”Sunt multe lucruri pe care Ana-Maria Sandi trebuie să le povestească, și trebuie să le povestească unui număr cât mai mare de oameni”, rostea în 2023, la Botoșani, muzicologul și jurnalistul cultural Cătălin Sava. Și a mai spus ceva: ”O poveste fascinantă pe care trebuie să o cunoaștem, iar noi, ca jurnaliști, trebuie să o ducem mai departe”.
Matematician de calibru, fiica unui pictor de excepție – Dumitru Bâșcu, nepoata unui compozitor de geniu – George Enescu, Ana Maria Sandi a cunoscut deopotrivă bucuria și plânsul tăcut într-o Românie încarcerată și transformată ideologic. Și-a trăit copilăria mai mult intuind personalitatea celui care i-a fost tată și ”profesor de viață”.
Pictorul Dumitru Bâșcu venea pe lume pe 14 septembrie 1902, în Ziua Crucii. Era ziua în care lui Costache Enescu, tatăl marelui compozitor George Enescu, i se năștea un prunc din relația scurtă cu poloneza Maria Ferdinand Suschi. Copilul Dumitru a crescut la Cracalia, sub supravegherea lui Costache Enescu, până când tatăl a plecat la cele veșnice, în 1919. Vremuri grele, cu o întreagă Europă încă frământate și sărăcite de marele război. La Cracalia, moartea lui Costache îl lăsa orfan nu doar pe George Enescu, pe atunci ajuns la 37 de ani, ci și pe Dumitru, fratele său, care abia împlinise 17 ani. Nu a purtat niciodată numele părintelui său - Enescu, rămânând în istoria artei românești cu numele Dumitru Bâșcu.
Dumitru Bâșcu (14 septembrie 1902 - 18 noiembrie 1983) s-a căsătorit în 1943 cu Margareta Arvay (Kutis), împreună având o fiică - Ana Maria Sandi (născută pe 19 septembrie 1945).
Ana Maria Sandi, fiica pictorului Dumitru Bâșcu și nepoata marelui compozitor George Enescu, are o poveste fascinantă de viață. Un spirit viu, analitic și deopotrivă inovator, o personalitate marcantă în domeniul matematicii și al educației românești.
A urmat Facultatea de Matematică, ”mai mult pentru că la matematică nu aveai de a face cu nimic ideologic”, mărturisește Ana Maria Sandi. ”Eram bună și am fost foarte bună. La absolvire a vrut Grigore Moisil să mă ia asistentă. Și aveam media, deci nu era o problemă. Doar că o colegă s-a măritat repede și soțul avea ceva relații în partid si a primit puncte în plus pentru alte activităţi. Atunci a luat ea postul. Dar nu a fost niciodată asistenta lui Moisil. Eu lucrasem cu Moisil și pentru licență. Și am ajuns la ASE, unde era o atmosferă absolut înfiorătoare, era Manea Mănescu șef... Nu m-am împăcat deloc, singurul lucru bun a fost că acolo l-am cunoscut pe soțul meu. Am făcut acolo niște programe de calculator cu metoda elementului finit pentru rezistenţa barajelor. Dar pe urmă Mircea Malița a vrut să facă o secție la Universitatea din București, de Studiul sistemelor, și avea nevoie să angajeze oameni. Pentru că soția unui coleg de la Facultatea de Matematică era prima angajată, mi-a spus: du-te să faci un interviu. și așa m-a angajat Maliţa și pe mine, astfel că am ajuns să lucrez la Universitatea din București”, povestește Ana Maria Sandi
Mircea Malița construia în acea vreme o echipă care lucra la un raport la Clubul de la Roma,”No Limits to Learning”. Mai apăruse mai înainte alt raport, ”Limits to Growth”, care spunea: ”trebuie oprită creșterea, crește populația, nu mai sunt resurse”. ”Era o întreagă dezbatere despre problematica globală. Și Malița a spus: Uite, există ceva care nu are limite, și asta este învățarea. La un moment dat Malița nu a mai fost director, a avut și el de tras în perioada aceea, și a venit Solomon Marcus, care nu prea mă avea la suflet, căci mie nu îmi plăceau gramaticile lui. Și mi-a spus că trebuie să îmi dau doctoratul. Octav Onicescu îl știa pe tata, pentru că el era prieten cu George Enescu. Sunt eu conducătorul tău de doctorat, mi-a spus. Și mergeam la Octav Onicescu, nevasta lui îmi aduce ”cafeluțî” și el îmi spunea cum Einstein are niște probleme în ce spune el, și de ce ar avea probleme... Eu mă uitam absolut trăsnită la el. Dar m-a lăsat și eu am avut noroc că am găsit niște colegi cu care am lucrat la început și am făcut o teză care și acum este interesantă, cu procese de învățare probabilistice. Sunt folosite în inteligența artificială”.
Traseul Anei Maria Sandi devine unul ”destul de complicat”. ”Toți de la Sisteme am fost trecuți la sociologie, să ne crească nivelul politic”. După 1990 a ajuns la ceea ce a devenit Institutul de Științe ale Educației. ”Eu i-am dat și numele pentru că mâncasem educație pe pâine cu ”No Limits to Learning”. La Institutul de Științe ale Educației mă cunoscuse echipa Băncii Mondiale care a venit să facă programe în România”.
Așa se face că Ana Maria Sandi a fost cooptată la biroul Băncii Mondiale din Romania. ”10 ani m-am ocupat din partea Băncii Mondiale de proiectele pe Educație. Am sprijinit schimbări în educaţie. Am susţinut și crearea Fondului Român de Dezvoltare Socială. Mă rog, am avut o grămadă de miniștri în Educatie, nu era foarte ușor de lucrat, dar totuși începuseră niște lucruri. M-am pensionat de acolo și am lucrat o vreme ca și consultant în Moldova, Uzbekistan, Tajikistan, Vietnam...”.
Nu a urmat pasiunea tatălui - pictura, în schimb muzica a ocupat mereu un loc important în viața sa. S-a pregătit chiar pentru Conservator, dar…
”Făceam pian. La început tata m-a dus la domnişoara Florica Musicescu, să iau lecții, dar ea a spus că nu ia un țânc... Tata cu Domnișoara erau prieteni, așa că m-a dat unei eleve, Ileana Marinescu, care a devenit o pianistă cunoscută, dar a plecat din țară. Apoi am avut un profesor, Paul Jelescu. Însă am făcut un ulcer duodenal operat la 19 ani, deci nu aveam un fizic care să îmi permită să exersez atât cât trebuia pe zi. Așa că am lăsat pianul, dar a rămas dragostea de muzică. Toată copilăria mergeam cu tata la concert duminica dimineaţă, asta era regula. Și tatei îi plăcea să meargă să asculte muzică”.
În 2023, Ana Maria Sandi s-a aflat la Botoșani cu prilejul primei expoziții ”Dumitru Bâșcu” pe meleagurile natale. ”Simt deja efluvii din dragostea aceasta moldovenească proverbială și care mă înconjoară de când am ajuns aici. Am mai fost o dată, pentru a vedea locurile natale ale tatălui meu. Atunci am fost puțin traumatizată, pentru că la Cracalia nu am mai găsit nimic. De fapt știam asta, conacul în care s-a născut tata, casa lui Costache Enescu, nu mai exista. Dar să nu mai existe chiar nimic…, o piatră, o scândură… E câmp! Am fost destul de traumatizată”, mărturisea atunci Ana-Maria Sandi, fiica pictorului Dumitru Bâșcu.
Frații Enescu, Dumitru și George, au purtat, împreună sau separat, poveri mai mari sau mai mici. Uniți de același tată, au străbătut decenii vitrege. George urmărit și hărțuit de comuniști, nevoit să părăsească România. Dumitru băgat în temniță și privat de o viață artistică glorioasă. ”Între cei doi frați este o diferență de 21 de ani”.
Dacă Enescu a plecat la Paris, pentru Dumitru destinul avea să devină unul din ce în ce mai greu.
”Tata a fost închis, pur și simplu a fost ridicat, noi nu am mai știut nimic. Nu reușeam să aflăm unde este, ce este cu el. Tot cineva mare în cultură a reușit să dea de el, să îl scoată de acolo, dar apoi tata nu a mai vrut să aibă de a face nimic cu autoritățile și oficialitățile. Ca să poată trăi s-a apucat să facă restaurare și pictură bisericească… În octombrie venea acasă, fugea să își cumpere pânze, vopsele, peneluri. Mama mea era disperată pentru că noi eram îndatorați, iar banii pe care îi câștiga tata se duceau repede. Dar așa a făcut tata tablourile pe care le vedeți aici. Sunt câteva care sunt de dinainte de război”.
”A fost un tată extraordinar de iubitor. A murit operat inutil, la bătrânețe, de un ulcer pe care l-a căpătat la tinerețe, după ce fusese închis, la trei zile după ce eu îmi susținusem, în fine, teza de doctorat începută cu profesorul meu drag Octav Onicescu. Tata a făcut eforturi mari ca să își susțină familia. Eu îi sunt infinit recunoscătoare. Acum fac mici gesturi de recunoștință, cum ar fi această expoziție, și cumva vin oameni și mă ajută, se implică, e ceva miraculos”, mărturisea la Botoșani Ana-Maria Sandi, fiica artistului Dumitru Bâșcu.