Manuell Mănăstireanu s-a născut pe 5 decembrie 1973, la Botoşani. A absolvit în anul 1992 Liceul de Arte "Octav Băncilă" Iaşi, iar în anul 1999 finaliza cursurile Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design Iaşi, clasa prof. Dan Hatmanu. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din anul 2001.
Fără să se aşeze brutal în oarece ierarhii contemporane, Manuell Mănăstireanu îşi conturează valoarea artistică, evidenţiindu-se prin forţa şi expresivitatea lucrărilor, dar si prin stilul personal, adânc spiritualizat, în nuanţe care navighează între luciditate şi imaginarul creativ.
Lucrările lui Manuell Mănăstireanu surprind prin supleţea aparent firavă a siluetelor, dar şi prin disperarea împrăştiată cu generozitate, implicând privitorul deopotrivă în actul de creaţie, dar şi în subînţelesurile care decurg din creaţia în sine.
"Manuell Manastireanu pledeaza pentru ridicarea cortinei de pe noptile sufletului si scoaterea la iveala a luminii ce salasluieste potential in fiecare dintre noi. Se revolta in fata ipocriziei si minciunii, a aparentelor prezentate ca esente, a fariseismului generalizat. Pare un moralist credibil prin idei si mantuit prin gestul de a-si asuma povara de a rosti adevaruri stanjenitoare pentru cei care ne promit paradisurile fictive ale fericirii. Intre timp, oamenii se nasc si mor, unii uitati in propria lor unicitate. Manuell Manastireanu a produs un veritabil soc iubitorilor de fantasme blande si comerciale si si-a asumat riscul de a striga in piata publica ca regele e gol. Adevarurile lui seamana cu disperarea luciditatii si plansul launtric al sensibilitatii", spune despre artistul botoşănean criticul de artă Valentin Ciucă.
Manuell Mănăstireanu nu pictează de dragul formei, nici nu invocă efecte terapeutice sau trăiri convalescente pe seama privitorului. Nu şochează privirea, chiar dacă deseori se situează la limita suportabilităţii.
În spirit, artistul recreează o stare umană ideală, indică uneori abia simţite cărări iniţiatice. Dar fără a oferi soluţii, ci scormonind culorile simţurilor, fie că este vorba despre vedere, auz, atingere sau pură percepţie a firii.
"Lucrarea intitulata Fara titlu este, cu siguranta, o nada inteligenta intinsa privitorului. Daca in celelalte tablouri ochiul pare a fi leit-motivul pictural, cea despre care vorbim surprinde tocmai prin ascunderea organului destinat vederii. Manuell Manastireanu parodiaza intentionat autoportretul de zugrav al lui Stefan Luchian. Daca in tabloul magistrului pictorul priveste melancolic, in cel al discipolului chipul este integral acoperit. Ce vedem? Un pictor bolnav, complet bandajat, tinind un penel in mina. Artistul isi expune precaritatea, se lasa privit, fara ca el insusi sa priveasca la privitor. Gura, la rindu-i, este obturata, astfel incit absenta privirii este dublata de cea a vorbirii. Orb si mut, se inchide in sine pentru a contempla lumina tacerii. Izolarea pare a fi sau o alegere voluntara sau asumarea dezinvolta a conditiei deficitare. Tema "vederii prin nevedere" sau cea a "privirii suprimate" nu fusese o raritate", scrie Petru Bejan despre lucrarea lui Manuell Mănăstireanu.
Tablourile lui surprind fizionomii aparent schimonosite, convulsive, psihologii de la periferia existenţei precare sau plutind în efemeritatea artistică a creatorului. Fiinţa devine, la Manuell Mănăstireanu, o manifestare intimă pe care privitorul o simte conform propriei sale capacităţi de percepţie şi nu în înţelesul pragmatic al formei umane de viaţă. Pentru că văzul dispare ca privire şi se recompune ca lumină interioară, artistul remodelând chipul nu dintr-o îndrăzneală de titan răzvrătit, ci pentru a face loc vederii dinlăuntru spre afară.
Acolo unde fiinţa umană devine perfecţiune, Manuell Mănăstireanu ştie să transpună lumina creaţiei, ca chip şi asemănare. Sfinţii, Maica Domnului, Iisus, îngeri, heruvimi, în coloratură aparte, nu reprezintă o separare a artei lui Manuell Mănăstireanu de sinele sau creator, ci întregesc natura umană, conferind fiinţei şansa vederii adevărate.
Manuell Mănăstireanu a realizat pictură monumentală la bisericile din Răchita, Timiş; Filipeni, Bacău; Roşiori – Ruşi, Bacău.
Memoria Aurei Ion. "Aura mea e un copil, dincolo de existența vidului românesc. Din păcate, asta simt că ne înconjoară… România frumoasă dispare pas cu pas, copii ca Aura sunt sacrificiul de care țara asta tot mai oarbă nu are nevoie. Eu, da!", spune pictorul despre studenta care a murit în cumplitul accident din Apuseni. Un drept la memorie pe care Manuell Mănăstireanu l-a aşezat în calea celor pregătiţi să uite (lucrare din expoziţia Iluminări, din ianuarie 2014)
Pictura lui Manuell Mănăstireanu nu trebuie contemplată, înţeleasă sau teoretizată, studiată academic sau în spirit critic. Arta lui Manuell Mănăstireanu se simte pur şi simplu, ea se dăruieşte vederii interioare, se împărtăşeşte sinelui absolut.
credit foto: facebook/Manuell Mănăstireanu