Aurora Morariu, medicul botoșănean pentru care fapta bună este cel mai bun medicament: ”A fost întoarcerea mea acasă!”

Se spune că medicina nu este o carieră, ci dragoste pentru umanitate. Și poate că în nicio altă profesie din lume înțelesul de umanitate nu este mai aproape de sacrificiu, de jertfă. A fi medic înseamnă a iubi oamenii până la a-i pune mai presus de propria viață, auzim deseori în jurul nostru.  

Aurora Morariu, medicul botoșănean pentru care fapta bună este cel mai bun medicament: ”A fost întoarcerea mea acasă!”

 Dr. Aurora Morariu  

Ei sunt oamenii care învață enorm pentru a oferi pacientului întreaga lor știință. Însă, oricâte studii clinice sau tratamente revoluționare ar aplica un medic, nimic nu poate înlocui bunătatea și dragostea.

Despre fapta bună care devine cel mai prețios medicament, despre evoluție în medicină, dar și despre Botoșani, voluntariat și oameni buni într-o lume prinsă în iadul războiului, am vorbit cu medicul Aurora Morariu. Despre corupția din sistemul medical care începe cu bunicuța care îți întinde o ciocolată și care se sperie când nu i-o primești. Despre ”cazul Alexandra”. Sau despre ce înseamnă ”împreună” atunci când îți învingi neputința, înveți smerenia și strigi după ajutor.

Aurora Morariu s-a născut în Botoșani, oraș din care a plecat în urmă cu 30 de ani. Mai întâi la Iași, unde a urmat Facultatea de Medicină și Farmacie ”Grigore T. Popa”, cu o licență documentată în Biblioteca Universitară din Konstanz, Germania. În 2005 devenea doctor în Medicină, absolvind Magna cum laude la Rijksuniversiteit Groningen din Olanda. Peste alți doi ani (2007) finaliza studiile postdoctorale la Facultatea de Medicină din Harvard, Statele Unite ale Americii. În prezent este medic în cadrul Spitalului Isala din Olanda și activează în Fundația Humane, pe care a înființat-o pentru a veni în ajutorul semenilor aflați în situații dificile.  



”Mi-am ascultat bine inima”

-Aurora Morariu este medicul din Olanda despre care auzim de o vreme că revine în România, cu predilecție în Botoșani, pentru a ajuta. Și care, aproape de fiecare dată când a fost întrebată de ce o face, vorbește despre umanitate, speranță și încredere în oameni. Vă propunem de data aceasta încă o întoarcere acasă, pentru o poveste despre profesie, asumare, empatie, bucuria faptei bune și durerea de dincolo de știrile pe care le vedem/auzim zilnic la televizor. De unde începe această poveste?

-De la Botoșani am plecat, acolo m-am născut. Bunicii din partea mamei sunt din Dumeni, comuna George Enescu, iar bunicii din partea tatălui sunt din Vârfu Câmpului. M-am născut în Botoșani, am absolvit Liceul ”Mihai Eminescu”. Apoi am urmat Facultatea de Medicină la Iași.

-Ce oameni de acasă, chipuri de profesori vi s-au lipit de inimă, care să fi avut vreo influență asupra alegerii profesiei?

-Alegerea profesiei de medic a venit din suflet și din inimă, dar Liceul ”Mihai Eminescu”, și nu numai liceul, ci și oamenii pe care i-am cunoscut în Botoșani, mi-au rămas mai aproape de suflet decât eram conștientă. Anul acesta am avut o reuniune la 30 de ani de la absolvirea liceului, m-am reîntâlnit cu colegii de liceu. A fost atât de frumos să vedem că putem comunica la fel de apropiat ca în urmă cu 30 de ani!

Sunt plecată din Botoșani din 1993, când am ajuns la Iași. M-am întors acum, după 30 de ani, cu același sentiment că te întâlnești cu oameni dragi și aproape de sufletul tău. Legăturile pe care ți le faci, copil fiind, sunt atât de puternice și merg atât de adânc, încât orice prieten pe care mi l-am făcut mai târziu, deși îmi este aproape, legătura nu este atât de caldă.

-Drumul a început la Botoșani, a dus către Iași, iar de la Iași la Harvard. A fost un drum greu, provocator?

-A fost provocator, da. Am luat provocările așa cum au fost ele pe moment. Nu a fost o ambiție, ci mi-am urmat drumul pe care l-am avut de parcurs. Am dus ce mi s-a dat, iar în momentul în care a trebuit să iau decizii, din fericire, am luat decizia corectă. Mi-am ascultat bine inima. Am cochetat cu ideea de a face științe exacte, matematică sau IT, dar în momentul în care chiar a trebuit să iau o decizie, în clasa a X-a, am decis foarte clar că vreau să fac medicină pentru că vreau să rămân aproape de oameni.

”Bătrânica se supără pe tine și imediat se gândește că nu vrei să o ajuți”

-Cu toate acestea, a urmat o desprindere poate mult mai dură, aceea de România. Ați ajuns în Germania, unde ați cunoscut o cu totul altă față a medicinei ca formă de predare. Când s-a întâmplat acest lucru, care a fost conjunctura?

-Experiența mea de viață în România a fost puțin dublă. Pe de o parte ai familie, oameni dragi, locuri dragi. Pe de altă parte, confruntări cu oameni și situații mai puțin frumoase. Nu mă refer la viața grea de zi cu zi, ci mă refer la oameni toxici, la situații frustrante. Cultura de corupție atât de înrădăcinată din spitalele din România, faptul că nu mai reușești un contact omenesc cu pacienții tăi pentru că în momentul în care ai refuzat o ciocolată bătrânica se supără pe tine și imediat se gândește că nu vrei să o ajuți, până la supervizorii medici care nu vor să ajute. În facultate am avut noroc și de profesori buni, oameni frumoși, dar mi-a fost foarte clar că modalitatea de predare a medicinei în România era departe de ceea ce aveam eu nevoie. Și mi-am dat seama că se poate și altfel în momentul în care mi-am făcut teza de licență în Germania. Prietenul meu de atunci a făcut un stagiu în Germania, iar în momentul acela eram și eu în faza de a-mi scrie teza de licență. Mi-am petrecut foarte multe ore în Biblioteca Universitară din Konstanz și am avut acces pentru prima dată în viața mea la cunoștințele pe care le obții din cercetare, și nu din dogme.

-Era acea confirmare din timpul facultății conform căreia distanța dintre școala de medicină din România și cea din afară este mare?

-Da. Și mi-a dat răspuns la foarte multe întrebări. Prima era că este absurd să proclamezi că știi totul. Cu cât știi mai mult, cu atât mai mult realizezi că știi prea puțin. Deci pentru mine a fost momentul în care am descoperit că există cercetare în medicină și atunci am ales să fac doctoratul în cercetare.

-A fost și momentul în care a apărut gândul de a părăsi România?

-Am realizat de mult timp că rezidențiatul în România este mai mult o loterie decât o alegere a unei profesiuni. Am vrut să am libertatea de a afla și de a alege ce mi-ar plăcea să fac. Plus, cercetarea în România, din cauza resurselor limitate, era și încă este în fașă.



”Rezultatele din doctorat mi-au dat și șansa unui postdoctorat la Harvard”

-Și rezidențiatul cum a fost până la urmă?

-Rezidențiatul în Anestezie a fost în prima fază amânat. Am ales să fac un doctorat în știință mai întâi. Am fost acceptată într-un program de doctorat în medicina translațională: perfuzia artificială de organe cu aplicare în medicina transplantului și chirurgia cardiovasculară. Am testat, de exemplu, calitatea organelor de transplant după prezervare artificială cu mașini speciale.

-La nivelul acelor ani suna ca o medicină a viitorului!

-Este medicina prezentului, cel puțin în Olanda! Și are un viitor foarte frumos. În momentul în care testezi un aparat la toate nivelurile, începând de la nivel celular până la nivel clinic, și nu doar pe un pacient, ci pe un număr reprezentativ de pacienți care să îți permită să demonstrezi foarte sigur valoarea unui anumit aparat, atunci ai răspuns la o întrebare. Am intrat în programul de cercetare fără cea mai mică experiență științifică. Citisem multe articole, dar o pipetă nu avusesem în mână, cel puțin nu de genul celei care mi s-a dat aici în mână. Dar am manifestat curiozitatea de care era nevoie să pui o întrebare interesantă și să mergi până la capăt pentru a afla răspunsul. Am avut mare noroc de niște profesori care mi-au recunoscut stofa si mi-au dat libertatea să pun întrebările care mi s-au părut mie relevante. M-au îndrumat fără să împingă sau să forțeze. Și așa am avut o perioadă de doctorat foarte prolifică. Prolifică din punct de vedere al articolelor științifice publicate, dar și ca impact. Chiar am reușit să schimbăm împreună, ca echipă, niște protocoale la nivel internațional care erau în funcțiune la momentul respectiv, ca de exemplu modificarea soluției de perfuzie a organelor înainte de transplant pentru a le face mai acceptate de recipienți. Pentru mine a fost confirmarea că, având curiozitate, punând o întrebare simplă, poți obține rezultate mari. Rezultatele din doctorat mi-au dat și șansa unui postdoctorat în imunologia transplantului în Harvard, USA. Apoi m-am întors în clinică și am terminat rezidențiatul pe Anestezie și terapie intensivă.

-Înainte de a vorbi despre fundație, așez o întrebare al cărei răspuns îl intuiesc. În această perioadă de cercetare, din momentul plecării din România și până la consacrarea profesională, statutul de român a fost un atu, un dezavantaj, ați simțit vreodată un disconfort din acest punct de vedere? Vorbim de perioada în care imaginea României nu era încă foarte clară la nivel internațional. Cum ați simțit acest lucru de acolo?

- Ca cercetător, am lucrat într-un mediu universitar internațional. Anii în munca de cercetare mi-au dat timpul necesar pentru a mă integra, de a învăța limba și înțelege cultura olandeză. Colegii mei – fiind într-un grup internațional – nu au avut prejudecăți cu privire la naționalitate. Colegii olandezi care nu avuseseră contact la nivel profesionist cu un român m-au privit ca pe un om și nu ca pe un român. Nu am simțit niciun moment de prejudecată sau o piedică. Din contra, poate o curiozitate care din când în când mă amuza…, chestii minore.

”Agresiunea inumană m-a speriat, știindu-mi părinții acolo, la Botoșani”

-Olanda este și țara în care a luat ființă Fundația HUMANE, despre care am aflat că oferă asistență organizațiilor locale în zonele de criză. Criza însemnând nu doar război, ci și sărăcie, calamități?

-Fundația a luat ființă în momentul în care a izbucnit războiul în Ucraina, la ușa Botoșaniului. A fost o confruntare șocantă în primul rând. Nu mi-am imaginat niciodată că în zilele noastre ar mai putea izbucni un război atât de agresiv, atât de inuman. Agresiunea fizică e șocantă, agresiunea inumană m-a speriat, știindu-mi părinții acolo, la Botoșani, cu exploziile care se auzeau în timpul nopții, cu povestile despre valurile de refugiați și criza umană de la granița cu Ucraina. În primă fază șocul a fost paralizant, mă simteam neputincioasă: ”ce aș putea eu face să ajut?”. Răspunsul automat a fost: ”nimic, ești prea mică, nu ai nicio șansă să schimbi ceva în situația aceasta de criză mondială”. Până când am avut curajul să îmi exprim neputința celor din jurul meu. Nu prea am știut până la momentul respectiv ce înseamnă să ceri ajutor. În Olanda am avut dintotdeauna sentimentul că sunt ”pe pielea mea”. M-am descurcat singură și mi-am făcut o viață bună și o viață de familie frumoasă. În momentul în care mi-am exprimat neputința în legătură cu situația de criză de acasă, în Botoșani, am primit imediat și necondiționat oferte de ajutor în cercul meu de prieteni și cunoștințe: ”da, este inuman, este imposibil și șocant ce se întâmplă în Ucraina, e greu de schimbat ceva, dar hai să vedem ce putem noi face împreună pentru a ajuta”. Așa s-a născut Fundația HUMANE.



Ne-am uitat în dreapta și în stânga și cu oamenii care aveau același sentiment neputincios și aceeași dorință puternică de a ajuta am realizat într-un timp scurt rezultate extrem de frumoase. Eu mi-am activat tot network-ul meu medical - în spitalele în care am lucrat până acum în Olanda, am luat legătura cu toți colegii, de jos până sus, de la doctori până la directori de spitale. Le-am spus că strângem ajutoare: medicamente, aparatură medicală, bani.

-Pentru refugiații din Ucraina, la început…

-Da - la început - pentru Ucraina și pentru refugiații din Ucraina. Și apoi și pentru Botoșani, care primea în momentul respectiv foarte mulți refugiați din Ucraina. Un efort extraordinar și supraomenesc pe care îl făceau oamenii din regiune la acel moment pentru a-i ajuta pe cei din Ucraina. În același timp, Marc Huitink, care este investitor local, și-a activat și el contactele lui din lumea oamenilor de afaceri. Joost Morsink și-a activat contactele din lumea logistică, pentru a facilita depozitarea și transportul bunurilor donate. Împreună am adunat donații în bani și în natură ca alimente, haine călduroase, saltele, generatoare, aparatură medicală și medicamente. Prin cunoștințele mele din Botoșani - oameni de încredere - am acționat extrem de rapid și efectiv în acordarea de ajutor. De exemplu, în momentul în care am spus că avem nevoie de medicamente, Simona Mocanu, prietenă din copilărie, managerul farmaciei Lucifarm din Botoșani, a sărit imediat în ajutor: cu banii donați în Olanda a comandat medicamente în Botoșani, la granița cu Ucraina.  O săptămână mai târziu erau medicamentele deja ajunse și distribuite în Ucraina cu ajutor din partea asociatiei Rotary Club Botoșani, asociație extrem de activă umanitar încă din primele zile de criză. Un impact imens în primele trei luni de război, când Uniunea Europeană încă mai discuta cum să facă pentru a duce medicamente în Ucraina. Un alt exemplu de efort supraomenesc este exemplul lui Daniel Caslariu, care a reușit să mobilizeze prin asociatia Grup civic întregul Botoșani pentru a da prim ajutor miilor de refugiați blocați la granița Botoșaniului cu Ucraina. Prin Daniel am ajutat și noi cât am putut la momentul respectiv.  Personal, pe lângă satisfacția enormă că reușim să ajutăm la timp și cu ce este urgent nevoie, am avut și satisfacția că mi-am reactivat relațiile cu oamenii buni și frumoși la suflet din Botoșani.

-A fost ca o reîntoarcere acasă?

-Exact! A fost întoarcerea mea acasă. Mi-am reactivat fizic, dar și emoțional, de la suflet la suflet, legăturile cu oamenii care mi-au fost odată aproape.

”Povestea femeilor însărcinate este cu adevărat foarte tristă”

-Pentru că vorbim despre oamenii din Botoșani. Aduc aici o poveste relatată de neurochirurgul Leon Dănăilă. În anii 80, în timpul în care medicul urma o specializare la New York, a observat ceva care l-a șocat. Faptul că americanii aveau aparatură performantă, dar că toată această aparatură era utilizată o singură dată și apoi aruncată. Din ce spuneți, când faceți referire la aparatura medicală primită, este vorba despre spitalele foarte bine dotate care se pot lipsi de aceste aparate pentru a le oferi zonelor afectate de război sau altfel de crize. Să punctăm faptul că nu este vorba despre aparatură veche, scoasă din uz, ci chiar de aparatură performantă cu adevărat.

-Așa este. Tehnica evoluează într-un ritm rapid, dar nu chiar atât de rapid. De exemplu, în spitalul ISALA în care lucrez în Olanda, aparatura este în licență. Philips vine regulat să o întrețină, să o verifice, să repare și să reactulizeze software-ul. Dar în momentul în care aparatura face zece ani, Philips preferă să dea un aparat nou care are mai puțină nevoie de mentenanță decât să facă mentenanță unui aparat de peste zece ani. Și în acel moment se aduce aparat nou. Aparatul vechi se casează, se folosește second-hand sau pentru piese.

Aici am intervenit noi și am preluat spre donare aparatele de zece ani, scoase din folosință zilnică. ISALA și alte spitale din Olanda au răspuns pozitiv și Philips a ajutat gratis cu o nouă verificare, mentenanță și upgradare pentru aparatura respectivă pe care HUMANE ulterior a transportat-o în Ucraina și în România.

-În războiul din Ucraina, situații foarte sensibile au fost când a venit vorba despre femeile însărcinate, despre nașterea copiilor, pentru că acolo este nevoie de logistică, nou-născuții mai ales, în zonele de război, necesită mult mai multă atenție. Cum a gestionat fundația această poveste? Au fost întâmplări peste care nu s-a putut trece, au fost momente mai dureroase? Au fost și victorii? Până la urmă, fiecare viață nouă este o victorie într-o zonă de război.

-Noi, cei trei din fundație, Marc, eu și Joost, avem cu toți profesii care ne solicită nu doar energie, ci și foarte mult timp, cu gărzi de noapte, cu gărzi de zi, cu program lung…

-Sunteți, așadar, trei oameni care nu se dedică exclusiv fundației…

-Fiecare dintre noi și-a dus viața profesională în paralel. Fundația este pentru noi o activitate 100% voluntară, care se întâmplă după orele de muncă. Ceea ce ne motivează și ne pune în funcțiune este o poveste dureroasă și un strigăt de ajutor. Acțiune și reacțiune, așa funcționează Fundația HUMANE.

Iar povestea femeilor însărcinate este cu adevărat foarte tristă. O dramă umană, medicală și logistică. Peste 500 de facilități medicale bombardate și distruse. Pacienți care nu mai sunt în stare să ajungă în timp util la un spital funcțional. Traumele fizice, dar și psihice de război produc răni adânci și pot provoca în timpul sarcinii nașteri premature, când și viața mamei și viața copilului se află în pericol. În plus, o femeie însărcinată nu mai are sprijinul soțului, pentru că soțul este plecat la război și luptă în condiții inumane, un alt stres. Femei însărcinate care dau naștere în metroul subteran în timpul bombardamentelor…, nou-născuți ce primesc îngrijiri medicale în primele zile din viață în beciul spitalului… Toate aceste drame umane și medicale m-au afectat puternic, nu numai ca medic, ci și ca mamă. În momentul în care am primit un strigăt de ajutor, am acționat foarte prompt în această direcție. Am avut contact cu clinici de obstetrică și ginecologie din toată Olanda, am cerut ajutor foarte concret - paturi obstetrice, ecografe, medicamente - și le-am distribuit foarte rapid prin două rețele. Rețeaua pe care am folosit-o cu foarte mare încredere a fost Rotary, prin conexiunea pe care am avut-o cu Rotary Club Botoșani și Rotary Cernăuți. Am reușit astfel să distribuim foarte rapid aparatura medicală în locurile în care s-au construit clinici temporare pentru oferirea ajutorului medical femeilor însărcinate, dar și al celorlalți pacienți din Ucraina. O altă rețea a fost asociația SingleGoal din Cernăuți, extrem de activă umanitar până în spatele liniei de front în Ucraina.



”Împreună suntem mai puternici!”

-Aduc aici câteva cuvinte care pot fi un crez al medicului sau al omului Aurora Morariu: ”A nu face nimic îmi dă doar energie negativă”. Cuvinte care conțin negație, dar care reprezintă de fapt nevoia de a ieși dintr-o stare, pentru că în anxietățile noastre, în angoasele noastre provocate de nesiguranță și de război, uneori preferăm să nu facem nimic…

- Este o reacție instinctuală, pe care o ai în momente de criză, de angoasă. Nu mai știi ce să faci și atunci ești paralizat de frică, de necunoscut, de întrebări foarte înfricoșătoare și haotice care îți bombardează creierul.

-Acea energie negativă despre care spuneați….

-Acea energie negativă care te consumă până la epuizare și te paralizează. Singură nu aș fi reușit niciodată să fac nimic. Ceea ce mi-a dat foarte mare putere, energie și tupeu, curaj să cer ceea ce este nevoie a fost faptul că am făcut-o împreună. Un efort pe care l-am facut împreună cu prieteni, colegi și cunoștințe. Când am reușit să încărcăm tirurile și să le trimitem spre Ucraina și spre România am simțit o energie atât de frumoasă, atât de pozitivă și atât de hrănitoare pentru viața de zi cu zi! Prietenii buni devin și mai buni, colegii devin prieteni, nu doar colegi. Se realizează o legătură atât de frumoasă și pozitivă care îți dă o motivație și mai puternică pentru a acționa și data viitoare când auzi o poveste de groază.

Investim foarte mult timp, energie, uneori și bani proprii când nu se iese la socoteală. Dar singurul câștig, profit pe care îl facem, este energia aceasta pozitivă, frumoasă pe care o primim înapoi și care ne face și pe noi mult mai puternici în societatea în care trăim aici. Avem prieteni mai buni, avem colegi mai apropiati.

-În concluzie, ne salvăm pe noi înșine privind în jur și încercând să ajutăm. Fapta bună devine astfel cel mai bun medicament?

-Așa este! Mie mi-a dat putere la modul propriu. Mă simt mai puternică pe picioarele mele, am un network mai puternic, mai mare, oamenii îmi sunt mai apropiați aici, în Olanda, dar și acasă. M-am reîntors acasă; nu am fost niciodată mai prezentă în România decât sunt acum, la modul propriu și figurat. Am ajuns să îmi fie mai puțin frică de viitor. Știu că în momentul în care se va întâmpla ceva, în lumea mea, voi reuși să trec indiferent de ce va fi. Împreună suntem mai puternici!

-Un mesaj de care avem mare nevoie în aceste zile.

-O filosofie de viață ce sună simplist, să te uiți în jurul tău, să vezi care sunt oamenii buni cu care te poți conecta și alături de care poți transforma energia negativă într-o energie frumoasă.

”Înțeleg deplin răscoala pacientului împotriva sistemului de sănătate din România”

-Întorcându-ne la Botoșani… Un Botoșani bulversat, tulburat de o dramă petrecută în urmă cu aproape trei luni. Imaginea cadrelor medicale este și ea depreciată, ce ar trebui să se întâmple pentru ca pacienții să aibă din nou încredere în medici?

-Am auzit de drama Alexandrei și înțeleg deplin răscoala pacientului împotriva sistemului de sănătate din România, dar am toată încrederea într-o soluție pozitivă a acestei probleme. Am încredere în medicii din România, pentru că am cunoscut printre ei mulți oameni adevărați. Sper mult ca această criză declanșată de drama Alexandrei să fie extrem de bine și profesionist analizată de cei de sus în sistemul medical, iar concluziile să fie transparent comunicate spre pacienți. Problemele de corupție și neglijență trebuie penalizate aspru, iar greșelile organizatorice din sistem recunoscute și adresate sistematic la nivel instituțional. Medici buni avem în România, nu am nici cea mai mică urmă de îndoială. Problema este cum îi reactivăm să aibă și doctorii încredere unii în alții și în sistemul medical din România. Ca medic, trebuie să fii bun profesionist, dar trebuie să lucrezi și într-o echipă bună. Pentru că de unul singur nu reușesti să salvezi un pacient ce suferă complicații extrem de serioase ca în cazul Alexandrei dacă nu ești într-o echipă bună și într-un spital bine dotat. Încrederea în colegi și în sistem trebuie să se solidifice și ea în România.

-Dureros este că, în această situație, cel mai des, din stradă s-a auzit cuvântul ”empatie”. Oamenii au nevoie de asta mai mult decât de aparatură performantă, de tratamente revoluționare?

-Empatie și încredere, da. Vei simti că ești înțeles atunci când strigi după ajutor și îl primești necondiționat. Și încrederea că ești ajutat de un om care știe meserie într-un spital bine dotat.



”Ești șocat de câtă suferință este, de câtă sărăcie, frig și foame în unele case”

-Cum a fost revenirea în Botoșani, după 30 de ani?

-În momentul în care vii în Botoșani și te plimbi pe bulevard, pe pietonal și în parc… Am fost plăcut surprinsă, foarte încântată. Un oraș frumos, un oraș care încearcă să se schimbe pozitiv. Dar în momentul în care mergi la țară, în sate, ești șocat de câtă suferință este, de câtă sărăcie, frig și foame în unele case. Situația familiilor de bătrâni săraci, singuri și bolnavi, și a copiilor care nu dispun de cele necesare pentru a se bucura de joacă fără griji și de educația necesară pentru a-și atinge potențialul este extrem de tristă… În Botoșani lucrăm cu multă încredere împreună cu asociatia Grup Civic. Daniel Câșlariu este un om foarte devotat și motivat să ajute familiile la nevoie din județ. Criza din Ucraina a atras atenția întregii lumi, iar proximitatea față de România m-a ajutat să arăt că și în România există victime colaterale ale agresiunii din Ucraina. Mai ales în regiunile din nord, în Botoșani, unde sărăcia era preexistentă în momentul în care inflația, puterea de cumpărare a scăzut atât de mult, au căzut multe victime colaterale, oameni care acum suferă și mai mult. Iar situația de criză din România încerc în acest moment să o pun pe masa de discuții și aici, în Olanda. Prin legăturile de colaborare frumoase pe care le avem cu Grup Civic Botoșani, Rotary Botoșani și cu aripa tânără din Rotary – Interact, avem toată încrederea că ajutorul nostru ajunge acolo unde trebuie.














 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Ce se întâmplă când oamenii mari ies la joacă! ”Se așază în jurul unei mese, iar unul dintre ei...” (Foto, Video)

Vineri, 1 Martie 2024
548

Ne-am obișnuit să vedem noile generații aplecate asupra ecranelor, fie de laptop, fie de telefon, cufundați, uneori chiar ”pierduți” în lumea gaming-ului, și nu de puține ori ...

LA MULȚI ANI! Teodor Valenciuc, decanul de vârstă al artiștilor botoșăneni, împlinește 94 de ani!

Vineri, 1 Martie 2024
658

La 94 de ani, Teodor Valenciuc aduce și astăzi primăvara pe străzile orașului în care locuiește. Dacă ar fi să aleagă între freamătul de vorbe și tăcerea dinlăuntru, spune că...

Povestea botoșăneanului care de cinci ani se întoarce în penitenciarul în care și-a ispășit pedeapsa: ”Ca să nu uit niciodată...” / ”Pentru mine perioada de detenție a fost o binecuvântare”

Joi, 29 Februarie 2024
3132

Nimic din ce era nu anunța tăvălugul ce avea să se năpustească peste Robert. Abia trecuse de 18 ani când a intrat în contrabanda cu țigări. Crescut în Darabani, hoinărise &i...