Scriitor și făuritor de cultură. A construit proiecte naționale și le-a impus în spațiul marii literaturi. În intimitatea literei sau în agora, pe caldarâmul vechiului oraș sau în călătorii inițiatice născătoare de poezie, Gellu Dorian manifestă aceeași preocupare pentru cultură sub toate formele ei, de la scriitura confraților până la patrimoniul pierdut al Botoșanilor. Impresionează la Gellu Dorian rigoarea unei gândiri bine structurate, exercițiul zilnic al scrisului, dar și atenta observare a spațiului literar din Botoșani și din țară.
Născut pe 13 octombrie 1953, Gellu Dorian este poet, prozator, dramaturg, publicist. Redactor-șef al revistei de cultură "Hyperion" și președintele Fundatiei Culturale "Hyperion-caiete botosănene". Dar a fost (și continuă să fie) la fel de bine un strălucit antreprenor cultural sau manager de proiecte de anvergură, unele dintre ele devenind în timp brand cultural. Este de ajuns să amintim doar Premiul Național de Poezie ”Mihai Eminescu”, acordat la Botoșani vreme de trei decenii. Dar și edițiile Congresului Național de Poezie, din păcate cu o viață mult prea scurtă la Botoșani. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, dar și al Asociației Ziariștilor din România sau al PEN Club România. Creator de reviste și scriitor angajat în făurirea cărților, fie ca editor, fie ca îngrijitor de ediții.
La 70 de ani de viață, l-am provocat pe scriitorul Gellu Dorian la un exercițiu al vârstelor trecute și viitoare. Am încercat să aflăm ce se află și în spatele omului de cuvânt, până unde se înalță îngerii atunci când se face târziu…
”Singura istorie a omului este cea trăită”
-Vîrstele omului. Cum vă regăsiți în propriile vîrste? Ce aţi cîştigat, ce aţi pierdut pe acest drum?
-Aş calcula vîrstele omului, în general, pe decenii. Cel mai important deceniu este primul; îl consider şi cel mai fericit dintre toate deceniile prin care-i este dat unui om să treacă. Dacă te-ai născut într-o lume bună, nu ai cum să nu fii bun. Dacă te naşti într-o familie care-ţi asigură o copilărie fericită, nu neapărat cu de toate ale bunului trai, că atunci te deformezi ca om, ci cu oferta tuturor posibilităţilor la vedere, cu cea care să-ţi pună la dispoziţie modelele de viaţă de urmat, atunci împlinirea ta ca om nu are cum să dea greş. Omul are de împlinit, de regulă, într-o viaţă, o vîrstă – cea care i-a fost hărăzită. Depinde de el cum iese din ea, împlinit sau neîmplinit, mulţumit sau nemulţumit. Din păcate, în general, omul este nemulţumit de ceea ce i se oferă, dar nu se gîndeşte de fiecare dată că nimeni nu-i oferă nimic, dacă el nu-şi oferă lui toate şansele de a putea primi ceea ce-i este pus deoparte. Etapele prin care trece un om în viaţă, în vîrsta lui totală, însumează şi „vîrstele” care-i construiesc destinul.
În ceea ce mă priveşte, cum am spus mai sus, am calculat cele şapte decenii de pînă acum ale vieţii mele după ceea ce i-am putut oferi vieţii mele şi, mai ales, după ceea ce am putut realiza din ceea ce viaţa mi-a oferit. Viaţa mea a fost una cu destule neîmpliniri, cu eşecuri, aşa cum se întîmplă cam cu toţi cei ce se nasc pe acest pămînt. Însă cum am putut ieşi cu fruntea sus din aceste eşecuri, unele datorate mie, felul cum le-am perceput, altele venind din generozitatea celor din jur în ceea ce înseamnă gardurile pe care a trebuit să le sar şi să trec dincolo fără a-mi juli picioarele, a însemnat şi victoria mea asupra tuturor acelor piedici din care, de regulă, se nasc eşecurile. Nu poţi împlini toate iluziile pe care ţi le faci într-o viaţă; nici nu ar fi cum, pentru că din suma iluziilor unui om doar cele cîteva fapte pe care le duci la bun sfîrşit sunt ceea ce viaţa te-a lăsat să faci. Împlinirea iluziilor tale este viaţa ta care contează, celelalte gînduri ce te copleşesc zilnic, pe care nu le poţi atinge şi în fapte palpabile, fac şi ele parte din viaţa ta, din ceea ce înseamnă cu adevărat viaţa şi vîrstele omului.
Mă regăsesc, firesc, în fiecare vîrstă a mea, chiar dacă, atunci cînd mă descopăr amintindu-mi de mine în diverse momente ale timpului trecut, unele imagini ce ies din străfundurile memoriei par a fi ale altor oameni. Am publicat acum un roman – ”Să lupţi împotriva morţii”, Editura Junimea – în care tocmai aceste vîrste, reale şi imaginare ale omului, sunt luate în calcul. Am plecat de la povestea familiei mele, de la bunici pînă la nepoţii acestora, dar şi de la o fotografie veche, din 1956, cînd ne-am mutat, cei şase membri ai familiei mele, în noua casă, care mi-a repus în memorie toată viaţa trăită lîngă ai mei, dar şi viaţa celor de dinaintea lor, recreată ca o iluzie care se transformă în fapte reale, dar expuse ficţional – aşa cum viaţa, deşi una vie, trăită, devine alta atunci cînd este trăită şi redată într-o carte, ca într-un bildungsroman, împănat cu de toate, inclusiv cu distopii, care se nasc într-o viaţă ce încearcă să învingă toate ratările. Am mai încercat acest lucru încă în alte două romane ale mele, ”Împotriva noastră” şi în ”Schisme (o tragedie românească)”, în care viaţa de familie reprezintă geneza şi apocalipsa acelei familii.
Vîrstele ard totul în calea lor, lăsînd în urmă amintirea unor nume şi fapte, care se topesc în ceea ce se numeşte destin individual şi colectiv. Încerc în mai toate cărţile mele să mă regăsesc în vîrstele trăite, chiar şi în cele de poezie, pentru a mă privi, pe mine şi lumea prin care am trăit, cu ochiul scrutător al divinităţii, care dă totul şi ia totul, lăsînd în urmă doar ceea ce merită cu adevărat amintit, spus. Singura istorie a omului este cea trăită, cealaltă, scrisă, e ceea ce poate falsifica sau mistifica timpul care cerne după criteriile fiecărui condeier, cronicar. Acum încerc să mă regăsesc în vîrsta de mîine, cea care va veni şi de va şi dura va însemna să regăsesc în mine alt om, aşa cum am regăsit şi în noul meu roman, care chiar aşa începe, cu naşterea în tine a omului care-ţi modifică viaţa.
”Iubirea are atîtea înfăţişări cîte motive îţi oferă viaţa pentru a o trăi pe deplin”
-Vîrstele iubirii. De la inocență la Taină. V-ați întoarce, pe această cale a iubirii, pentru a recupera/retrăi ceva anume? Există viață în afara Iubirii?
-Cu iubirea nu e lucru de şagă! Dacă nu ajungi la iubire prin dragoste pură, prin acest sentiment dumnezeiesc, atunci aceea nu este iubire, nu este ceea ce a lăsat Dumnezeu pe pămînt pentru perpetuarea omului, a vieţii de fapt. Viaţa fără de moarte se împlineşte numai şi numai prin iubire, viaţa cea adevărată. Iubirea nu poate fi condiţionată de nimic şi de nimeni. Atunci cînd acest sentiment devine urmarea unui contract social sau unui instinct animalic, acest fapt nu se poate numi iubire, ci un act fiziologic, fără de care viaţa nu poate merge mai departe, iar dacă merge aşa, nu se poate numi viaţă, ci un surogat sufletesc al omului. Multă viaţă s-a născut pe pămînt aşa, din acest instinct, în care ispita nu poate fi decît calea de a părăsi raiul. Modul curat de a înlătura ispita răului nu poate fi altul decît dragostea adevărată, iubirea pură. Inocenţa este cea care dă naştere iubirii curate. Pare a fi un truism, dar cea mai curată iubire se iveşte în sufletul pur, inocent, în acea candoare a inimii care dă sufletului tău şansa să călătorească în alt trup, alături de alt suflet, pentru a se împlini viaţa veşnică, cea care poate fi victorioasă împotriva morţii. Ceea ce vine mai tîrziu nu sunt altceva decît rătăciri ale sufletului, impulsuri ale inimii, care învinge raţiunea şi dă drumul iubirii fără sens, dragostei condiţionate de o dorinţă strict animalică.
Am trecut şi eu desigur prin acest vîrste, etape al iubirii. Prima mea iubire a fost o colegă de şcoală generală, la Cîmpulung Moldovenesc, iubire rămasă neîmplinită şi tocmai de aceea mereu evocată în cîteva cărţi ale mele. Acea iubire a trecut în inconştient şi a devenit substratul celorlalte iubiri ale mele: cea a vieţii care a dat viaţă, şi asta a însemnat împlinirea contractului cu crearea vieţii fără de moarte, contract care, din păcate, a trebuit să fie reziliat, creînd, în interiorul acestei vîrste depline, schisma transpusă literar într-un roman recent al meu. Cînd apar astfel de hiatusuri în vîrstele iubirii, apar şi momente de schimbare a percepţiei faţă de lume, fie atunci te ratezi şi pierzi cea mai nobilă calitate a sufletului – iubirea faţă de aproapele –, fie îţi cauţi împlinirea în ceea ce a mai rămas din omul din tine, adică Dumnezeul care te lasă pe lume să fii alături de El.
Întoarcerile le-am făcut, de cele mai multe ori, în cărţile mele, prin care am retrăit acele vîrste ale iubirii, în cazul meu ale iubirii ratate şi recîştigării liniştii oferite de o dragoste sinceră, providenţială. Ceea ce a însemnat că există, desigur, viaţă în afara iubirii. Prima antologie din poezia mea chiar aşa s-a numit: ”În afara iubirii!”.
Însă iubirea nu este doar ceea ce înţelegem prin apropierea a două suflete pereche, ci iubirea are atîtea înfăţişări cîte motive îţi oferă viaţa pentru a o trăi pe deplin. Şi aici exemplele ar putea fi nenumărate. Cele mai multe iubiri de acest fel, pentru a se împlini, cer jertfe. Doar cei dispuşi să ofere aceste jertfe pot vorbi despre astfel de iubiri.
”În vîrstele scrisului se moare mult mai devreme”
-Vîrstele scrisului. Inocență? Maturitate? Există o vîrstă a scrisului sau, să spunem, un scris al fiecărei vîrste?
-În ceea ce priveşte vîrstele scrisului, aici lucrurile stau un pic altfel, chiar dacă aceste vîrste nu pot fi în afara celorlalte două despre care am vorbit mai sus. Dacă vîrsta omului şi vîrsta iubirii sunt topite într-un modus vivendi, vîrsta scrisului ţine numai şi numai de un datus nascendi: nu poţi scrie dacă nu te naşti pentru asta.
Toţi oamenii se nasc pentru a trăi, pentru a iubi, pentru a urî – pentru că şi ura face parte din ceea ce omului îi este dat să fie, aşa cum este scris în „legile omeneşti”, vorba poetului –, însă nu toţi se nasc pentru a scrie. Scrisul este o profesie, ca toate celelalte profesii, însă, dacă toate celelalte profesii, majoritatea, se pot învăţa – în sensul că te poţi face profesor, inginer, mecanic, electrician etc. –, cea a scrisului nu o poţi face bine dacă nu eşti născut pentru asta, nu făcut: nu devii scriitor dacă nu ai chemare, cum nu te poţi face preot dacă nu ai chemare sau dacă nu ai har. De aici vedem cum se ivesc printre noi tot felul de scriitori, acei veleitari, care nu ştiu că nu orice se poate scrie este literatură, aşa cum nu tot ce zboară se mănîncă; or în rîndul preoţilor, în ultima vreme, vedem mulţi slujbaşi ai bisericii fără har, dar cu un spirit extrem de crescut al avariţiei, al arghirofiliei, al mîndriei de sine, care este cel mai mare păcat în faţa lui Dumnezeu.
Prin urmare vîrstele scrisului pentru un scriitor adevărat sunt în funcţie de harul pe care-l ai şi, mai ales, dacă pe lîngă talentul nativ, ai şi acumulările necesare pentru a transforma ceea ce ai de spus în literatură adevărată. Avem exemple de nenumăraţi scriitori care şi-au scris marea lor operă la tinereţe, cum, de altfel, scriitori care şi-au dat capodoperele la maturitate sau chiar la bătrâneţe. Depinde totul de cum ţi-ai format sau deformat conştiinţa artistică, cea care vine doar din acel datus nascenti, pentru a-ţi face din orice etapă a vîrstei omului orice altă etapă a vîrstei scrisului. Nulla dies sine linea, spunea un mare artist antic, încît aceste vîrste ale creaţiei trebuie, pentru a te împlini într-un destin artistic, aici cel al scriitorului, legate şi conştientizate de timpuriu şi menţinute prin actul creaţiei tot timpul. Cel care spune, „lasă, că ajung eu la pensie şi voi scrie marile mele cărţi”, nu va fi niciodată scriitorul, cu mici excepţii, cel aşteptat de cititori. În vîrstele scrisului se moare mult mai devreme, în sensul că lumea în care trăieşti te poate ignora, uita, încît rişti, altfel, să-ţi vezi mormîntul cărţilor tale în ignoranţa celor cărora ai crezut că te-ai adresat. Însă nu trebuie să-ţi faci din asta, din felul cum eşti receptat de contemporani, o glorie sau un eşec, o ratare, ci trebuie să-ţi alimentezi zilnic vîrsta scrisului cu ceea ce a însemnat proiectul vieţii tale. Privind în urmă, vedem cît de mulţi scriitori zac în sarcofagele cărţilor lor fără să vină vreun arheolog după sute de ani să spună, „uite, l-am descoperit aici, în acest sarcofag de litere, pe Tutankhamon”, nu, n-o să se întîmple asta, decît doar dacă te numeri printre cei de tipul poetei Emily Dickinson sau să trăieşti într-o lume asemănătoare cu aceea în care a fost descoperită poeta după mai bine de o sută de ani.
Aici, cu vîrstele scrisului, în ce mă priveşte, încerc să le leg în aşa fel, încît să nu-mi dispară cheful de scris. Încă am chef de scris şi asta înseamnă că încă trăiesc, încă iubesc, încă scriu...
Citește și Recitalurile Revistei Hyperion, evenimentul cultural al toamnei la Botoșani