Si ne miram ca generatia aceasta expusa sub lupa "inteleptilor" postcomunisti nu se revolta, nu reactioneaza, nu se apara. Si ii vedem apoi chiar mai ingaduitori, mai lipsiti de orgolii si mai fericiti decat noi. Pentru ca ei nu cred in ziua de maine, ci in EI cei de maine! Sunt optimisti pentru ca isi cunosc resursele si stiu ca VIITORUL inseamna sa traiesti ASTAZI frumos!
Diana Ligi este eleva in clasa a XII-a a Colegiului National "Mihai Eminescu" Botosani. Se pregateste pentru admiterea la facultate (UNATC Bucuresti, Regie Teatru), urmand traditia familiei: bunica (actrita ELENA CORICIUC-LIGI) si tata (actorul VALENTIN LIGI). A obtinut premii la festivalurile nationale (2010 - Premiul pentru regie la Festivalul Ingenious Drama, Bacau, cu piesa "Cutia", scrisa de SABINA BALAN; Nominalizare pentru regie cu acelasi spectacol, la Festivalul Mihail Sorbu, Botosani. 2011 - Premiul pentru regie la Ingenious Drama, Bacau, cu spectacolul "Doctor Timmy", dupa o piesa de Sabina Balan. La Festivalul Ideo Ideis, Alexandria, a obtinut Pemiul pentru Scenografie (in colaborare cu Gelu Risca) pentru spectacolul "Momo sau fetita care a inapoiat oamenilor timpul furat", regia Lenus Risca).
"Imi voi asuma constant identitatea mea artistica!"
Diana Ligi. A existat un moment anume in care ai constientizat incarcatura numelui pe care il porti sau ti-ai asumat de la inceput propria personalitate, propriul drum in arta? Ce crezi ca va adauga Diana numelui Ligi, avand in vedere ca Doamna Coriciuc Ligi a facut deja istorie in teatrul botosanean, iar actorul Valentin Ligi a incantat generatii intregi de copii?
Cred ca de la inceput mi-am asumat propria personalitate! Cand eram mica nu dadeam nicio importanta numelui. Cand am ajuns mai mare, la liceu, mi-am dat seama ca era totusi ceva special, mai ales cand vorbeam cu diversi profesori si o laudau pe bunica mea sau ma intrebau de programul Teatrului... Recunosc, ma bucur si ma mandresc ca provin dintr-o familie cu o oarecare importanta in viata culturala si artistica a orasului, dar nu am simtit niciodata nevoia de a adauga ceva numelui Ligi, ci mai mult de a adauga ceva identitatii mele, identitate care pana la urma nu tine de nume, ci de personalitate. De mic copil am fost mai revolutionara si am incercat sa schimb tot timpul ceva, sa aduc ceva in plus, asa ca cel mai probabil imi voi asuma constant identitatea mea artistica si voi incerca pe cat posibil sa aduc un suflu nou, fie ca ma voi afla aici sau oriunde in alt oras, acesta va fi aportul adus numelui pe care il port.
"Stiam ca eu nu vreau sa mor, eu vreau sa lucrez moartea!"
De ce teatru? Faci parte dintr-o generatie care pare a fi extrem de pragmatica, o generatie orientata spre concret, care stie sa stapaneasca perfect arta supravietuirii. Si totusi, tu si multi colegi de-ai tai ati ales teatrul, ati ales sa traiti aproape in starea de teatru.
Grea intrebare! Sa dau un raspuns concret nu pot, nu sta in natura teatrului, a artei in general, sa fie explicata printr-un cuvant. Teatrul e un mod de exprimare, probabil cel mai complet pentru ca inglobeaza toate artele, incepand de la muzica si terminand cu arhitectura. In teatru ai sansa sa te exprimi fara bariere, sa lasi limitele si sa experimentezi cea mai dulce forma de libertate.
Am crescut cu bunica mea si mi-am petrecut bucati frumoase din copilarie in cabinele teatrului. Am avut sansa inca de mica sa vad oameni fericiti, sa vad oameni a caror viata, desi nu era perfecta, le oferea motive sa zambeasca si sa le permitea ochilor sa sticleasca. Asta era teatrul pentru mine, un loc unde emotiile se invarteau bezmetic si formau legaturi inexplicabile intre oameni, un loc unde tatal meu murea pe scena ca sa invie peste zece minute in culise. Era magic, dar in acelasi timp stiam ca eu nu vreau sa mor, eu vreau sa lucrez moartea, sa spun omului, actorului, cum sa o execute, cum sa o simta si mai ales de ce, pentru ce.
E adevarat ca generatia mea e pragmatica si orientata spre partea concreta, materiala si asta nu e un lucru rau, insa, incet-incet se pierde orice forma de umanitate, orice forma de frumos. Daca ar fi sa imi ascult parintii si sa ma orientez spre ceva sigur, spre ceva care sa imi ofere un loc de munca imediat dupa ce termin facultatea, atunci mi-as sinucide sufletul si as ramane doar cu un creier care simuleaza zambetele. Eu nu vreau sa schimb lumea economica, eu vreau sa schimb vieti si sa ajut oamenii prin cea mai pura forma: comunicarea prin arta.
Eu si colegii mei din Atelierul de Teatru, care alegem drumul acesta, avem toti un fel de energie in noi care se alimenteaza doar asa si pe care noi de bunavoie alegem sa o hranim, ca sa zic asa. Foarte frumos spus ca traim "aproape in starea de teatru", cred ca asa e de fapt, traim prin pasiune si tragem speranta ca suntem destul de caliti si de experimentati ca sa reusim sa traim si din ea, nu doar prin ea.
Si acum: De ce regie? In mod cert nu este doar o pasiune, pentru ca te pregatesti cu seriozitate pentru UNATC, la regie teatru.
Regia am ales-o pentru ca am avut sansa. In 2010 am avut o discutie cu Lenus Moraru, coordonatoarea Atelierului de Teatru, cand ea m-a intrebat daca nu as vrea sa fac regia pentru un spectacol ce avea sa fie jucat la un festival in Bacau. Cand am auzit asta, am fost atat de incantata incat nici nu m-a interesat ce piesa, ce actori aveam sa aleg sau daca puteam sa duc o responsabilitatea asa de mare si totusi, am acceptat imediat.
Mai apoi am aflat ca era o piesa scrisa de colega mea Sabina Balan, mi-am ales cativa oameni pe care ii stiam de ceva timp, Silvana Mihai si Vlad Galer, si cativa pe care aveam sa ii cunosc mai bine in timp, Alex Voicu si Stefania Grigorescu, si am pornit la drum, fara sa gandim cat de mare era proiectul in care ne bagam si fara sa realizam de fapt ca noi incropeam incet-incet un spectacol in toata regula. Cum era si normal, pe mine ma mai ajutau cu sfaturi Lenus si Gelu Risca, insa treaba adevarata cadea pe grupul acesta mic de oameni care pana la urma a format o echipa apreciata si, mai mult de atat, a realizat un spectacol.
Dupa ce ne-am intors de la festivalul de la Bacau, Ingenious Drama, cu premiul pentru regie, premiu pentru scenografie, premiu pentru rol feminin principal, nominalizare pentu cel mai bun spectacol si alte cateva, ne-am dat toti seama ca eram niste copii inconstienti, teribil de animati de dragostea lor pentru teatru si extrem de increzatori in schimbarile pe care pot sa le aduca. Nu ne-am luat-o in cap, am inceput sa lucram si mai intens, si mai dur, mai autocritic si ne-am dezvoltat un sistem foarte bine pus la punct, tocmai pentru ca am avut sansa sa fim aproape pe cont propriu. In momentul in care am pus mana pe primul text pe care uma sa lucrez, "Cutia", am stiut ca asta urma sa fac pentru tot restul vietii mele, am stiut ca alta cale nu mai exista si mi-au trebuit zece secunde, cat sa citesc primele replici, ca sa vad drumul. Nu, regia nu este o simpla pasiune si nici nu are cum sa fie, e o meserie care cuprinde in sacul ei atat o pasiune cat si un stil de viata.
"As transforma rolurile in vocatii, meseria de profesor este una vocationala"
Ai un model in regia de teatru? Exista oameni care te inspira, de la care incerci sa "respiri" aerul miraculos al creatiei unui spectacol?
Sincer, cu riscul de a parea putin aroganta, tin sa spun ca nu, nu am un model si refuz cu vehementa unul! Nu am vrut niciodata sa urmez pe nimeni si o sa incerc pe cat posibil sa ma tin de un sistem propriu care pana la urma imi asigura verticalitatea. Probabil ca de la Lenus am invatat mult si ma bucur ca ea m-a sustinut si ca m-a lasat sa imi fac nebunia pana la capat. Oameni care sa ma inspire exista, e si normal... ei incep cu familia mea, continua cu prietenii si se termina la un om pe care il vad pe strada si imi atrage atentia cu ceva, prin ceva anume. E de la sine inteles ca am modele teoretice in teatru, nu poti sa faci regie fara sa citesti cate ceva de Peter Brook, George Banu, oameni care au o anumita prestanta si care au un sistem foarte bine explicat... insa nu pot sa spun ca ma las ghidata de ei, ci pur si simplu fur ce cred eu ca mi se potriveste, fur si transform.
Ce ai schimba in sistemul educational romanesc, privind lucrurile din interior, chiar din punctul de vedere al unui regizor: decoruri, roluri, personaje, costume?
In sistemul educational romanesc as schimba multe! As renunta la fetele posomorate de la catedrele imbacsite ale salilor mici de clasa, as renunta la conformismul ridicol al profesorilor, la incercarea lor de depersonalizare a elevilor, la atitudinea rece si care, in fond, nu numai ca nu impune respect, ci provoaca si un disconfort teribil persoanelor fortate sa ii priveasca si sa le zambeasca frumos. Este adevarat ca eu acum am norocul de niste profesori foarte buni si comunicativi, am profesori deschisi la minte si care au reusit sa depaseasca cu multa gratie perioada atat de des invocata pentru lucrurile care merg prost in tara asta, si anume comunismul. La fel de adevarat este si ca eu sunt un caz fericit pentru ca putini sunt cei care se pot mandri ca au discutii la subiect cu un profesor si ca le si place.
Din punct de vedere regizoral probabil ca as incepe cu o adaptare a textului, o modernizare a lui, as reface decorul, fiecare banca poate fi personalizata si fiecare elev are drepturi egale, nu ar mai exista personaje care stau la catedra intimidant, ci personaje interpretate de actori care stiu sa isi asculte partenerul de scena si care stiu sa creeze relatii menite sa duca la o evolutie a caracterelor. As transforma rolurile in vocatii, pentru ca pana la urma urmei, meseria de profesor este una vocationala, la fel ca cea de actor. Daca nu ai in tine o farama de talent, nu ai ce cauta pe scena, o farama de talent e de ajuns pentu a dezvolta un "monstu sacru" si rolurile profesorilor trebuie sa inspire, sa ofere modele la care spectatorii mai apoi sa reflecteze. Apreciez profesorii care se imbraca simplu, natural, asa cum simt si care nu incearca sa para altceva decat ce sunt in realitate. Apreciez profesorii care impartasesc experiente de viata pentru ca, de fapt, scoala ar trebui sa te formeze ca om, nu ca masinarie de date!
"Oamenii care aleg sa faca teatru cu adolescentii sunt adevarati eroi!"
Cat de serios trebuie sa privim noi, cei trecatori prin ale zilei, un spectacol pe al carui afis regia, scenariul, personajele sunt semnate de elevi? Cata implicare impune si cata responsabilitate va asumati fiecare dintre voi atunci cand treceti numele in dreptul unor termeni atat de "pretentiosi", care trimit totusi spre latura profesionista a teatrului?
Teatrul facut de adolescenti este pana la uma tot teatru, asa ca trebuie privit in cea mai serioasa forma a sa. Nu este o simpla joaca, noi lucram de multe ori mai intens decat trupele profesioniste pentru ca tot ce facem, facem din pura placere, nu suntem platiti nici noi, nici coordonatorii, si totusi alegem sa continuam pentru ca ne place sa ne oferim sufletul pe tava spectatorilor si ne place sa luptam pentru cauze abstracte, suntem teribilisti, suntem adolescenti si ne bucuram de fiecare clipa, atat cand muncim cat si cand ne relaxam.
Oamenii care aleg sa faca teatru cu adolescentii sunt adevarati eroi pentru ca formeaza caractere pornind de la zero si aduc spectacolele la rangul operelor de arta. Noi toti avem scoala, teme, teze, profesori care au pretentii si parinti cu care de multe ori avem conflicte din cauza repetitiilor care tin prea mult, si totusi continuam.
Renuntam de bunavoie la timpul liber si ne simtim fericiti... in ciuda programelor incarcate si a conflictelor mai sus mentionate, noi reusim sa scoatem cel putin doua sau trei spectacole pe an si mai mult, calatorim in toata tara cu ele, suntem apreciati, ne intoarcem cu premii si dupa cateva minute de fericire revenim la vietile noastre.
Ne invatam la teze noaptea, cand calatorim cu trenul de la Bucuresti la Botosani, asa ca tot ce facem impune maximum de implicare si responsabilitatile asumate sunt la fel de mari ca ale profesionistilor, poate chiar mai mari pentru ca recuzita, costumele, deplasarile, toate sunt platite din banii nostri, din economii si cu sprijinul parintilor care, in ciuda reticentei fata de nesiguranta artei, reusesc totusi sa suporte eroic toata incapatanarea si nebunia noastra adolescentina.
"Planul meu de viitor este si va ramane sa invat sa fiu calma"
Planuri de viitor?
Imi doresc sa lucrez, cat mai mult si cat mai bine! Nu imi stabilesc un scop anume, ci incerc sa construiesc drumul spre unul. Cred ca planul meu de viitor este si va ramane sa invat sa fiu calma, uneori cand ma las luata de val devin aproape maniaca, daca imi place prea mult ce fac nu ma pot gandi la altceva decat in momentul finalizarii proiectului. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, planul meu de viitor e sa am sansa sa gust cat mai des din starea asta si sa nu imi pierd identitatea artistica.
Ce spectacol ai monta pe scena Teatrului botosanean, daca ti s-ar propune, din postura de regizor?
Pe scena Teatrului din Botosani probabil ca as monta o piesa contemporana, ceva care ar mai dezmorti atmosfera, ceva care sa ofere spectatorului atat un mesaj, cat si o imagine puternica. Sincer, piesa pe care as dori sa o fac nu e strict pentru Teatrul botosanean, ci pentru ca imi place mie foarte mult un text de-al lui Matei Visniec, si anume Usa, un text foarte interesant pe care la un punct, in viitor, imi doresc foarte mult sa pot sa il fac... si cred ca ar prinde bine si la publicul botosanean.
Multumesc! Succes!
(A consemnat Florentina Tonita)
Foto din spectacole: Cutia (sus) si Doctor Timmy (jos)
