GELU RISCA
Emma Mateciuc
Gelu Rîşca s-a născut în 1970, la Suceava. Se mai întoarce uneori în satul străbunilor, la mănăstirea unde de-o vreme scriitori şi artişti îmbracă haină călugărească. În anii 80, familia Rîşca se mută la Botoşani, un oraş mai prosper la acea vreme. "Aşa ştiu povestea de la ai mei, că s-au mutat la Botoşani pentru că era viaţa mai uşoară". A lăsat în urmă legenda satului cu nume de pârâiaş, căsuţa frumoasă cu pomi şi rod bogat, amintirile despre grădina cu căpşuni şi merele de sub pat aşteptând primăvara. Dintre cei patru copii ai familiei, este singurul "artist". Şi singurul care a rămas în ţară. Aici, la Botoşani, oraşul prosper al anilor 80. "Botoşaniul m-a adoptat definitiv. Îmi place oraşul acesta, dezvoltă altceva în plan cultural şi în planul preocupărilor mele".
Rîşca pe numele său Gelu. Un pârâiaş ce pare uneori să curgă împotriva curentului, a vremurilor, a prejudecăţilor. Şi nu o face anume, nici bravând sau etalând pompoase lozinci. Gelu pe numele său de legendă descoperă, clădeşte, anticipează, scotoceşte. Când era mic visa să devină... fază de lanternă. Apoi şi-a dorit să fie omul invizibil. Astăzi este butafor cu acte, scenograf cu vocaţie, prietenul adolescenţilor. Tată de Toma şi Ambra, partener de Lenuş Teodora Moraru, cu care face echipă bună în teatru şi în viaţă.
L-am provocat pe Gelu Rîşca la un taifas de aprilie despre teatru şi despre scenografie. Despre Atelierul de teatru, adolescenţi, asumare, responsabilitate. Despre săptămâna Amfiteatru la Botoşani.
("Requiem", Teatrul Bacovia Bacau, 2007, regia Alexander Hausvater, scenografia Gelu Rîşca)
A C T O R I A
-A fost un moment în care ai ştiut că locul tău este în teatru? Te-ai oprit dintru început la scenografie?
-A fost actoria mai întâi. Şi nu la nivel de scenă, ci la nivelul unei trupe create de un grup de prieteni, o trupă de pantomimă. În teatrul din Botoşani apăruse domnul Marius Ragojinschi, apăruse domnul Tomi Cristin. Erau tineri, efervescenţi şi stăteau de vorbă cu noi, cu puştii. Dan Puric crease aici, cu Daniel Badale şi cu Volin Costin, cu Vlad Ivanov, o trupă de pantomimă. După plecarea lui Dan Puric, văzuserăm deja Jocul şi spectacolele lui din acea perioadă, ne-am îndrăgostit de ele şi, alături de aceşti colegi ai mei, am continuat trupa la Casa Tineretului. Ei sunt Remus Archip, care este la Constanţa astăzi, Daniel Minciună, tot la Constanţa, Florin Iftode, de la Teatrul de Păpuşi, Petronela Chiribuţă, şi încă alţii care s-au lăsat între timp de teatru.
-Am putea vorbi despre a doua generaţie a celebrei trupe de pantomimă a lui Dan Puric de la Botoşani?
-Da, am putea vorbi. Rămăsese un gol imens după plecarea lor. Mai mult, Volin şi Dana Tapalagă, Daniel Badale, Vlad Ivanov, au plecat spre facultăţile de teatru. Noi, puştii, am continuat, sprijiniţi mai ales de Tomi Cristin, mai venea domnul Ion Plăeşanu, cu un ochi format, ne îndruma. Eram vreo 11, nu ştiu câţi am rămas în teatru, în branşă. Am descoperit atunci scena mare, prin intermediul lui Tomi Cristin, a lui Marius Rogojinschi, dar şi a lui Badale, care s-a întors mai târziu. Apoi, Volin şi toată generaţia lor. Tot atunci apăruse Festivalul Lyceum, Volin crease o trupă de elevi din liceele din Botoşani. El este şi la baza acelui festival, trebuie să se ştie. Aşa cum, acum 8 ani, a fost şi la baza Festivalului Amfitreatru, dorind să creeze un festival cu o altfel de deschidere. Un lucru foarte bun, care funcţionează şi astăzi.
-Ne apropiem de scenografie...
-Povestea e simplă şi scurtă. Eram deja actor cu studii medii în Teatrul Eminescu, aşa se practica pe atunci. Eram mai mulţi în teatru. Primul spectacol în care am fost distribuit a fost "Domnişoara Nastasia", în regia lui Marius Rogojinschi. Avea nevoie de multă figuraţie. Asta se întâmpla acum mai bine de 20 de ani. Atunci s-a şi terminat cu trupa de pantomimă, pentru că toţi fuseserăm cooptaţi pentru figuraţie în spectacole. Ştiind că suntem obişnuiţi cu scena a fost mai simplu să apeleze la noi. Timp de vreo 5 ani am fost actor cu studii medii. Ion Sapdaru lucra la Botoşani şi, pentru spectacolul "O scrisoare pierdută", am făcut pălăriile toate, 32, îmi amintesc şi acum. Atunci m-a întrebat de ce nu fac asta. Eu voiam să merg la facultatea de teatru, îl şi întrebasem cum e cu admiterea. Mi-a zis: nu e mai bine să stai tu în spatele spectacolului? L-am ascultat şi m-am apucat de scenografie. Costume, decoruri. Timid la început...
S C E N O G R A F I A
-Aşadar totul a plecat de la nişte pălării...
-Da. Conceptul nu era al meu. Era al Alinei Dincă. Dar cu imaginaţia ei şi cu puterea mea de a înţelege ce îşi doreşte a ieşit ceva bun. Mai apoi, uşor-uşor, cu spectacole simple... A fost "Cutia cu jucării", un spectacol pentru copii în regia lui Lenuş Teodora Moraru, un spectacol care s-a jucat foarte mult. Mi-am dat seama că Ioan Sapdaru a avut dreptate şi că e mai plăcut să fac ceea ce ştiu şi ce îmi place. Nu am regretat niciodată că nu am rămas în zona actoriei. M-a ajutat foarte mult, pentru că trecând prin scenă ştiu ce îi trebuie actorului şi cum funcţionează costumul, elementele care îi vin la scenă, ce ar putea să îl deranjeze, ce aş putea face ca să îl ajut, să nu îl încurc.-Până atunci te-ai gândit vreodată că vrei să faci scenografie?
-La un moment dat mă întrebam dacă să rămân actor. Mă gândisem şi la scenografie. Îmi plăcea, am avut o tentativă să ocup un post de regizor de culise, oricum eram acolo şi voiam să cunosc şi teatrul din spatele lui.
-Îi întrebăm pe copii ce vor să se facă, dar prea puţin îi ajutăm să se descopere singuri. Tu ce voiai să te faci când o să fii mare?
-Voiam să mă fac fază de lanternă. Şi a doua variantă era omul invizibil.
-Omul invizibil ai cam reuşit, fiind în spectacole prin decorurile tale... Dar ai avut şansa să întâlneşti un regizor care să îţi spună: uite, eşti bun aici, mergi mai departe pe calea asta!
-De fiecare dată îi amintesc lui Ion Sapdaru şi el ştie asta. Noi şi colaborăm la foarte multe producţii, avem un soi de comunicare. Îl mai enervez, dar ştim repede ce îşi doreşte, nu mereu ne iese, ori nu sunt banii, ori nu găsim materialele de care avem nevoie... Dar publicul nu ştie asta, noi ne facem treaba cât de bine putem. Spectacolele lui sunt bune şi apreciate. Acum lucrează în zona Tulcea, Galaţi, Constanţa, am colaborat şi acolo cu el.
-Pentru omul din sală, nu foarte familiarizat cu teatrul din spatele scenei, ce înseamnă exact scenografia?
-Da, mulţi confundă scenografia cu scenariul. Chiar oameni trecuţi prin pagini şi prin cărţi fac această confuzie.
-Aşadar, pornim de la scenariu. Regizorul are o viziune...
-Mai întâi este autorul. El este primul creator într-un spectacol. Autorul îţi creează spaţiile şi decorul, ideea. Nu întotdeauna regizorii merg pe ce dictează sau sugerează autorul. Regizorii în general caută o altă formă de exprimare a acelui text, o altă prezentare, să transmită şi ce doresc ei din postura de creatori. Apoi vine întreaga echipă de creaţie, terminând cu actorul, desigur, nu în cele din urmă.
-Ţi s-a întâmplat să nu poţi comunica cu un regizor? Să nu găsiţi calea spre aceeaşi idee?
-Nu, nu am avut un regizor cu care să nu găsesc înţelegere. Poate doar la nivel de creaţie, să ţină fiecare la o ideea a lui... Pot exista cazuri în care regizorul să îşi dorească ceva, scenograful ceva şi actorii altceva. Nu am trecut prin asta. Nici nu ştiu dacă ar fi o catastrofă, pentru că şi de acolo ies scântei care dau alte idei.
-Ceea ce vede publicul pe scenă este un produs final. Cum se ajunge acolo?
-Sunt mai multe căi. Cea mai uzuală este aceea că regizorul, după ce trece prin text, ştie exact ce vrea. Poate că mai sunt şi sunt cazuri în care regizorul vine total nepregătit. Dar, în general, ştie exact ce vrea.
-Până în cele mai mici detalii? Până la muchie, culoare...
-Până la detaliu! Regizorii care se respectă ştiu fiecare detaliu. Unii merg până la a-şi face singuri scenografia. Atunci când textul nu e amplu, când efortul cu actorii nu este nemaipomenit şi nu consumă tot timpul... Ion Sapdaru este unul dintre ei. De aceea prima discuţie cu regizorul pleacă de la ce îşi doreşte el, apoi propui nişte spaţii scenografice, rezolvări, soluţii, decoruri, detalii inclusiv pe costume. Formula ideală ar fi să existe un regizor, cineva pentru decoruri şi altcineva pentru costume. Atunci funcţionează totul foarte bine, pentru că se împart sarcinile. Desigur, scenograful stă mult în atelier. Se trezeşte devreme şi intră la ora 8 în atelier, unde lucrează cot la cot cu tâmplarul, cu croitorul... Alături de ei se creează decorul, costumul sau obiectul din scenă.
S P E C T A C O L U L
-Să ne oprim o clipă la spectacolul "Interzis sub 18 ani", de Mihaela Michailov, în regia lui Lenuş Teodora Moraru. Acolo ai creat un spaţiu, un interior, dar limita dintre regie şi scenografie nu prea există. O scenografie mult dezvoltată faţă de ce vedem în mod obişnuit...
-Decorul de acolo trebuia să spună mult mai mult decât un mobilier. El trebuia să dezvolte şi povestea. O garsonieră care făcea parte din poveste. Fiind şi un spaţiu unic şi aproape de spectator era important ca spaţiul să amplifice povestea. Acolo mi-a plăcut mult decorul, şi Lenuş era foarte încântată de el. Spectacolul acela a fost propus şi acceptat la Bucureşti, se joacă astăzi la Teatrul Excelsior, în aceeaşi formulă, eu semnez decorul şi costumele şi Lenuş regia. La Botoşani spectacolul s-a jucat puţin, din păcate, actorii având alte traiectorii în viaţă.
("Interzis sub 18 ani", Teatrul Excelsior București, 2015. Regia: Lenuș Teodora Moraru, scenografia Gelu Rîşca)
-La Bucureşti, tot la Teatrul Excelsior, se joacă şi "Momo", tot în regia lui Lenuş, unde semnezi de asemenea scenografia. Pentru adolescenţii din Botoşani aţi propus alt spectacol, care a avut un impact important.
-Pentru adolecenţii din Botoşani noi am venit cu o altă propunere, care a fost bine primită, "Clubul etichetelor". Am mai propus şi alte teme, nu întotdeauna se materializează.
-Să nu trecem peste "Ivan Turbincă", un spectacol al Teatrului Mihai Eminescu Botoşani cu peste 100 de reprezentaţii, se joacă de mai bine de 10 ani. Probabil singurul atât de longeviv, după 1989, la Botoşani.
-Pentru spectacolul de la Botoşani eu am creat doar măştile. Am făcut butaforia, eu fiind angajat oficial, la Botoşani, pe post de butafor. Ivan Turbincă a venit şi într-un moment foarte bun al lui Ion Sapdaru. Era nevoie de o astfel de poveste la Botoşani. Îmi amintesc cum mergeam într-o dimineaţă la pescuit. Începuseră lecturile la spectacol. Şi stop!, a oprit maşina şi a zis: vezi ce văd eu? Ce văd, îi zic: nişte pomi, un câmp, sperietori! Acesta e decorul, a zis! Apoi s-a întâlnit cu Mihai Pastramagiu, pentru că la Botoşani Mihai a semnat decorul. S-a lucrat repede la acel spectacol, uşor, a fost o respiraţie proaspătă. A ieşit spectacolul cu Daniel Badale în rol principal, a fost foarte bine primit. Şi este, dovadă că după o vreme spectacolul a fost reluat la Bucureşti – acolo eu am semnat scenografia - la Teatrul Naţional, unde se juca tot cu Badale în rol principal. La Botoşani, Ion Sapdaru a insistat mult pe mască şi pe ideile creatorului Ion Ţugui, am mers la Muzeul de Etnografie, ne-am documentat. M-am ocupat numai de măşti, Ioan şi-a dorit un anume fel de mască. Asta a fost partea mea de la Botoşani, plus contribuţia mea, alături de Mihai. Am contribuit mult la acel spectacol. Apoi la Bucureşti am semnat eu scenografia, asta a fost înţelegerea cu Mihai. Mă bucur că la Botoşani spectacolul a rămas în picioare după plecarea lui Daniel Badale la Bucureşti. A fost continuat cu Bogdan Horga în rol principal, care îşi face treaba foarte bine şi ţine la acest spectacol. Îmi amintesc că, după premieră, Ion Sapdaru ne-a spus: să nu vă faceţi griji! Puteţi îmbătrâni cu toţii în spectacolul acesta, nu va fi nicio problemă! Spectacolul e viu!
("Ivan Turbincă", regia Ion Sapdaru, măști Gelu Rîșca, Botoșani 2005)
-Mai e vreun spectacol despre care nu am amintit şi vrei să îl punctăm?
-Poate fi un spectacol de la Bacău, unde am lucrat cu regizorul Alexander Hausvater. Am fost chemat de directorul de atunci de la Bacovia. Nu avea fonduri pentru decoruri şi mi-a zis să rezolv cu bani puţini ceea ce îşi doreşte Alexander Hausvater. Normal, Hausvater îşi doreşte un decor de un miliard, orice regizor îşi doreşte asta. Se şi practică decorurile monumentale. Când am ajuns acolo şi m-am trezit în faţa devizului, am spus că nu am cu ce să fac. Mi-a arătat Alexander Hausvater schiţele, desene alambicate în care fiecare punct însemna un milion. I-am spus că nu avem cum, dar am o idee despre cum să arate spectacolul şi să aibă şi impact. A fost un spectacol care s-a jucat în toate reşedinţele de judeţ, mai puţin la Botoşani, dintr-o disfuncţionalitate la acea vreme. Este vorba despre Requiem, de Hanoch Levin. Cu banii foarte puţini care s-au aprobat a ieşit şi pe placul regizorului, şi al meu, şi pe placul primăriei de acolo, şi al actorilor. Un spectacol care s-a jucat mult şi s-a plimbat mult.
("Requiem", Teatrul Bacovia Bacau, 2007, regia Alexander Hausvater, scenografia Gelu Rîşca)
-Ai voie să faci un spectacol prost din considerente financiare?
-Nu. Exclus! Atunci când nu ai bani cauţi soluţii pentru ca publicul să nu priceapă asta. Spectatorul nu are nicio vină. Când te-ai angajat la o producţie, considerentul financiar nu are niciun fundament. Eu ştiu că niciodată nu au fost bani suficient. În teatru şi pentru cultură oricum se alocă foarte puţin. Dacă am fi făcut fotbal probabil că l-am fi făcut la un nivel sublim, acolo se dau bani, plus efortul şi dorinţa noastră de a face lucruri, probabil că am fi fost cei mai buni şi la fotbal. Dar nu facem fotbal, facem artă, şi atunci trebuie să fim foarte buni cu bani puţini.
-Un buget măreţ poate face un spectacol mare cu actori slabi şi un scenariu asemenea? Abundenţa financiară înlocuieşte o regie bună şi un joc slab?
-Deloc! Am văzut spectacole în care s-au cheltuit averi şi rezultatul final... Spectacole cu bugete imense ratate clar! Unele punctate chiar şi de public, altele doar de branşă, altele şi de branşă şi de public. Sunt spectacole cu bugete imense care nu au creat legături între public şi ceea ce i se prezintă.
A M F I T E A T R U
-Intrăm în săptămâna Amfiteatru...
-...aici chiar ar fi nevoie de nişte bani! Şi nu mulţi! Da, Festivalul Amfiteatru are loc în 13-16 aprilie, cu o deschidere în stilul adolescenţilor pe 13 aprilie, când trupele se adună, se cunosc. Sunt din 7 oraşe anul acesta. De pe 14 încep spectacolele din această întâlnire teatrală. Evit să îi spun competiţie, am topit asta de mult, trupele de teatru din ţară au înţeles acest lucru. De pe la ediţia a cincea ne-am gândit cum să diminuăm competiţia. Cei de la Ideo Ideis au scos treptat, au eliminat premiile...
-Amfiteatru ce le oferă tinerilor?
-Amfiteatru oferă 3-4 zile de festival, dar şi liniştea din ograda lui Eminescu. Asta la prima vedere. Toată lumea vrea să stea la căbănuţele de la Ipoteşti. Amfiteatru oferă un oraş curat şi frumos, oferă entuziasmul şi bucuria copiilor de aici, din Atelierul de teatru (organizatoarea festivalului), din Drama Club, a celorlalţi adolecenţi din trupe. Este o întâlnire aici, la Botoşani, care se produce la un alt nivel. Uneori nici eu nu îl înţeleg. Dar ei vin aici, stau 4 zile, e un alt tip de întâlnire. În afara faptului să îşi urmăresc cu drag producţiile pe scenă. Toată lumea spune că Amfiteatrul e un copil al Ideo Ideis şi nu ne ferim să zicem că da, aşa este. Am luat exemplul acelui festival, este clădit cum trebuie.
-Să spunem că preluarea Festivalului Amfiteatru de către trupa Atelierului a avut şi un preţ: ieşirea din festival a Atelierului de Teatru.
-Aşa este şi normal, mai sunt festivaluri în ţară în care trupa organizatoare este şi în concurs şi nu este ok. Mai apoi, nefiind clar un concurs, ci mai degrabă o întâlnire, e firesc ca Atelierul să rămână la organizare şi să îşi prezinte producţia în afara competiţiei propriu-zise. Primele două ediţii au început frumos, doar că la un moment dat erau prea mulţi oficiali, prea mulţi adulţi pe scenă, care ne spuneau cât de frumos este să fii adolescent. În prima ediţia veneau trupe din Botoşani, la a doua ediţie am propus să se înscrie şi trupe din ţară. De la ediţia a treia, după discuţia cu domnul Apetrei, care a înţeles, Teatrul Eminescu ne sprijină şi este un partener puternic în administrarea festivalului. Avem profesioniştii cărora le mulţumim de câte ori putem. E important să îţi vină lumina la timp, muzica să fie când trebuie, soluţiile potrivite. Şi copiii se simt bine într-un spaţiu profesionist. Domnul Apetrei a înţeles repede că festivalul ar trebui să fie despre şi cu adolescenţi. Asumându-ne noi organizarea, alături de Lenuş şi Atelierul de teatru, a înţeles că este formula cea mai bună, uşor-uşor l-a lăsat aproape numai în sarcina noastră. Noi având şi conexiunile din ţară, ne sfătuim şi cu alte trupe, copiii între ei schimbă idei, propun totul, începând de la conceptul vizual al ediţiilor.-Cu ce vin tinerii în acest festival?
-Ei vin cu patina lor. Fiecare ediţie se schimbă pentru că generaţiile se schimbă. Se formează o echipă, îşi fac departamentele, încep discuţiile din toamnă, se întâlnesc, dezvoltă, caută, adună voluntari, care mereu sunt cam 100 şi ne ajută foarte mult. Ce le oferim noi?, ca să ne întoarcem la întrebare. Premiile există, dar le-am diminuat din forţa competitivă. Înainte se nominalizau interpreţi, se extrăgea un câştigător. Acum avem mai multe premii de interpretare, trei pe fiecare categorie. Primesc o diplomă şi un trofeu, mai mulţi tineri pleacă acasă cu o recunoaştere. Juriul are criterii foarte clare.
-Vorbim despre un juriu naţional şi de Andrei Şerban ca preşedinte de onoare...
-De fiecare dată încercăm să aducem pe cineva din afară şi conectat la lumea asta. Teatrul adolescent este deja un fenomen. Eu îl consider un fenomen. Ar trebui să se uite foarte atent şi ministrul, să înţeleagă cât de important este teatrul în şcoală. Copiii se dezvoltă altfel. Dar pentru a aduce teatrul în şcoală este nevoie de foarte mulţi profesori, ca să poţi să îl faci cum trebuie. Aşa cum există el acum, mai degrabă este o formă de rezistenţă. Da, anul acesta în juriu vor fi doi apropiaţi ai teatrului de liceu. Andrei Şerban este preşedinte de onoare al festivalului, el va trimite un mesaj şi anul acesta.
-Şi totuşi, Amfiteatrul are nevoie de bani. Este un fenomen care aduce un plus important oraşului. Suntem un oraş în care, trebuie să spunem, administraţia încă nu are soluţii concrete pentru atragerea turiştilor.
-Probabil că se aşteaptă să se termine Cornişa şi apoi totul va fi rezolvat. Nu ascund faptul că, în condiţiile în care spaţiul de acolo va fi ofertant, îl vom include şi în programul nostru. Abia aşteptăm că fie gata proiectul, ca toate celelalte proiecte. Despre bani... Nu se alocă, pur şi simplu, pentru proiectul nostru. Nu ştiu de ce nu se găsesc bani. Am depus proiect la AFCN, am căzut sub linie. Pe plan local, proiectul nostru nu s-a încadrat în calendar. Ce avem în derulare am făcut cu sprijinul prietenilor, prin chetă, cu ajutor. Se preferă să se subvenţioneze fotbalul, asta e. Suntem o naţiune de iubitori de fotbal, nu am nimic împotrivă. Poate că din fotbal ies mai mulţi bani şi ajută economia, nu mă pricep, nu sunt deloc microbist. O să căutăm soluţii pentru ca la anul să avem din timp acea minimă finanţare. Ne pregătim deja pentru ediţia a zecea, sperăm să vadă cei care vor veni că acest festival este un fenomen, cu cei 250 de participanţi anual, alături de prieteni, familiile lor, că e important să fie subvenţionat. Aducem oameni din ţară, le facem cunoscut Botoşaniul. Asta a şi fost dorinţa noastră, să arătăm de ce la Botoşani există atâtea trupe de teatru şi funcţionează aşa bine, de ce e important să faci teatru în liceu. Şi de ce să nu facem şi noi un festival, să aducem copii din toată ţara care vor sa vadă Botoşaniul? Dacă am avea bani am mai prelungi cu o zi şi am mai aduce încă trei trupe. Să fie nu nouă, ci 12-13. Pentru anul acesta am găsit minimele resurse financiare, chiar dacă din nou rămânem datori.
-Este un festival "alimentat" cu energie pură, adolescentină...
-Festivalul se face mai ales cu o puternică dorinţă a adolescenţilor. Fac lucrurile cu un entuziasm şi o dorinţă atât de puternice, sunt fenomenali! Pot răsturna munţii! Trebuie doar să ai încredere, să le acorzi încrederea asta. Nu e de ajuns să spui: am încredere în voi, ci să îi şi laşi să facă şi chiar fac lucruri minunate. Sunt foarte bine secondaţi de Lenuş, care stă în spate, îi coordonează, îi ajută, îi sprijină. Încercăm să nu ne impunem dorinţa noastră de adulţi, ci să îi încurajăm să demonstreze şi să arate ce pot.
-Cum este să lucrezi cu Lenuş la Atelier şi la Amfiteatru?
-Fac o echipă foarte bună cu Lenuş, încă din 2000, când am preluat trupa asta, Atelierul de teatru. Ne îmbogăţim noi pe noi cu fiecare generaţie, învăţăm de la adolescenţi multe lucruri, ne păstrăm în zona asta şi nu îmbătrânim, îmbătrânim doar fizic, nu şi la minte. Nu e rău să îmbătrâneşti frumos şi la minte, dar noi ne păstrăm în zona lor. Şi prin prisma copiilor noştri, prin prisma lui Toma şi a Ambrei, şi prin prisma adolescenţilor care vor să facă asta şi o fac aproape aruncându-se înainte, ştiind că undeva există o plasă de salvare, Lenuş şi Gelu. Lenuş e omul pe care mă sprijin. Avem dispute, copiii nu ştiu despre asta... Dar sunt disputele la nivel de creaţie, de propuneri, de trasee. Eu mă aprind repede. Eu merg mai pe practic, înţeleg altfel şi propun, ea merge pe pedagogic. Ştie ce înseamnă asta, ştie cu ce se mănâncă, a şi făcut o şcoală în sensul acesta...
-...master în pedagogie teatrală.
-Da. Ştie exact cum să pună problema. E adevărat, adolescenţii vor să se joace, dar trebuie şi canalizaţi cum trebuie. Trebuie să se aleagă şi cu ceva de aici.
-Deci Lenuş câştigă întotdeauna?
-Câştigă! Dar îmi dă şi dreptate, acolo unde este vorba despre resurse, de modalităţi practice de a rezolva chestiunile practice apărute. Îmi spune: ok, am înţeles.
M U L Ţ U M I R I
-Teatrul adolescent este un teatru de suflet, de echipă, dar şi de acumulare a unor experienţe irepetabile. Cu ce gânduri intri în a opta ediţie a Festivalului Amfiteatru?
-Le mulţumesc copiilor şi celor care vor veni în concurs. Pentru că ştiu că vin aici ca să se întâlnească cu ceilalţi de-o seamă cu ei, să îşi împărtăşească bucuria de a se juca. Terenul acesta de joacă numit Amfiteatru este pentru ei, dedicat şi gândit de ei, pe placul lor. Îi mulţumesc lui Lenuş, care a mers alături imediat ce am înţeles că festivalul trebuie să fie despre adolescenţi şi nu despre adulţi, adulţi care au înţeles la rândul lor. Domnul Apetrei, cu teatrul în spate, ne sprijină, şi la Ipoteşti, începând cu Relu Oneaga şi până la domnul Tupiluş şi domnul Miluţă-. Sunt partenerii noştri, ne oferă spaţiul de acolo. Mulţumim Asociaţiei Amfiteatru, că a crezut în festival. Condusă acum de Petronela Chiribuţă, care este şi în juriu. Şi oamenilor de teatru, de la portar până la sunet şi lumini, regia tehnică din spate, oameni care înţeleg că într-un fel sau altul ei sunt viitorul, să le acordăm şansa să ni-l clădească altfel decât am trecut noi prin el sau prin trecutul nostru sau prin ce ni s-a întâmplat. Şi ei să aibă un altfel de viitor. Şi noi să îl vedem altfel! Şi copiilor, elevii aceştia minunaţi, le mulţumesc. Echipa de anul acesta, cu Raluca, cu Tizu, sunt mulţi. De la bobocii atelierului pana la cei care anul acesta vor pleca, Karina, Andreea. Cum spunea Alexandru Voicu: Sunt o frunză care s-a desprins de copac, dar asta nu înseamnă că nu-i mai aparţin. Mă bucur că există Amfiteatru. E un lucru bun pentru Botoşani şi nu numai. Trebuie doar să le acordăm încredere!
("Clubul etichetelor'', Botoșani 2014, regia Lenuș Teodora Moraru, scenografia Gelu Rîşca)
(MOMO, Teatrul Excelsior București, 2014, regia: Lenuș Teodora Moraru, scenografia Gelu Rîşca)
Activitate profesională – scenografie (decoruri, costume, lightdesign, butaforie)
2000 - CUTIA CU JUCĂRII, scenariu Teodora Moraru (r. Teodora Moraru, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani)
2005 - MORŢI ŞI VII, de Ştefan Caraman (r. Ion Sapdaru, Ateneu Tătăraşi, Iaşi) EVANGHELIŞTII de Alina Mungiu Pippidi (r. Benoit Vitze, Ateneu Tătăraşi, Iaşi)
2006 - CROCODILUL, de F.M. Dostoievski (r. Benoit Vitze, Ateneu Tătăraşi, Iaşi), PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ, după Teodor Mazilu (r. Ion Sapdaru, Teatrul "Bacovia" Bacău), BUZUNARUL CU PÂINE, de Matei Vişniec (r. Teodora Moraru, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani)
2007 - STEAUA FĂRĂ MIHAIL SEBASTIAN, de Dumitru Crudu (r. Ion Sapdaru, Teatrul Naţional Iaşi), STAFIA FAMILIEI CANTERVILLE, după Oscar Wilde (r. Marius Rogojinschi, Teatrul "Bacovia" Bacău), O MINUNE ÎNTR-UN LAN DE SOARE, de Ion Sapdaru (r. Ion Sapdaru, Teatrul "Vasilache" Botoşani), REQVIEM, de Hanoch Levine (r. Alexander Hausvater, Teatrul "Bacovia" Bacău), ROMEO ŞI JULIETA de William Shakespeare (r. Ion Sapdaru, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani)
2008 - ŞI CU VIOLONCELUL CE FACEM, de Matei Vişniec (r. Octavian Jighirgiu, Ateneu Tătăraşi, Iaşi), NEVASTA LUI HANS, după Nichita Danilov (r. Ion Sapdaru, Teatrul Naţional Iaşi), CUM SE FACE, după Roberto Mazzuco şi William Shakespeare (r. Octavian Jighirgiu, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani), HARAP ALB, după Ion Creangă (r. Ion Sapdaru, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani), VISÂND LA UMBRA MORILOR DE VÂNT – recital Florin Mircea (r. Ion Sapdaru, Teatrul Naţional Iaşi)
2009 - SOŢUL AKULINEI, după F.M. Dostoievski (asistent scenograf - r. Andro Enukidze, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani), FLUTURII, după Leonard Gershe (r. Vlad Cepoi, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani), IVAN TURBINCĂ, după Ion Creangă (r. Ion Sapdaru, Teatrul Național București)
2010 - INTERZIS SUB 18 ANI, de Mihaela Michailov (r. Teodora Moraru, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani), NATURĂ MOARTĂ CU NEPOT OBEZ, de Ion Sapdaru (r. Ion Sapdaru, Teatrul Naţional Iaşi), FARMAZONUL DIN HÂRLĂU, de Vasile Alecsandri (r. Ion Sapdaru, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani), FALSTAFF SHOW cu scene din Henric al IV-lea, Henric al V-lea, Nevestele vesele din Windsor de WilliamShakespeare şi improvizaţii actoriceşti (r. Ion Sapdaru, Teatrul Naţional Iaşi)
2011 - POVEȘTI DE FAMILIE, de Biljana Srbljanovic (r. Vlad Cepoi, Teatrul Naţional Iaşi), MAESTRUL, MEȘTERUL ȘI MIHĂIȚĂ, după texte și idei de W.Shakespeare, Molliere, Jean Giraudoux, Andre Antoine și Adolphe Appia (r. Ioan Crețescu, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani)
2012 - ARTĂ CU SEMINŢE PRĂJITE, de Cătălin Mihuleac (r. Teodora Moraru, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani), ÎN IAD CĂRŢILE SUNT FĂCUTE, de Călin Ciobotari (r. Octavian Jighirgiu, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani), FĂRĂ PUTEREA DE A MAI SCHIMBA CEVA, de Jonas Gardell (r. Vlad Volf, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani), OAMENI AI NIMĂNUI, de Dumitru Crudu (r. Mihai Donţu, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani)
2013 - SEMAFORUL, scenariul Mihai Donțu (r. Mihai Donțu, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani), BUZUNARUL CU PÂINE, de Matei Vişniec (r. Teodora Moraru, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani), FLUIERUL FERMECAT, de Sorin Lepa (r. Adrian Găzdaru, Teatrul Arlechino Brașov)
2014 - JOCURI ÎN CURTEA DIN SPATE, de Edna Mazya (r. Vlad Cepoi, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani), CLUBUL ETICHETELOR, de Ilinca Anamaria Prisacariu (r. Teodora Moraru, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani), VALENTINE’S DAY ÎN FAMILIE, de Sergiu Vâlcu (r. Adrian Găzdaru, Teatrul "Bacovia" Bacău), MOMO sau Strania poveste despre hoţii de timp şi copilul care le-a înapoiat oamenilor timpul furat, după Michael Ende (r. Teodora Moraru, Teatrul Excelsior București)
2015 - METAMORFOZA, după Franz Kafka (r. Ion Sapdaru, Teatrul Naţional Iaşi), ÎMBLÂNZIREA SCORPIEI, de William Shakespeare (r. Ion Sapdaru, Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galați), 20 DE MINUTE CU ÎNGERUL, de Alexandr Vampilov (r. Ion Sapdaru, Teatrul "Jean Bart" Tulcea), ULTIMA ȚIGARĂ A LUI FONDANE, de Cătălin Mihuleac (r. Octavian Jighirgiu, Depoul RATP Iaşi, proiectul iniţiat de Primăria Mun. Iaşi – "Istoria minorităţilor – o abordare cultural artistică a diversităţii", finanţat printr-un grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein şi Guvernul României), INTERZIS SUB 18 ANI, de Mihaela Michailov (r. Teodora Moraru, Teatrul Excelsior București)
2016 - DINEU CU PROSTI, de Francis Veber (r. Teodora Moraru, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani)
