În ultima zi din anul școlar, pereții casei ”înfloresc” de mulțimea buchetelor colorate. Ușa e încuiată, poarta la fel, însă apropiații știu să își facă loc în curtea primitoare. Când vine acasă din călătorii, doamna Ciobanu citește cu lacrimi în ochi bilețelele mici prinse în fiecare buchet: sunt cuvinte de recunoștință de la elevele de demult, astăzi profesoare de limba română în școlile din oraș.

La 80 de ani, doamna Elena Ciobanu ne predă o minunată lecție a trăirii întru frumos: iubește oamenii și se simte iubită. Născută în vreme de război, a păstrat din timpul de demult îndârjirea de a răzbate prin toate neajunsurile vieții. Decenii întregi i-a învățat pe elevi limba română la Darabani, unde a fost colegă de catedră chiar cu scriitorul Lucian Valea. ”Școala a fost viața mea”, spune astăzi doamna profesoară.

CITEȘTE ȘI: "ITM Botoșani, în control la angajatori: Ce nereguli au găsit inspectorii!"

1944. În urmă cu 80 de ani...

Când s-a născut Viorica, așa cum o strigau părinții în ograda din Miorcani, iarna încă mai atârna țurțuri pe la streașina casei. Secătuită de război, România nu apucase să își vindece rănile, bombele rupeau fâșii de carne vie, lăsând orfani copiii abia iviți pe lume.

În familia de pe malul Prutului, o tânără nevastă își mângâia îngândurată pruncul din pântece, așteptând cu nerăbdare să-și vadă acasă bărbatul plecat voluntar pe front, ca agent sanitar. Așa a intrat în lume în a treia zi a lui Făurar, 1944, primul copil al familiei, Elena cea alintată mai apoi în nume de floare, Viorica.

Părinții erau mijlocași în Miorcani. Nici săraci, nici bogați. Oameni de mijloc. Gospodari, harnici și inimoși. ”Tata era pe front când m-am născut eu, a venit acasă când eu eram deja mărișoară. Nici nu îi spuneam ”tată”. A fost agent sanitar în război, decorat cu Meritul Credință și Biruință pentru activitatea de pe front”, povestește doamna Elena Ciobanu.

Pe bunicii din partea tatălui – el medic, ea moașă la Lipcani - nu îi știe doamna Ciobanu. Tatăl crescuse în Miorcani, dar nu apucase să își cunoască părinții. Avea trei ani când a rămas orfan. ”Bunicul de pe tată a murit în Primul Război Mondial, apoi a murit și bunica. Tata își amintește ca prin vis de bunica, mama lui. Sunt amândoi înmormântați la Miorcani. Tata a fost crescut de o soră a lui, căreia îi spunea Bunița”.

Singurul dar de Crăciun: un măr roșu, frumos!

-Nu ați avut parte de bunicii din partea tatei, însă v-au fost aproape cei din partea mamei. Cum vi-i amintiți pe cei din urmă?

-În familia tatei, trei copii - tata era cel mai mic -, au rămas orfani de război. Un frate al tatei a fost preot în Drăgănești - Vlașca, și încă o soră, cea care l-a crescut pe tata. Mama era dintr-o familie și mai numeroasă, 7 fete și un băiat. Bunicii de pe mamă erau înstăriți, bunicul se ocupa cu negoțul. După război, tata a fost gospodar în sat, avea cei mai buni cai, cea mai frumoasă căruță. Munceau din greu amândoi, și mama și tata...

-Erați copil în perioada foametei. Chiar și într-o familie de oameni vrednici, muncitori, greul s-a simțit din plin.

-Noi nu eram în categoria oamenilor săraci-săraci, să nu avem ce mânca. Îmi amintesc că erau copii prin vecini care veneau când noi mâncam, mai ales în zile de sărbătoare. Veneau atrași de miros, să ciugulească firimiturile de sub masă, parcă îi văd și acum. Mama îi lua mereu și le dădea de mâncare. Bunicii de pe mamă erau înstăriți, creșteau animale. Am simțit foametea, desigur, dar nu ca alți oameni mult mai săraci decât noi. Cu toate acestea, trăiam și noi cu foarte puțin. De Moș Crăciun era tradiția darurilor pentru copii. Tata se îmbrăca în Moș Crăciun, dar îmi amintesc că atât primeam: câte un măr frumos, roșu. Acesta era cadoul pe care îl scotea tata din buzunar. Mai făcea mama dulciuri în casă...

”Mă presau la liceu că mă dau afară dacă părinții nu trec la colectiv!”

-După foamete a venit colectivizarea. Cele mai multe presiuni, știm din mărturiile de atunci, se făceau în familiile cu copii. Cum ați trăit dvs. acea perioadă dificilă?

-Eram la liceu la Dorohoi, prin clasa a IX-a, când au început presiunile. Părinții mei au fost trecuți la chiaburi pentru cele 3 hectare și jumătate de pământ. Le-au luat calul și căruța, le-au luat și din bunuri. Pe mine mă presau la liceu că mă dau afară dacă părinții nu trec la colectiv. Mă trimiteau acasă de la ore. Și atunci, ca să nu ne facă rău, părinții s-au trecut la întovărășire, cu pământ și cu toate bunurile.

-Să spunem că, chiar și pentru doi părinți considerați ”chiaburi”, a trimite un copil la școală era, în acele timpuri, un sacrificiu imens.

-Din generația mea am fost singura care a plecat la liceu. Au fost și alte fetițe bune, dar nu au ajuns la liceu. Nici măcar la Darabani nu își permiteau părinții să poarte un copil la liceu. Erau și exigențe foarte mari, iar la facultate nici nu se punea problema.

”Eu nu concepeam să rămân acasă!

-A fost dorința părinților să mergeți la liceu sau v-ați ”tras” singură către învățătură?

-Părinții își doreau ca ai lor copii să facă școală. Mama a făcut doar clasa I, a mers la școală ”până la prășit”. Cum începea prășitul, copiii erau luați la muncă. Pe atunci familiile erau numeroase, copiii se creșteau unii pe alții, era multă muncă. Dar mama și-a dorit foarte mult ca noi să învățăm carte. Tata făcuse și el patru clase. Avea un scris atât de frumos, de clar! Cu cele patru clase s-a descurcat foarte bine în viață. Citea ziarul Clopotul până în ultimii ani de viață, spre 90 de ani, când a murit de bătrânețe. Se trăgea dintr-o familie mai deosebită, bunicul a fost medic, iar bunica moașă la Lipcani.

M-au dat la liceu la Dorohoi. Eram așa de firavă! Alți părinți nici nu concepeau să își dea copiii la un liceu mai departe, era foarte scump. Eu nu concepeam să rămân acasă! Costa internatul mulți bani, era toată munca lor. În patru ani, cât am urmat liceul la Dorohoi, și la un an după mine și un frate, părinții nu au călcat pe ușa liceului. Nu au cunoscut un profesor, nu au știut unde stăm... Nu își permiteau să facă un drum la Dorohoi. Trimiteau toamna banii pentru internat. Singurul pachet pe care îl primeam era de Sf. Dumitru, când era hram la Miorcani. Atunci se înfundau cuptoarele la Miorcani, pe la 7-8 dimineața mergeam la Dorohoi în autogară, primeam de acasă un coș de papură plin cu sarmale fierbinți și dulciuri făcute de mama... Atât primeam noi pachet.

-Pentru cei mai mulți dintre noi, Miorcanii înseamnă astăzi și familia Pillat. Ce vă amintiți din copilăria petrecută lângă conac?

-Casa noastră era aproape de conac, când eram eu copil acolo era spital. Se vorbea despre boierul (nota red. Ion Pillat) care a plecat, care a împărțit din lucruri, despre cum a fost devastat conacul mai târziu. Am citit apoi cartea lui Dinu Pillat (fiul lui Ion Pillat, nota red.), ”Așteptând ceasul de apoi”, de mai multe ori. Este realitate ce scrie acolo! Am citit cu amintirile proprii, dar și de la cei care au trăit în perioada respectivă. Boierul era foarte atașat de oamenii din sat, a rămas în amintirea țăranilor ca un om pentru oameni. Într-o anexă au fost o vreme și câteva săli de clasă pentru I-IV, am învățat acolo. Îmi amintesc caii de la conac, bucătăria spitalului, mulți angajați care munceau acolo. Cum coboram din parc, dădeam de iaz și imediat era casa noastră. 

-Să ne întoarcem din nou la anii de liceu, la Dorohoi. Ce chip de profesor vi s-a lipit de suflet? 

-Profesoara de istorie Silvia Holic, ea a fost foarte apropiată de noi. Era și ea tânără absolventă pe atunci, entuziastă. Mai târziu ne-a însoțit la toate revederile de după liceu, până în urmă cu câțiva ani, când s-a stins. Era atât de fericită să ne revadă! O femeie distinsă, mereu cu zâmbetul pe buze, îi plăcea mult să ne vadă dansând.

”Mi-a fost tare milă de mama!”

-Cum au primit părinții vestea că fata lor vrea să meargă și mai departe cu cartea?

-Am terminat în 1962 liceul la Dorohoi. Decizia de a merge la facultate a venit de la mine. Când am terminat liceul, părinții au spus că eu voi face facultatea la fără frecvență, iar Aurel, fratele meu, la zi. Fiind băiat, pe el îl luau în armată dacă nu intra la facultate. Eram foarte supărată, pentru că îmi doream să fac la zi facultatea. Și atunci eu am dat admitere la zi, am și intrat, în speranța că poate îi voi îndupleca pe părinți. Dar mi-a fost tare milă de mama, știam că nu va putea să țină doi copii în facultate. Și atunci m-am transferat la fără frecvență, am intrat în învățământ ca profesor de română la Miorcani, ca suplinitoare, am luat și biblioteca în primire. Aveam o directoare foarte severă! Foarte mult s-a ocupat de mine, trebuia să muncesc foarte mult, era foarte exigentă.

-Cum l-ați cunoscut pe soțul dumneavoastră (Dumnezeu să îl odihnească!), profesorul de biologie care v-a luat din Miorcani și v-a adus la Darabani?

-În anul doi de facultate m-am căsătorit, soțul meu tocmai terminase facultatea. Ne-am cunoscut la Iași, el terminase biologia, venea și el dintr-o familie cu greutăți, cu patru frați, dintre care trei cu facultate la zi. Trei băieți la Liceul ”Laurian”, apoi toți trei băieții la facultate la Iași, la zi! Ne-am cunoscut în bibliotecă, studiind. Se dădeau repartiții pe atunci, iar el voia să fim împreună. Am ajuns amândoi la Darabani în cele din urmă.

”Lucian Valea ținea niște ore de înaltă ținută. Era un personaj!”

-În urmă cu exact 60 de ani intrați pentru prima dată pe ușa școlii care poartă astăzi numele neurochirurgului Leon Dănăilă, de acolo ați și ieșit la pensie. Acolo l-ați întâlnit șipe scriitorul Lucian Valea, exilat de comuniști după ce făcuse închisoare pentru atitudinea împotriva regimului.

-Pe domnul Lucian Valea l-am găsit acolo. Oamenii de la Darabani l-au primit ca pe un domn, ca pe un om de cultură, se vedea că este o personalitate. Nu știam nimic despre trecutul lui. Era profesor de română și atât de frumos de purta cu noi, cei tineri! Ne ajuta, ne îndruma mereu. Nu avea niciun aer de superioritate. Noi eram o generație de profesoare tinere, îl vedeam cât de atașat era de elevi, printre ei se aflau atunci Victor Teișanu, Corneliu Popel, au și scos o revistă a școlii.  

Lucian Valea era respectat, era demn, avea o personalitate puternică, își impunea punctele de vedere. Se organizau mereu activități metodice cu catedra de limba română, iar Lucian Valea ținea niște ore de înaltă ținută. Parcă îl văd cum vorbea, cum gesticula. Era un personaj! Nu ne desconsidera, chiar dacă nu eram la nivelul lui, ne îndruma, am avut multe de învățat de la el. Participam și la cenaclurile literare... În afara școlii era extrem de sociabil. A cununat în Darabani, mergeam împreună la nunți, avea mulți prieteni, mergea în vizite, la hramuri, pe la Bajura... A fost un exilat, dar care nu se purta ca un om marginalizat. S-a adaptat repede, lumea de aici nu știa nimic despre trecutul lui.

”Este multă presiune din partea familiei astăzi”

-O carieră didactică de aproape jumătate de secol, până la pensie și după. Cum se vede astăzi povestea vieții la catedră?

-Am încă elevi din primele mele generații de la Darabani. Eram mărunțică pe atunci, aproape o fetiță. M-au primit bine oamenii aici, dar la început mi-au dat clase mai așa și așa. La una dintre clase erau copii mai răi, dar habar nu aveam de asta. Am acceptat, mai târziu am aflat acest lucru. Nu aveam metodă pe atunci, dar felul meu de a fi, felul în care mă comportam, au făcut ca și băieții mai rebeli să mă asculte.    

37 de ani am predat la Școala ”Leon Dănăilă”. Apoi, până în 2012 am mai lucrat, am predat și la liceu când era nevoie. Cât munceam! Mă trezeam și noaptea să pregătesc lecțiile, ca să nu mă fac de rușine! Copiii mă pomenesc și azi, am reușit să le umplu niște goluri și ei au fost mereu recunoscători.

-Cum vedeți învățământul de astăzi, cu provocările legate de tehnologie, luând în calcul și atitudinea elevilor față de profesori?

-Actualele profesoare sunt fostele mele eleve. La finalul acestui an școlar, când am ajuns acasă, am găsit acasă buchete de flori cu bilețele de recunoștință din partea lor. În ziua de final de an școlar, gândul lor a fost la mine. A fost ceva foarte emoționant pentru mine.

Eu vorbesc cu ele și îmi spun că nu mai seamănă învățământul de azi cu cel de odinioară. Nici elevii nu mai învață ca atunci, părinții văd altfel școala. Părinții vor note mari, să nu cumva să le pui notă mică copiilor... Comparativ cu ce făceam noi atunci, când părinții nu cereau decât să se învețe... Este multă presiune din partea familiei astăzi. Copiii sunt mai îndrăzneți, ești presat să le pui note mari. Câtă lectură suplimentară era pe vremea mea... Nu îi lăsam pe copii după voia lor. Copiii citeau, se făcea caligrafie, ortografie, corectam mult...

Viața pe două continente!

-La 80 de ani, sunteți încă o ”tânără pensionară”. Sunteți prezentă la mai toate evenimentele culturale din oraș, nu lipsiți de la nicio ediție a Festivalului Nordului, participați și la proiecțiile de film organizate către miezul nopții, la întâlnirile cu personalitățile invitate. Povestiți-ne și cum călătoriți singură în fiecare an, până în America de Sud și înapoi! Din 2012 ați rămas și fără domnul profesor...

-Viața, în ultimii ani, mi-o petrec între două continente. Jumătate de an în America de Sud, în Columbia, chiar în Bogota, la copii, și jumătate de an la Darabani. Mă simt foarte bine la copii (băiatul, nora și nepoțica de 15 ani, nota red.), sunt o răsfățată acolo. Am prieteni și acolo, menținem legătura permanent. Călătoresc singură, e lucru mare pentru mine. Călătoresc cu diferite companii aeriene, nu se pune problema că nu mă descurc.

Cum mă descurc? Sunt foarte atentă, am noroc și că încă văd foarte bine, că mă deplasez bine, plus că foarte multe persoane te ajută. Dacă ești în impas, ceri ajutor și imediat cineva te ajută. Pentru mine este o plăcere, călătoresc cu drag!

-Spuneați atât de frumos că ”Festivalul Nordului a devenit un festival al familiei la Darabani”, fiind convinsă că efectul asupra tinerilor se va regăsi și mai mult în viitorul orașului. Care este impactul pe care acest festival îl are asupra orașului?

-În primul rând prin copiii aceștia, voluntarii pe care Festivalul îi formează, din generație în generație. Cum sunt cooptați în echipa festivalului, deja își schimbă gândurile. În ce sens? Dobândesc mai multe cunoștințe. Nu mai pleacă la Botoșani, înțeleg că e mai bine pentru ei să urmeze liceul aici, în Darabani, unde își dezvoltă și comunitatea. Apoi merg la Cluj la universitate, unde sunt mai multe oportunități. Din păcate, copiii nu prea se mai întorc după studii. Acolo își găsesc de lucru, își dezvoltă cariera. Mediul de acolo îi transformă, îi schimbă. Dar toți revin acasă, de Zilele Nordului. Vin cu drag, însoțiți de familii, de cuscri. Da, e un festival al familiei. Își programează concediul în funcție de festival”, spune doamna profesoară.

(La Întâlnirile Nordului, Festivalul Nordului, Darabani 2024)

(La filmul ”Libertate”, în prezența regizorului Tudor Giurgiu, Darabani 2024)

Festivalul a fost foarte frumos la Darabani anul acesta, cu un program consistent. M-a impresionat filmul despre Nora Iuga ("De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin", nota red.). Nici nu am știut unde mă duc, nu am apucat să mă documentez despre personalitatea ei, dar pe parcurs am înțeles că a dus o viață tumultoasă, de intelectual. Talentată, o femeie puternică, trecută prin multe, a răzbit și acum încă este puternică, o stare bună de spirit la 93 de ani. Mi-a plăcut mult relația ei foarte apropiată cu regizoarea filmului (Carla Maria Teaha, nota red.). Cred că așa a fost mereu în viață Nora Iuga: apropiată de tineri. Mi-a plăcut mult și regizoarea acestui film. La Întâlnirile Nordului îmi plac cel mai mult tinerii.

”Școala a fost viața mea dintotdeauna!”

-Și tinerii vă iubesc, se vede acest lucru imediat ce ieșiți pe stradă. Vă salută, vă îmbrățișează, mulți dintre ei vă vizitează acasă.

-Dintotdeauna mi-au plăcut tinerii. Și școala. Școala a fost viața mea dintotdeauna! Copiii m-au iubit, i-am iubit și îi iubesc. Tinerii, asta mă atrage pe mine și mă determină să merg la tot felul de activități. Astfel rămân ancorată în realitatea vieții. Chiar dacă sunt la o vârstă, nu ignor ideile tinerilor. Nu mă pot integra total, e adevărat, dar îmi place să îi ascult.

Îmi place mult să fiu în mijlocul tinerilor. Evit să mă uit în oglindă (râde), știu că sufletul meu este încă tânăr. Iubesc tinerii și mă simt iubită la rândul meu. Și dacă iubești și simți că ei te iubesc, altfel treci peste viața de toate zilele, peste vârstă. Pentru mine vârsta nu mai este decât o cifră.