În urmă cu aproape 10 ani scriam despre Ana Maria Gîbu, copila care își împlinea copilăria prin cântec și prin cuvânt. Cucerea scenele țării cu aceeași îndrăzneală cu care, mai apoi, adulmeca metafora și o provoca în zboruri nu mai puțin îndrăznețe. 

A publica la o vârstă fragedă este nu doar un risc asumat, ci mai ales o expunere într-un spațiu extrem de delicat, într-o lume a literaților în care nu de puține ori mustește orgoliul. Ana Maria și-a găsit, însă, oamenii potriviți, a deschis uși dincolo de care era așteptată. Poate că cel mai mare merit al tinerei poete este acela de a nu ceda, de a nu se întoarce din drum.

Astăzi, la 20 de ani, Ana Maria Gîbu este studentă a Facultății de Litere, Universitatea "Al. Ioan Cuza" din Iași. Autoare de poezie, proză, eseistică, teatru, Ana Maria abordează genuri literare diferite, dar o face în aceeași notă personală, fără a așeza în calea cititorului false frontiere. A publicat volumele Grădina mea, volum de debut, editura Lumen Iaşi, Cafea cu zâmbet de rebelă, editura Antim Ivireanu, Tărgovişte şi Destine, Montreal, Regala, editura Destine, Montreala (volum cu doi autori), Umeri de flori, editura Artbook, Bacău, Blestemaţii, roman, editura editghraft, Buzău, Dintr-un vis în altul, proză scurtă,editura Armonii culturale, Adjud, Nu mai este un joc, editura Armonii culturale, Adjud, Secretul zborului, editura PIM, Iasi.


"Am crescut şi am învăţat tainele scrisului ţinută de mână, ca un copil răsfăţat"

- Voi folosi oportunitatea acestui interviu pentru a transfera în context o serie de întrebări dintr-o anchetă literară adresată unor scriitori consacrați. Așadar, dragă Ana, iată provocarea: Vârstele scrisului. Ai debutat la 12 ani, o vârstă la care alți copii abia deslușesc rosturile cuvintelor. Cum vezi acest drum al scrisului prin vârstele autorului? Simți că, debutând atât de repede, ai ars niște etape ale creației? Sau, dimpotrivă, totul s-a petrecut firesc, fără calcule și strategii literare? 

- Are scrisul vârste? Nu, eu cred că nu are. Când cineva este hărăzit de Dumnezeu cu acest talent, scrie. Nu am avut niciodată impresia că am ars nişte etape ale poeziei, dimpotrivă, cred că poezia a crescut odată cu mine. În universul meu creativ de început gravitau aceleaşi idei şi sentimente ca ale oricărui copil, doar că eu le percepeam altfel şi scriam despre flori, joacă, mama, păsări, fluturi, animale. Cu timpul, cu cât universul cunoasterii mele s-a lărgit, am început a scrie și despre alte lucruri, stări şi fenomene aşa cum le vedeam eu. Cât despre drumul scrisului prin vârstele autorului, nu mă pot referi decât la ceea ce cunosc şi la ce am trăit eu, la evoluţia scrisului meu. Îmi place să cred că am intrat în lumea scrisului legată la ochi. Parcurgând această lume cu paşi mici şi nesiguri uneori, m-au întâlnit oameni minunaţi care nu m-au lăsat să merg oricum; m-au luat de mână şi m-au condus pe drumul potrivit, au avut foarte multă răbdare cu mine, mi-au înţeles nesiguranţa pașilor şi încăpăţânarea iraţională. Am crescut şi am învăţat tainele scrisului ţinută de mână, ca un copil răsfăţat. Acum paşii mei sunt mai siguri și sper ca, la rândul meu, să reuşesc să ghidez pe cineva în lumea scrisului. Aş face-o cu mare drag şi mare bucurie!
 

- A! Mă uit la ea cu dor, desigur. Aş vrea să mă întorc în timp şi să-i dau câteva sfaturi. Ţin minte că, în jurul acelei vârste, nu ajungeam la unul dintre rafturile de sus ale unui dulap (acolo ascundea bunica ciocolata) şi mi-am dorit atât de mult atunci să fiu  mare, nu ştiam ce mă aşteaptă. Nu după mult timp, prietenii mei n-au mai ieşit afară la joacă, am cunoscut uşor-uşor invidia şi răutatea lumii, iar eu nu aveam armura potrivită ca să le înfrunt. Poate dacă m-aş întoarce în timp, la Ana cea de 12 ani, aş feri-o de câteva lovituri. Astăzi ar avea mult mai puţine vânătăi.
 

- Dacă ne uităm în trecutul nostru (al meu în mod special) ca într-o carte, probabil vom găsi în cuprins o listă a lucrurilor şi a oamenilor pe care i-am iubit. Iubirea nu are vârstă, cu siguranţă. Doar iubim altfel în anumite etape ale vieţii. În orice moment al trăirii noastre o cunoaştem în diferite forme, e ca un sâmbure pe care îl moştenim de la naştere în suflet şi care creşte fără încetare, iar noi avem responsabilitatea să-l hrănim cu cele mai pure intenţii și să împărțim roadele cu cei din jur. 
 

- Mă întristează ideea că ar fi nevoie de un discurs de convingere, de un îndemn pentru tinerii de astăzi ca ei să citească. Cititul este hrana spirituală de toată ziua! Un astfel de discurs ar fi potrivit pentru copiii de grupa pregătitoare şi pentru cei din clasa I, care nu cunosc suficient importanţa lecturii şi nu înţeleg că, în ascensiunea lor spre o carieră şi o viaţă aşa cum şi-o doresc, trebuie să păşească pe scările învăţăturii. Cine îşi doreşte să urce pe scări incomplete, instabile? Nu ne-ar întrista să realizăm că ascensiunea noastră s-a oprit brusc şi, uitându-ne în jur, să-i vedem pe alţii tot urcând? Eu aş vrea să ştiu ce e mai sus, şi mai sus, şi mai sus. Marii oameni ai lumii şi-au câştigat aprecierea prin setea de cunoaştere care i-a condus la realizări. Pe noi ce ne opreşte? Deci, să citim în orice moment şi să ne bucurăm de învăţăturile cuvintelor scrise!
 

- Fiecare volum pe care l-am scris este o poartă către trecutul meu. Recitindu-le mă redescopăr, uneori pot vedea şi graniţa foarte fină dintre o etapă a vieţii mele şi alta. Pot spune că am fost o norocoasă, am avut mereu oameni care m-au susţinut, care au avut încredere în mine, care au văzut acel ceva ce ţinea de poezie. Primii, desigur, au fost părinţii şi bunicii, care au încercat alături de mine să descopere tainele poeziei. Bunica îmi este tehnoredactor şi-acum! Prin intermediul concursurilor literare am cunoscut poeţi şi oameni deosebiţi, precum poetul George Filip din Canada, Elena Buică, oameni care m-au încurajat şi mi-au arătat în ce constă poezia coaptă.



Am făcut şi fac parte din cea mai cuminte şi adevărată şcoală de poezie - Cenaclul literar online Lira 21, în care am legat prietenii strânse cu scriitori care m-au ajutat să finisez forma brută a scrierilor mele. Nu pot să nu-i amintesc aici pe scriitoarea Cristina Ştefan (foto sus, sursa), sufletul cenaclului, Luminiţa Zaharia, Carmen Tania Grigore, Turculeanu Floriana, Elisabeta Iosif şi mulţi alţii. Le sunt recunoscătoare pentru că ei au fost cuptorul în care am început să-mi rumenesc scrierile. Cunosc în continuare şi alţi oameni stăpâni ai cuvintelor care mă inspiră şi mă ajută să evoluez. Scriitorul George Găletaru, doamna Rodica Rodean, preşedinta Asociaţiei Universul Prieteniei, Iaşi, scriitorul Marin Ifrim. Nu ştiu ce m-aş face fără ei! 
 

- Nu am proiecte pe termen lung. Voi participa în luna februarie, alături de alţi poeţi şi scriitori, la realizarea proiectului „Jubileul Prieteniei”, 10 ani împreună cu Asociaţia „Universul Prieteniei”, Iaşi, care se va finaliza cu editarea unei antologii jubiliare de poezie. Proiectul este iniţiat de doamna Rodica Rodean, preşedinta asociaţiei. Momentan lucrez la o nouă carte de poezii, sper ca până la finalul acestui an să finalizez manuscrisul. 

 

 

- Nu știu cum să răspund la această întrebare pentru că nu știu exact ce așteptări au generațiile precedente de la generația actuală. Aceste așteptări sunt ca un cuțit cu două tăişuri, atât o responsabilitate, cât și o povară. Nicio generație nu este perfectă, sunt sigură că vom excela, vom evolua, poate vom reuși să schimbăm ceva în legătură cu țara și poporul nostru dintr-un punct de vedere sau altul, dar sunt la fel de sigură că în anumite momente vom eşua în a face ceea ce ne-am propus și, la rândul nostru, ne vom pune speranța în cârca generaţiilor următoare.