AGLAIA FLOREA
Pe aleea scurtă din curte, vocea bătrânei susură de bun venit. Mărunţică la trup, vie la suflet, caldă în privire, vorbăreaţă fără să fie iscoditoare, glumeaţă fără să alunece în vreo supărare, tanti Aglăiţa are înţelepciunea ţărăncilor din Moldova, isteţimea femeii care a dus greul prin lume. Dumnezeu i-a mai dat un talant: Cuvântul. Şi Tanti Aglăiţa l-a luat în palme ca pe un dar nepreţuit, l-a purtat prin ani şi a umplut cu el caiete întregi. Adică "volume", cum le zice ea cu ghiduşie în privire! Poezii de dragoste de neam, de dor şi jale, strigături şi glume de pe la şezători.
Bătrâna care poartă "Doina Prutului" prin veac!
Însă, peste toate, un lucru cu adevărat extraordinar a reuşit bunica Aglaia Florea. A readus la viaţă o poezie scrisă în urmă cu 80 de ani, "Doina Prutului", creaţie a poetului George Buznea. Un poem pe care bătrâna din Teioasa l-a preluat, l-a îmbogăţit cu propriile versuri şi l-a trimis din nou în lume. Contribuţia la poemul din 1940 a fost chiar consemnată de conf.univ. dr. Vlad Mischevca, într-un articol din revista BiblioPolis, a Bibliotecii Municipale "B.P. Haşdeu", din Chişinău. Revista acordă, în secţiunea Studii şi cercetări, un spaţiu generos poeziei "Doina Prutului", scrisă de George Buznea în anul 1940. "Una dintre cele mai vibrante poezii patriotice – Doina Prutului – a fost scrisă de poetul George Buznea (autorul fiind cunoscut pentru traducerea din limba italiană a lucrării Divina Comedie, de Dante Alighieri) originar din satul Vetrişoaia, situat pe malul Prutului, în dreptul oraşului Leova, în chiar vara anului 1940, în urma ultimatumului Uniunii Sovietice din 27 iunie, când România era obligată să cedeze Basarabia şi Nordul Bucovinei, pe lângă care ruşii au luat şi Ţinutul Herţa. Poezia este, cu adevărat, un document al epocii, o mărturie a unui nou calvar al moldovenilor, după cel din 1812, exprimând jalea şi tristeţea ce au înnegurat sufletele românilor în vara acelui an de tristă amintire, în care se prăbuşeau hotarele României Mari", scrie conf.dr. Vlad Mischevca, în articolul Aşteptând Prutul "să sace"...
Autorul precizează, în acelaşi articol: "Inspirată de poemul scris de George Buznea în 1940, Aglaia Florea a compus versiunea sa a Doinei Prutului".
"Scotea poza şi îmi făcea semn că are şi el trei copii. Plângea şi spunea că nu ştie cum ajunge la ei"
Nu întâmplător s-a aplecat Aglaia Florea asupra acestui poem. Născută în zi de 24 ianuarie 1932, copila din anii 40 a privit înspăimântată la Prutul învolburat. A ascultat înfrigurată sunetul ucigător al mitralierelor.
Abia trecuse de 10-12 ani când au prins a se retrage nemţii. "Au trecut pe aici, prin Prut. Nu vorbeau bine româneşte... Eu m-am ascuns de ei, dar unde m-am ascuns? După lopata cu care da mama pâinea în cuptor. Unul m-a luat de acolo. Eu m-am temut, dar îmi spunea să nu plâng, să nu mă ascund. Şi scotea poza şi îmi făcea semn că are şi el trei copii. Plângea şi spunea că nu ştie cum ajunge la ei. Eu eram în clasa a doua atunci", îşi aminteşte astăzi bătrâna de 84 de ani.
Au trecut şi ruşii. Cazacii de pe Don au ocupat satul şi copila vede şi azi, în lumina lunii, mitraliera pe care unul dintre soldaţi a ţinut-o toată noaptea deasupra ferestrei. "Ne-au ocupat ruşii, da. Noi aici am avut în oraş, în Darabani, evrei. Mama mai lua de la ei brânză, smântână. Ei mai aduceau marfă şi mama lua de la ei albită şi făcea batiste de cap. Erau veniţi doi invalizi din război, şi se împuşca prin sat. Ruşii băteau aici mitralierele, de la Observator în sus. Invalizii au spus: să nu ne pară glumă, mergem în calea lor. Au legat de o nuia batista albă de la mama, s-au dus în calea lor. Când s-au dus în calea lor, ruşii au întrebat întâi dacă nu sunt partizani. Noi, copiii, alergam în urma lor. Când au aflat că nu sunt partizani, au năvălit cam la 300 de ruşi în sat".
Tot satul a fost ocupat. Intrau în case şi, acolo unde dormeau, căutau peste tot, ca să nu fie partizani. "Şi la noi au venit. Doi s-au culcat şi unul fuma trabucuri. După ce ne-am culcat, că au dormit cu noi în cameră, după o sobă stăteam noi, unul avea o mitralieră pe care a pus-o deasupra geamului. Toată noaptea nu a dormit omul acela. Mai avea cinci feciori. A doua zi a cerut de la mama cinci ouă. I-a fiert ouă, a făcut mama şi mămăligă, el a tăiat mămăliga în cinci şi a pus câte un ou pe fiecare, apoi a dus la băieţii lui".
"Pe drum se auzea prăpăd! Se omorau, nu se mai ştia capătul"
Singurul copil la părinţi, Aglăiţa rămăsese acasă cu mama. Tata la război. Sărăcia, foametea, războiul, miros de moarte peste tot.
"A fost greu. Greutăţi mari. Am dat cote... Foamete, război, nu ştiu cum să spun, când îmi aduc aminte...". Da, când îşi aduce aminte, nu îi înţelege pe oamenii de astăzi care se plâng de sărăcie şi de greutăţi. "În timpul foametei, în familia noastră nu a fost aşa greu, că eram un singur copil la mama. Am mai avut oleacă de grâu, oleacă de porumb. Dar venea săraca lume, plângea, a murit multă lume de foame. Erau copii fără părinţi... Greu, greu...".
Prutul, aproape, nu se liniştea. Treceau nemţi, ruşi, români în încercarea de a se adăposti de urgie. "Pe drum se auzea prăpăd! Se omorau, nu se mai ştia capătul. Se retrăgeau şi nemţii, ruşii îi prindeau".
A fost prăpăd şi când au prins a trece bucovinenii peste Prut. "Unii au trecut, pe alţii i-au omorât. La Oroftiana sunt mulţi refugiaţi. Venea la mine la şezătoare un refugiat, însurat cu o fată din sat de la noi. I-am spus să cânte, ce cântece de jale... Satule, când am plecat era frumos prin tine, dar de când te pustiat au crescut ciulinii... Aşa cânta, apoi nu l-am mai lăsat, prea era jale... I-au dus în Siberia pe mulţi! Tatăl meu a fost şase ani prizonier. Când e vorba de război nu mai ştii... Când am auzit în Turcia, acum, ce s-a întâmplat... Poate să fie el turc, tătar, ce-o fi, e suflet!", spune şi răsfoieşte ciornele din volumul şapte.
În 1944, s-au refugiat în alt sat. "Între Prut şi casa noastra este o padure, şi aici la Prut a fost pod spre satul Mămăliga, acolo s-au făcut tranşee. Mare prăpăd a fost atunci. A ars clopotniţa la biserică, au ars şi case", spune cu voce înceată, venită parcă din timpul de demult.
Cum a fost cu comuniştii? Tanti Aglaia nu tresare cine ştie ce. A muncit dintotdeauna, şi până la comunişti şi după ei. Şi-a văzut de pâmânt, de cele două fete pe care le-a crescut, de bărbatul ei şi de caietele de poezii. "Cine munceşte a trăit şi atunci şi azi trăieşte. Cine nu munceşte şi cine fură nu are. Noi am muncit amândoi... Iaca, acum rod moliile munca noastră".
Când era copilă a muncit mult la câmp. "Cântam eu un cântec: Fug de sapă, frăţioare, ca şi câinele de soare. Aşa e tineretul azi. Atunci eu eram singură la părinţi, dar mergeam la oameni, la secerat. Spune că acum e caniculă! Curgea apa pe barbă, udam cămaşa de tot. Şi cântam! Oamenii îmi dădeau mie mai mult, şi ceilalţi mă priveau cu ciudă, dar de, muzica se plăteşte!".
"Merge greu ţara!"
A scris de când se ştie. Nu a făcut multă şcoală, dar cuvântul i-a fost mereu prieten şi bucurie. "Am scris tot timpul. Nu erau telefoane şi scriam scrisori. Scriam amintiri". Bărbatul avea albine, se afunda în tăcerea dulce, dar când intra în casă ştia că îl aşteaptă, pe lângă mămăliga aburindă, şi o strigătură sau vreo poznă ritmată care îi scutura inima de veselie.
"Când venea cineva la noi, el spunea: Ia adu un caiet şi citeşte! Iaca, aici e volumul şase, am aproape 100 de poezii în el. Una mai bună, una mai rea, una de dragoste... Cum îmi venea în minte!". Mâinile bătătorite de muncă scotocesc printre file, poposesc sub rândurile scrise frumos, caligrafic.
Volumul trei este pentru credinţă. În al şaptelea scrie "cam cum e timpul de azi". Urmăreşte ştirile şi tot aşteaptă să se ivească salvatorii care să pună ţara asta pe drumul drept. "Am televizor. Mă uit, mai ales la ştiri. Da, merge greu ţara. Avem o ţară bogată, frumoasă, dar nu are cine o conduce! Ţara are oameni buni, dar nu s-au ivit... Sau dau înapoi, ce mai ştiu eu? Doar nişte tineret, dacă şi-ar da seama! Dar au plecat cu toţii, s-a umplut lumea de ei. Dacă nu au la ce veni, nu vin acasă. Şi trece timpul...", spune cu mâhnire tanti Aglăiţa. Are şi ea, de la fete, trei nepoţi şi patru strănepoţi. Fetele sunt la oraş, nepoatele în Spania. Când va fi bine în ţară, ştie că pământul acesta îşi va aduna fiii acasă.
