Despre supraviețuire nu se poate scrie decât atunci când te afli la limita cerului. Despre viețuire înveți atunci când singurătatea îți modelează zilele, făcându-te să crezi că fiecare clipă poate fi ultima. Elena Cardaș a atins limita cerului, a pătimit în singurătăți cețoase, a mărturisit hăul și a binecuvântat diminețile dureroase. Ne-a învățat că a trăi nu este un moft, ci o necesitate. Pentru că doar în viață fiind suntem folositori semenilor. O lecție pe care o putem asimila sau ignora. Dar cu certitudine este o lecție care nu ne lasă indiferenți.
În anul 2017, medicul Elena Cardaş a dat piept cu realitatea unui diagnostic crud. "Nişte explorări de rutină pe care le-am făcut doar pentru că intrasem în concediu de odihnă și aveam vreme sa mă ocup şi de mine mi-au dat verdictul. Acela pe care nimeni nu îl vrea: Cancer". "6 februarie 2017 a fost ziua în care am murit şi în care Dumnezeu mi-a mai dat, aşa sper, o a doua șansă la viață. Am trecut prin tot felul de trăiri. De la negare la acceptare. De la renunțare la luptă, la încrâncenare. Fusesem aruncată brutal într-un ring , fără ca cineva să mă pregătească, faţă în față cu o namilă furibundă, gata să mă doboare", mărturisește Elena Cardaș într-o publicație cu specific medical.
Născută pe 15 noiembrie 1959, la Botoșani, a absolvit primele clase la Suceava, iar gimnaziul la Botoșani. Continuă studiile la Liceul "Mihai Eminescu" și, după susținerea bacalaureatului, optează pentru Facultatea de Medicină și Farmacie din Iași, specialitatea medicină generală. De 33 de ani este medic la Spitalul Județean Botoșani. A urmat vârtejul vieții, cu bucurii, tragedii, împliniri și, în final, CĂRȚILE.
"M-am născut în 1959. Scorpion. Era deja iarnă de-a binelea în nordul Moldovei, încât tata și-a dat paltonul jos să mă învelească mai bine și el a mers până acasă în costum și a făcut pneumonie. Nu erau nici taxiuri și nici autobuze, iar o Dacie nu cred că se fabricase încă. Așa am început, cu prima respirație, primul scâncet și ocrotită de amândoi părinții până la sacrificiu. E adevărat ce se spune despre mine în târg: am fost întotdeauna o eminentă din clasa întâi și până la terminarea facultății. Doar că adesea fetele cele cuminți și silitoare sunt corigente de obicei la școala vieții. Eu sunt cel mai grăitor exemplu", mărturisea despre sine însăși, într-o biografie neoficială, Elena Cardaș.
Elena Cardaș "s-a ivit" în lumea literară a Botoșanilor în anul 2005, când a debutat cu romanul "Înainte de cuvinte" (Editura Eminescu, București). De atunci a mai scris încă două cărți, "Bărbații altor femei" (Editura Cronica, Iași, 2006) și "Eu, străbunica mea" (Editura Timpul, Iași, 2007). Colaborează cu proză la reviste literare de prestigiu (Hyperion, Luceafărul) și este o prezență constantă în spațiul online.
Din anul 2011 este membră a Uniunii Scriitorilor din România.
A prins a scrie târziu. Proza ei a uimit de la început, caracterul instrospectiv al scriiturii, autenticitatea verbului și curajul cu care și-a expus personajele au făcut ca romanul de debut să îmbrace în ochii cititorilor accente biografice. Desigur, orice scriitor apelează la propriile experiențe de viață atunci când își conturează acțiunea unui roman. La Bukowski, de pildă, găsim elemente biografice și exemplele nu sunt deloc puține în lumea literară. Cu toate acestea, Elena Cardaș a transmis mereu că este o carte care se bazează pe povestea dramatică a unei prietene. Însă, dincolo de motivațiile care stau la baza unui astfel de subiect, cititorul devine părtaș la viața din poveste tocmai pentru că aerul cărții îi este familiar: eroina trăiește și îndrăznește, caută și află, iubește și suferă. Te afli în toate aceste sentimente, nimic nu ți-e străin.
"Nu există facultate de făcut scriitori", spunea Elena Cardaș. "Scrisul este un mister. Ce mi-a venit? Cum mi-a venit? Nu știu să răspund. Cred că am vrut să-mi fac minții mele și sufletului meu un dar și am scris o carte așa cum mi-ar fi plăcut mie să citesc una: să mă cutremure!".
Avea 45 de ani când a început să scrie. Așa cum, într-o fractură de cer, o pasăre decide că e timpul să meargă pe pământ și să dea mărturie că zborul există, că plutirea istovește și că, pentru a merge mai departe, uneori e nevoie să strigi. Iar strigătul se face Cuvânt.
Așa s-a născut "Înainte de cuvinte". O carte în care, spuneam, greu faci abstracție de latura personală a scriitoarei, deși cititorul este avertizat să nu cadă în această capcană. Însă, dincolo de personaje reale sau construite, scopul a fost atins: cartea cutremură cu adevărat. Trebuia doar să se nască, să existe, să ajungă la public.
Chiar dacă au mai urmat două romane, nimic nu se compară cu cel dintâi. Precum prima dragoste, prima carte are un parfum încă neegalat de ce avea să vină. Pentru că, deși mai atent construite și mai elaborate din punct de vedere literar, ultimelor două romane parcă le lipsește spontaneitatea și veridicitatea trăirilor care farmecă cititorul în prima carte a Elenei Cardaș.
Toate trei, însă, uimesc prin subiectele abordate, dar și prin curajul de a exprima fapte și întâmplări ieșite din comun, de a aborda subiecte aproape tabu în viața de toate zilele. Mai mult...
L e c ţ i a i u b i r i i
"Am cunoscut prin spitalele prin care am trecut multe femei cu aceeași boală. Mi-au fost exemple şi motive de încurajare. Acum două săptămâni am trecut prin a patra operație. Mastectomie profilactică pe celălalt sân. Nimic nu a fost ușor. Dar iată-mă! Am ajuns să îmi sărbătoresc azi primul an din noua mea viață.
Namila din ring nu este învinsă. Doar că nu mai este ca la început. E cât o pisică. Uneori toarce, uneori dă să zgârie şi să scuipe.
Ce am învățat un acest an? Multe. Lecția umilinței. Lecția acceptării. Lecția curajului de a-ţi accepta viaţa, boala, destinul. Lecția dependenței de Dumnezeu. Lecția iubirii. A iubirii de sine mai ales. Lecția respectului pentru viață. Lecția respectului pentru planetă. Lecția armoniei. Lecția că suntem diferiţi şi trebuie să ne acceptăm unii pe alții. Lecția că …. ai multe lecții de învățat. Şi mai ales cea cu cimitirul plin de oameni de neînlocuit.
Nu m-am întrebat niciodată de ce mie, de ce eu. Nu am acceptat sa fiu învinovăţită pentru boală. Cancerul nu e sifilis. Jucăm ruleta rusească. Toți mâncăm ce se vinde, toți ne îmbrăcăm cu ce e de îmbrăcat, toți respirăm acelaşi aer, toți suntem stresați, indiferent dacă suntem patroni sau angajați".