut că sunt în rai: caloriferul era fierbinte! Am locuit foarte mulți ani într-o cămăruță în spital. Dar făcusem din cămăruța aceea o bijuterie! Când durul domn doctor a intrat în cămăruță, a povestit asistentelor: ”A trebuit să mă descalț, nu am putut intra încălțat!”.

La Trușești am fost omul bun la toate! Că la spital erau interne, pediatrie, maternitate, laborator și radiologie. Și când făceam gardă asistam la nașteri, făceam suturi de perineu, vedeam copii, îmi plăcea să suturez plăgi. Pentru că eram zi și noapte acolo, iar domnul doctor se baza pe mine.

-A venit Revoluția. V-ați gândit vreodată să plecați din nou acasă, la Craiova, sau poate într-un oraș care v-ar fi oferit mai multe oportunități?

-Eu, la Trușești, mă simțeam deja ca în Rai! Devenisem utilă acolo. Unde să plec? Trebuia să am relații. M-am întrebat și eu mereu: de ce nu am plecat? Ar fi trebuit să plec într-un loc mult mai bun și să am timp să caut. Nu aveam relații… Dar nu îmi pare rău! Aici mi-am găsit soțul, familia. Aici mă simțeam utilă. De la domnul doctor Ioniță am învățat foarte multe lucruri! Era un foarte bun diagnostician. Când domnul doctor palpa un abdomen pe care eu îl palpasem înainte aveam emoții. Că nu găsește ceea ce am găsit eu! Ajunsesem să fac infiltrații în regiunea lombară, în punctele Arnold. Făceam toraco-centeze, puncție pleurală, puncții abdominale pentru cei cu ciroze și scoteam câte o găleată de lichid.

-Și a urmat medicina de familie! Spitalul din Trușești s-a desființat nu după mult timp.

-Mai întâi a trebuit să merg la dispensar. După care a venit legea cu cabinetele medicale, cu medic de familie, cu liste cu pacienți. Spitalul se desființase. În timp ce eu eram la cabinet, spitalul mai funcționa și eu făceam gărzi. Nu mă rupsesem de tot...

Eu cred foarte mult în destin, am scris asta și în carte. Și îmi ziceam așa: Dumnezeu nu m-a trimis degeaba aici. Eu trebuie să îmi găsesc un rost în acest loc. Și gândul acesta mă liniștea, parcă așteptam să apară ceva.



”De astăzi nu mai ești singură!”

-Și apărut… cineva! Un episod pe care îl regăsim și în cartea dvs.

-Da, l-am cunoscut pe soțul meu. Jurnalist realizator de emisiuni la Radio Iași. Florin Bălănescu. Nu a ajuns la mine ca pacient. Un prieten bun, medicul Octavian Grozdan, l-a adus la el în cabinet, să vadă cum e la țară. Trușeștiul era ceva față de satele din jur! Și așa l-am întâlnit și eu…

-Era la fel de frumos pe cât l-ați descris în carte?

-Eu l-am văzut frumos! Dar sigur este frumos sufletește. Cu simțul umorului, un om blând, liniștit! Iar mie mi-au plăcut întotdeauna bărbații cu barbă! Și doctorul Grozdan l-a adus la cabinet. Eram fată bătrână, aveam de acum 38 de ani! Dar nici nu puteam să accept pe oricine doar de dragul de a fi în rândul lumii. Când l-am văzut pe domnul jurnalist nici nu mi-a plăcut, nici nu mi-a displăcut. Când a început să vorbească, mi-am dat seama că nu e pentru mine. L-am sunat mai târziu pe doctorul Grozdan: ”Tavi, nu e pentru mine! E prea deștept!” Apoi am și uitat. Peste un timp am primit o scrisoare care m-a făcut să îmi tremure genunchii. Una dintre scrisorile lui se află în carte. Mi-a spus: ”De astăzi nu mai ești singură!” Eu, care fusesem singură atâția ani! Fusese impresionat de sinceritatea mea. Eu nu eram genul lui! Eram blondă, cu părul lung, se uitau pacienții la mine… În fiecare zi mă schimbam, veneam din altă lume, aveam altfel de haine. Dar nu eram genul soțului meu. Cu toate acestea, când ceva trebuie să se întâmple, se întâmplă! A venit apoi multe luni la rând la Trușești. Deveniserăm prieteni de suflet. Îi puteam spune orice. Și încet-încet…

-Cu toate acestea, sfârșitul cărții… Nu v-a fost teamă? Este un final trist al unei povești de dragoste extraordinare.

-Finalul este o ficțiune! M-am gândit că altfel ar fi prea banală cartea. Așa am gândit eu, că trebuie să se termine dramatic.

”După ce îi consultam pe copii mergeam acasă și plângeam”

-Este momentul să vă spun că, atunci când am început să citesc ”Așa a fost să fie”, am fost un pic derutată. Mi-a adus foarte mult aminte de Ileana Vulpescu. Și nu neapărat de ”Arta conversației”, pe care toată generația noastră o știe, dar mai ales de ”Noi, doamna doctor, când o să murim?”. Aceeași lume a medicilor, fascinantă pentru orice cititor. Apoi am găsit în cartea dvs. alte povești, alte întâmplări. M-a surprins subiectul temnițelor comuniste.

-Cea mai mare umilință din această viață eu am trăit-o chiar în lumea în care am făcut eforturi foarte mari să intru: lumea medicală. Toate întâmplările acelea, și sunt altele și mai grele, trăite de mine.

-Atunci vă întreb direct: câtă ficțiune există în povestea copilăriei, de pildă, așa cum ați descris-o în carte?

-Nu este ficțiune, doar că nu eu am trăit la casa de copii, ci o rudă a mea. La Trușești exista o casă de copii, iar eu consultam copiii de acolo. Știam ce este în casa de copii. După ce îi consultam pe copii mergeam acasă și plângeam. Aveam nevoie de timp ca să îmi revin, pentru ca apoi să cobor și să văd pe altcineva. Toate lucrurile sunt adevărate, doar că îmbrăcate frumos. Transplantul de cornee, despre care am scris în ultima parte, i-a fost făcut fratelui meu. A venit de la capătul lumii la Iași, ca să facă acel transplant. A fost primul transplant de cornee din țară, făcut fratelui meu.

-Impresionantă este, de asemenea, prietenia cu Lila… Care ne duce către Elena Ferrante, cu ”Prietena mea genială”, unde există acel personaj Lila care seamănă mult cu cea din cartea dvs. O prietenie aparte.

-Lila, prietena mea din copilărie, cu care umblam desculță prin lanurile de grâu, să strângem iarbă de porci, nedespărțite de la grădiniță până în clasa a VIII-a. Surpriza a fost că, după ce am publicat cartea, m-am reîntâlnit cu Lila. Săptămâna trecută, o revedere după jumătate de veac. A citit cartea și a venit la Trușești!

-Iată cum cartea se împlinește în viața reală, așadar. Pentru că în carte această întâlnire are loc.

-Așa este, în carte așa visam eu să o revăd pe Lila. Dar iată că întâlnirea s-a petrecut.

-Cartea este foarte bine construită, are o arhitectură bine gândită, bine îmbrăcată în emoții. Ce anume din cele trăite de dvs. v-au determinat să alegeți acest mod de a vă exterioriza emoțional?

-De ce am scris această carte? În momentele în care mă simțeam nedreptățită, umilită, îmi spuneam: ”Dacă aș putea să exprim în cuvinte ceea ce simt! Într-o zi cred că voi scrie o carte”. Și poate că abia acum, când am ajuns la un echilibru cu mine însămi, când am ajuns să văd lumea așa cum e, nu cum aș dori eu să fie, abia acum când nu mă mai las rănită atât de ușor, acum a fost momentul! Acum mă simt mai puternică! Acum nu mă mai lovesc de gunoaie, am învățat să le ocolesc! Când a început pandemia, emisiunea soțului s-a suspendat, cursurile copiilor erau online și atunci am simțit eu în familie o fericire, o bucurie maximă! Se reunise familia! Atunci m-am simțit în stare să încep să scriu. Fetele mele m-au încurajat cel mai mult să scriu…



”A fost greu, greu să nu ai aer!”

-Aveți două fete?

-Două fete. Iris este medic rezident cardiolog la Spitalul Universitar din București, iar Ines tot la Medicină, în anul IV. Așadar, am început să scriu când am simțit acea încărcătură emoțională aparte. În șase luni am scris cartea.

-Cum a intrat cartea ”Așa a fost să fie” în familia dvs.?

-Imediat ce am adus cartea de la editură ne-am îmbolnăvit de covid, și eu și soțul meu. Nu m-am putut bucura de apariția cărții. Abia după ce ne-am reîntors acasă parcă-parcă am început să mă bucur.

-După ce ați revenit din spital… A fost grea trecerea prin boală?

-Greu. Eu am avut o formă medie, iar soțul meu o formă severă. El s-a îmbolnăvit înaintea mea, a stat internat la Iași, eu la Botoșani, la Infecțioase. A fost greu, greu să nu ai aer! Dar a trecut. Fericirea a fost atât de mare când ne-am întors acasă! Și ne-am bucurat mai mult că ne-am întors acasă sănătoși decât de carte.

-Alături de cine ați sărbătorit apariția cărții?

-De prietenii mei. Dumnezeu mi-a dat nu mulți prieteni, dar buni. Și am avut norocul să întâlnesc oameni speciali în viața mea. Oameni în prezența cărora sunt fericită. Doar să îi simt acolo. Unul dintre ei a părăsit această lume înainte de vreme, Raul Cârstea, cântăreț de muzică folk. Atât de tare mă doare absența lui, că nu pot să îi mai ascult muzica. În prezența lui și a soției lui, Sanda, eram fericită. Mai e prietena mea din copilărie, Lila, care mă încarcă pozitiv și cu care retrăiesc copilăria. Și mai este un prieten, chirurg eminent, profesor la o facultate de medicină din America, care chiar dacă e la mii de kilometri depărtare de mine îl simt mereu lângă inima mea. Simt fericirea, simt bucuria! Sigur că și ceilalți prieteni sunt oameni speciali pentru mine! Dar mi-a dat Dumnezeu oameni care m-au rănit și oameni care mi-au adus alinare.

-Sunt necesari și unii și ceilalți pentru a ne descoperi pe noi înșine?

-Da, și pentru a deveni mai puternici!

”Nu m-aș vedea făcând altceva decât medicină”

-Întâmplările din viață se întrepătrund cu cele din carte. Găsim acolo și prieteni, și dușmani. O carte în care ați spus totul. Mai aveți resurse pentru următorul volum?

-Eu am început deja următoarea carte. Dar sunt la început. Da, mai am multe de spus, nu știu cum se va concretiza. Dar nu, nu va fi o continuare, ar fi prea banal. Eu am suferit foarte mult citind cărți despre lagăre, despre pușcării comuniste, m-au marcat toate aceste întâmplări. Nu mi-am imaginat cum a fost posibil ca cele mai luminate minți să moară în temnițele comuniste. Cred că voi scrie ceva și despre asta. Plus că au mai rămas lucruri nespuse, multe. Poate și legat de lumea medicală, acolo unde am trăit cele mai mari umilințe.

-Ne-ați stârnit curiozitatea. Desigur, și în lumea medicală există un rai și un iad, există o parte divină, angelică, și o parte extrem de dură. Ele coexistă. Iar durerea este uriașă și pentru cei care suferă în interiorul acestui sistem medical.

-Sunt mulți medici eminenți despre care nu se scrie, din păcate! Există și binele și răul. Dar despre bine se vorbește prea puțin. Eu, dacă ar fi să o iau de la capăt, aș face același lucru. Chiar dacă mi-a fost frig, chiar dacă nu aveam ce să mănânc. Da, aș mai veni o dată la Ștefănești! Pentru că așa mă regăsesc. Nu m-aș vedea făcând altceva decât medicină. Și la țară, pentru că eu am trăit la țară, acolo mi-am regăsit părinții, mi-am regăsit bunicii, tot neamul. Nu mi-a fost greu. Doar că astăzi oamenii s-au schimbat, nu mai sunt cei pe care îi știam eu.

”Un medic bun trebuie să fie în primul rând un om bun”

-Sunteți medic cu experiență de zeci de ani. Aveți două fete la început de drum în această profesie. Se vorbește foarte mult despre diferența uriașă dintre generații. Cum i-ați caracteriza pe medicii din tânăra generație?

-Poate că medicii de demult erau mai umani. Pe vremuri nu era atâta tehnică medicală. Diagnosticul se punea cu stetoscopul, tensiometrul, se punea accentul pe anamneză și pe examenul clinic. Care contează foarte mult! Trebuie să luăm în seamă ce spune pacientul! Acum medicii, o parte dintre ei, sunt mai puțin umani. Eu le spun mereu fetelor mele să nu uite niciodată că sunt oameni. Și de o parte și de alta. Pentru că un medic bun trebuie să fie în primul rând un om bun. Nu poți să fii medic bun dacă ți-ai pierdut umanitatea! Trebuie să empatizezi cu pacientul. Pe unii durerea îi lasă indiferenți. Eu sufăr cu pacienții. Chiar dacă pacienții mei s-au schimbat, au altă privire, cumva calcă mai apăsat când intră în cabinet, uneori mă confundă cu sistemul… Dacă eu nu pot să le scriu rețeta ei consideră că nu vreau, dacă nu mai pot prescrie un medicament pentru că a expirat scrisoarea medicală, cum, îl pun pe drumuri? Și asta mă face să sufăr. Dar sunt medici care au rămas medici indiferent de vremuri.

-Ați regretat vreodată că nu ați plecat de la Trușești, că nu ați urmat o carieră universitară? Medicina de familie la Trușești a fost vreodată prea puțin? Ați trăit astfel de neîmpliniri?

-Am avut un pic, ca orice om. Pe când eram la Trușești, mi s-a propus să fiu asistent universitar la Cluj, la catedra de Anatomie. Am refuzat. Visul meu a fost să devin medic endocrinolog. Dar nu s-a dat rezidențiat mai mulți ani… Am rămas medic de familie și sunt mândră de asta. Nu tânjesc după oraș. Nu aș pleca din Trușești pentru nimic în lume! Aici mă regăsesc, aici mă simt utilă, aici e lumea mea, e casa mea. Mă simt bine în lumea în care trăiesc.

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Ce se întâmplă când oamenii mari ies la joacă! ”Se așază în jurul unei mese, iar unul dintre ei...” (Foto, Video)

Vineri, 1 Martie 2024
549

Ne-am obișnuit să vedem noile generații aplecate asupra ecranelor, fie de laptop, fie de telefon, cufundați, uneori chiar ”pierduți” în lumea gaming-ului, și nu de puține ori ...

LA MULȚI ANI! Teodor Valenciuc, decanul de vârstă al artiștilor botoșăneni, împlinește 94 de ani!

Vineri, 1 Martie 2024
663

La 94 de ani, Teodor Valenciuc aduce și astăzi primăvara pe străzile orașului în care locuiește. Dacă ar fi să aleagă între freamătul de vorbe și tăcerea dinlăuntru, spune că...

Povestea botoșăneanului care de cinci ani se întoarce în penitenciarul în care și-a ispășit pedeapsa: ”Ca să nu uit niciodată...” / ”Pentru mine perioada de detenție a fost o binecuvântare”

Joi, 29 Februarie 2024
3136

Nimic din ce era nu anunța tăvălugul ce avea să se năpustească peste Robert. Abia trecuse de 18 ani când a intrat în contrabanda cu țigări. Crescut în Darabani, hoinărise &i...