Născut în Belcești, Iași, pe 8 decembrie 1945, Mircea Oprea scrie și descrie. Poezie, proză, eseu, dar și cronică de teatru, de concert, de artă plastică. Este deopotrivă un intervievator. Provoacă discuții deseori incomode și nu se lasă până când nu obține ”Mirarea de mine”, ”Mirarea de voi”, simțind ”Gravitația lumii”, chiar și atunci când dă ”mâna cu președintele”. De la ”Împăcarea cu lumea” până la ”Oaspetele din condominiu”, Mircea Oprea ne propune un scris uneori atipic, alteori recognoscibil în dimensiunea unei cronologii personale.
A absolvit Liceul "A.T.Laurian" Botoșani, apoi Facultatea de Ziaristică București, promoția 1976.
A activat în diverse domenii, primul loc de muncă, cu care se și mândrește, fiind cel de metodist la Biblioteca Raională Botoșani. Urmează o perioadă ca funcționar la Uniunea Județeană a Cooperativelor de Consum Botoșani, după care ocupă posturi de lucrător la Oficiul Poștal Botoșani și merceolog la Întreprinderea Textilă Moldova.
Cariera jurnalistică ocupă un loc aparte in viața lui Mircea Oprea. Este redactor, redactor de rubrică, iar după 1989 redactor-șef adjunct și redactor-șef la ziarul Clopotul (devenit după 1989 Gazeta de Botoșani), apoi director la SC Vega (editorul Gazetei de Botoșani). Părăsește o vreme jurnalismul, pentru a activa ca metodist pe domeniul cultural la Casa Tineretului, dar îl regăsim apoi pe funcția de redactor-șef la Curierul de Botoșani. Botoșănenii îl cunosc și din perspectiva administrativă a Botoșanilor postdecembriști, Mircea Oprea fiind consilier al președintelui Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Botoșani, consilier al primarului în cadrul Primăriei Botoșani, precum și consilier al prefectului, în cadrul Prefecturii județului Botoșani. În prezent este pensionar.
Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, al Societății Ziariștilor din România și al Asociației Jurnaliștilor de Turism din România.
A debutat în presă în anul 1971, în ziarul Clopotul. În anul 1990 a publicat aforisme în "Revista de filozofie", îar în 1999 semnează pagini de proză în revista Hyperion. Debut în poezie în anul 1971.
”Scriitorul nu-i un inocent şi nu din inocenţă se naşte literatura, arta, ci, mai degrabă, din conştiinţa vinovăţiei, din trecerea purgatoriului cât să ţi-o uşurezi că, de scăpat, oricum nu scapi. Şi nici nu-i bănuit de inocenţă câtă vreme sunt critici care cred că ei ştiu cu precizie ce a vrut să spună autorul, unde a vrut să ajungă. Mai grav este când criticul, un fel de inchizitor întârziat în timp, amestecă circumstanţe din viaţa autorului, un biet om supus şi el tuturor tentaţiilor lumii, cu pasaje din carte, iar aprecierea asupra operei devine o sentinţă asupra vieţii scriitorului. Prezumţia de nevinovăţie nu funcţionează aici”, ne mărturisea Mircea Oprea într0un interviu.
Există în cărțile lui Mircea Oprea o autenticitate a concretului imediat, în care ființa vie (scriitorul) este expusă (și supusă) unei radiografii dure, care conduce fără doar și poate către o perpetuă evoluție, o continuă mirare, cu toate spaimele și dezvăluirile ce se nasc ulterior.
Însă, mai spune Mircea Oprea, ”pe scriitor nu-l poate salva nici sinceritatea, pentru că şi sinceritatea e subiectivă”.
Dar, adaugă scriitorul, ”mă voi strădui cu toată bunăvoinţa să spun adevărul, dar voi spune adevărul meu, cel văzut, simţit şi trăit de mine, singurul pentru care pot să jur în orice instanţă. Inocenţa, da, e sinceră, pe când autenticitatea operei, ca un adevăr validat de evidenţă, o aduce doar maturitatea”.
Transpare din scrisul lui Mircea Oprea o solitudine orgolioasă fără să fie mândră (cel puțin nu în sensul creștin al mândriei de sine). Scriitorul ne oferă o literatură de calitate, cum din ce în ce mai rar găsim în zilele noastre. Lipsită de stridențe, fără rostiri patetice, chiar dacă uneori pare înfășurat într-un claustru intelectual.
În ultimii ani, ne-a oferit ”Subversiv (sarcasme și paradoxuri”, cu desene de Liviu Șoptelea (Ed. Quadrat, 2022) și ”Nod de frânghie” (Ed. Quadrat, 2023).
”În cazurile disperate sunt necesare cele mai disperate remedii”, ne spune Mircea Oprea, și e destul să privim astăzi în jur pentru a-i da dureroasă dreptate.
Literatura română are nevoie de Mircea Oprea. De ironia lui, îmbrăcată uneori în umor negru, alteori sub forma unor reflecții amare. De poezia lui care surprinde prin filonul creștin (ne)detectat decât la cote de spiritualitate greu de atins.
CEASUL NU SE DĂ ÎNAPOI – un poem de Mircea Oprea
Eu vin dintr-un vis străin,
eu vin dintr-un vis urât.
Se decretase că ora exactă
este secretă,
că timpul prezent este strict secret,
să nu afle dușmanul
când la noi e zi sau noapte.
Se confiscau, în visul meu,
toate ceasurile de prin case,
și ceasul de mână, ceasul de masă,
și deșteptătorul rămas la ora de vară.
Celor care nu le predau benevol,
li se luau ceasurile cu forța.
S-au confiscat vagoane de ceasuri,
din toate mărcile,
s-a interzis până și ora locală
măsurată de ceasuri venetice
aduse de-aiurea în țară.
Cu vorbe mari
rostogolite prin ziare,
se vorbea de naționalizarea vieții mele
la timpul prezent,
viața mea –
ajunsă proprietate de stat.
Apoi, ceasurilor toate
le-au fost smulse limbile,
până și secundarul li se scotea,
odată cu limba cea mare,
cu limba cea mică.
În noaptea mea lungă visasem
că ne-au smuls și tic-tacul cel vechi din perete
iar orologiul din turnul bisericii
l-au spoit cu var și cenușă.
Abia la amiază m-am trezit,
când, pe străzi,
răzmerița era în toi,
oamenii cerându-și timpul trecut
de pe cadranele șterse,
zilele rupte din calendar.
Târziu, am ajuns și eu la primărie
să-mi iau pendula avută în alt timp.
Da, mi s-a făcut dreptate:
cum toate ceasurile
au primit tot alt stăpân,
mie, doar limba,
limba mută și oarbă
mi-au dat-o înapoi.
(Din vol. ”Nod de frânghie”, Ed. Quadrat, 2023)