Întrucât, începând din anul 2025, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, data de 26 octombrie a fost declarată drept Ziua Clerului Militar, un omagiu adus slujirii jertfelnice și asistenței religioase oferite ostașilor țării, Cercul Militar Botoșani și Biserica Militară au organizat joi, 22 octombrie, Simpozionul „Altarul din linia întâi”, o întâlnire culturală menită să scoată la lumină o activitate mai puțin cunoscută, dar de o mare valoare: slujirea religioasă în cazărmi și pe câmpul de luptă.
Au susținut alocuțiuni: Prof. Marius Râznic, Asist. Univ. Dr. Florinel-Cristinel Brădățan, Arhim. Prof. Dr. Mihail Daniliuc, Col. (r.) Dr. Doru Pogoreanu, Pr. Mil. Drd. Daniel-Petronel Dosoftei, cu participarea Corului Militar ”Răzeșii”, coord. de preot militar Teodor Cenușă. De asemenea, cei prezenți s-au bucurat de momentele artistice susținute de Patrick-Mihail Petrescu (vioară) și Georgiana Antoneac (pian) au prezentat un moment instrumental, precum și de un recital de cântece patriotice susținut de Corul Militar ”Răzeșii”, alături de artiștii Iustina Irimia și Constantin Petrescu.
”Simpozionul nostru de astăzi poartă titlul ”Altarul din linia întâi”, o sintagmă ce sintetizează legătura duhovnicească dintre Armată și Biserică. De-a lungul veacurilor, preotul militar a fost permanent alături de ostași, pe câmpul de luptă, oferindu-le sprijinul moral, mângâiere și îmbărbătare în momentele de maximă cumpănă”, a rostit plutonier adjutant Claudiu Păvăleanu.
Simpozionul a debutat, apoi, cu intonarea Imnului României, de către Corul Militar Răzeșii al Batalionului 335 Artilerie ”Alexandru cel Bun”, moment urmat de o slujbă de pomenire închinată preoților militari care au slujit cu credință, dăruire și jertfă de sine Armata Română și pentru toți eroii neamului, oficiată de cei doi protopopi de Botoșani, preoții Partenie Apostoaie și Liviu Botezatu, alături de preotul militar Daniel-Petronel Dosoftei, de la Batalionului 634 Infanterie „Mareșal Józef Piłsudski" din Piatra Neamț.
În prezența a numeroși preoți și militari, reprezentanți ai instituțiilor militare din județul Botoșani, a altor invitați pasionați de istorie, au urmat alocuțiunile invitaților.
”Clerul militar ortodox nu se limitează doar la simple slujbe de încurajare a celor bolnavi și obidiți, ci la ridicarea moralului Armatei Române!”
Prof. Marius Râznic, licențiat în istorie și teologie, cadru didactic la Seminarul Teologic Liceal Ortodox ”Sf. Gheorghe” Botoșani, a vorbit despre semnificația Zilei Armatei Române, evidențiind rolul preotului militar pe front.
”Primul Război Mondial este momentul în care statul român și Armata Română au trecut de la extaz la agonie și de la agonie la extaz. Deși am început animați de mari ambiții, campania din 1916 se va termina cu un adevărat dezastru pentru Armata Română. În luna decembrie, două treimi din statul român erau ocupat, Capitala s-a aflat sub controlul armatelor germane și bulgare, din România nu mai rămăsese decât o bucățică din Moldova. Se părea că a sunat ceasul României. Situația este agravată și de faptul că era o iarnă foarte grea, epidemii, soldați răniți, bolnavi. Se părea că totul se va prăbuși. Încrezător în steaua sa, generalul von Mackensen, în ianuarie 1917, scria Statului Major german de la Berlin: ”Să știți că în primăvara anului 1917, martie, aprilie, voi bea cafeaua la Iași”. Deci pentru el era o simplă formalitate să pulverizeze ce mai rămăsese din Armata Română în sudul Moldovei. Numai că socoteala lui Mackensen de la București nu se va potrivi cu ceea ce se va întâmpla în sudul Moldovei, unde, sub deviza ”Pe aici nu se trece!”, Armata Română va uimi Europa. O armată slab cotată atunci va reuși, în celebrele bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, să țină piept celei mai puternice armate, așa cum era cotată atunci armata germană de pe continent. Cum s-a ajuns aici? În primul rând, elementul esențial a fost ridicarea moralului Armatei Române. La acest lucru au contribuit regele, cu proclamația sa celebră din martie 1917, în care promitea soldaților de pe front o reformă agrară masivă. Au contribuit oameni politici și oameni de cultură, de la Regina Maria până la George Enescu, de la Octavian Goga la Nicolae Iorga, dar au contribuit în mod esențial preoții și clerul militar ortodox român. Ofițeri francezi din cadrul misiunii militare conduse de Henri Berthelot scriau foarte clar la Paris că moralul soldaților români este în creștere și la acest lucru o contribuție deosebită o are clerul militar ortodox care nu se limitează doar la simple slujbe de încurajare a celor bolnavi și obidiți, ci la ridicarea moralului Armatei Române. Lucru care se va vedea pe parcurs, în lunile iulie-august 1917. Toate acestea vor face ca armata română să treacă cu bine de cele două mari provocări. Este vorba de presiunea armatei germane, pe de o parte, și de cazanul revoluției bolșevice, care deja dădea în clocot la răsărit. Vom trece cu bine peste acest an 1917, un an al renașterii, care va face puntea spre anul 1918, care este, să zicem așa, un fel de an al miracolelor. Miracole în sensul că se va forma în decembrie 1918 România ”dodoloață” sau, cum spunea Nicolae Iorga, ”se va împlini visul de 1000 de ani al românilor”. Putem observa, prin acest scurt periplu al istoriei noastre naționale, că în momentele de cumpănă, siguranța statului român stă în mâinile, în sufletul și în devotamentul soldaților români și ale clerului ortodox”, a spus prof. Marius Râznic.
”Roada unei tradiții îndelungate dintre cruce și sabie”
O privire de ansamblu asupra începuturilor instituționalizate ale prezenței preoților în rândul ostașilor a oferit Florinel-Cristinel Brădățan, asistent universitar doctor la Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Dumitru Stăniloae” de la Universitatea ”Al. Ioan Cuza” Iași. Pe 28 septembrie 2026, tânărul asistent universitar și-a susținut lucrarea de doctorat, intitulată ”Preotul și Armata în trecut și astăzi, necesitate, organizare, slujire”. A Botoșani, a vorbit despre înființarea Clerului Militar (de la 1850 până la finalul Marelui Război).
”Istoria se ocupă și se sprijină pe date oficiale, fixe, iar în ceea ce privește organizarea și obiectivele preoțimii militare, anul 1850 este luat ca an de referință în ceea ce privește instituția militară. Însă, atenție! Acest an nu a apărut de nicăieri, dintr-o dată, ci, în primul rând, a fost o roadă a unei tradiții îndelungate dintre cruce și sabie. Și această tradiție coboară până în epoca marilor domnitori. Și ca să dau un exemplu, de pildă marele domnitor Mihai Viteazu obține rezultate importante pe câmpul de luptă datorită ”tainicei acțiuni a călugărilor săi”, care au lămurit ”întreaga plebe a românilor de a se răscula împotriva nobililor”. Acesta, Mihai Viteazul, a adus pe lângă ctitoria sa de la Alba Iulia numeroși călugări români care să slujească intereselor sale, dobândind de la ei știri despre starea politică din Ardeal sau chiar trimițându-i ca iscoade în tabăra lui Andrei Báthory. Călugării nu doar transmiteau domnitorului informațiile culese din teritoriu, ci îndrumau poporul în susținerea lui. Ca pildă îl avem pe preotul Teodor de Sângeorzul Bistriței, care era comandantul unei trupe numeroase de răsculați. Un alt exemplu, în timpul Revoluției de la 1848, unde în pregătirea și în susținerea acestei revoluții au participat numeroși preoți, dar și monahi, dând dovadă de curaj, devotament și simț patriotic. De pildă preotul Simeon Groza din Rovina-Brad, rămas ca cel mai încercat căpitan din oastea lui Avram Iancu”, a prezentat Florinel-Cristinel Brădățan.
”Peste 200 de preoți au fost mobilizați în timpul războiului!”
Un pas firesc și decisiv în organizarea duhovnicească a cadrelor medicale a constituit-o crearea unei structuri dedicate. Despre istoricul și rolul Episcopiei Armatei a vorbit Arhim. prof. dr. Mihail Daniliuc. Egumen al Schitului Vovidenia – Neamț, cadru didactic la Seminarul Teologic ”Veniamin Costache” de la Mănăstirea Neamț, Arhim. Mihail Daniliuc a susținut, în 2019, lucrarea de doctorat ”Maica Domnului în cultul divin ortodox și în cultura română”.
”Armata Română întotdeauna s-a sprijit pe ajutorul bisericii. Foarte mulți preoți militari au însoțit trupele românești pe front, întărind duhovnicește în fața inamicului pe soldați, trăind cu aceeași profundă simțire durerile, înfrângerile, dar și biruințele Armatei. Prezența preoților militari pe front nu era o noutate a celor două conflagrații mondiale. Dintotdeauna Biserica a sprijinit Armata, având un aport deosebit pentru reușita acțiunilor Armatei Române”, a spus Arhim. Mihail Daniliuc.
Părintele profesor a prezentat exemplul Arhimandritului Amfilohie Șendrea, unul dintre sfetnicii de taină ai lui Ștefan cel Mare, despre care istoria spune că schimba deseori sabia Duhului, adică metania, cu sabia războiului, ”avântându-se, spune legenda, în luptă alături de oșteni pentru a-și apăra glia și credința sfântă”, precum și a Arhimandritului Chiriac Nicolau, călugăr de Neamț, cel care a cerut să fie înrolat în Armata Română în timpul Războiului de Independență. ”Din banii de soldă primiți pe front, acest arhimandrit a construit școala din comuna Vânători Neamț și prima bibliotecă sătească din România, care în timpul colectivizării a fost distrusă de comuniști, avea peste 5.000 de volume, era o bibliotecă unică în România, la mediul rural”.
Arhim. Mihail Daniliuc a făcut apoi un periplu documentar, prezentând primele forme de organizare a clerului militar. ”În 1850, Mitropolia Țării Românești, în colaborare cu Departamentul Lucrărilor Ostășești, a întocmit un fel de statut referitor la îndatoririle preoților de oștire. Pe aceeași linie se înscrie și Decretul 603 din 9 aprilie 1870, semnat de Regele Carol I, numit Regulamentul pentru Clerul din Armata Permanentă. În baza acestor dispoziții, preoții au funcționat în oștirea țării timp de 45 de ani. Abia după moartea Regelui Carol I, în 1915, Ministerul de Război a aprobat o nouă lege ce reglementa activitatea clericilor din Armata Națională, numită Instrucțiunile asupra preoților de armată”.
Pe 15 mai 1915, înainte de intrarea României în Primul Război Mondial, Sfântul Sinod al Bisericii ia act de propunerea Mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei, cu privire la activitatea clerului ortodox în armată, desemnând pe preotul Constantin Nazare, profesor în cadrul Facultății de Teologie de București, ”să organizeze și să conducă serviciul religios al Armatei. Peste 200 de preoți au fost mobilizați în timpul războiului, dintre aceștia 30 au murit pe front sau au fost dați dispăruți”.
Legea privitoare la organizarea clerului militar a fost promulgată la 20 iulie 1921, de către Regele Ferdinand, prin Decretul 3378, ”și statornicea nu doar admiterea în cadrul armatei a preoților militari activi, ci și organizarea Episcopiei Armatei, care urma să aibă sediul la Alba Iulia și în fruntea căreia să fie ales un arhiereu membru al Sfântului Sinod, asimilat cu gradul de general de brigadă. Era, de fapt, o confirmare a locului și rolului clerului militar în Armata Română”.
Primul vlădică al Episcopiei Armate a fost Justinian Teculescu, acesta susținând vreme de patru ani o activitate susținută generată de greutățile inerente oricărui început. I-a urmat arhiereul Ioan Stroia, care a condus clerul militar până în 1937. Al treilea episcop militar, și ultimul, a fost Partenie Ciopron, care a condus preoțimea militară în timpul ultimei conflagrații mondiale, dovedind o intensă și necesară misiune în rândul soldaților, dar și a populației afectate de război.
”Din păcate, Episcopia Armatei a avut o existență foarte scurtă, întrucât, la presiunile regimului comunist instaurat după 1947, s-a dispus dizolvarea ei”, a încheiat Arhim Mihail Daniliuc.
”Jurnale de război ale preoților militari”
Col. (r) dr. Doru Pogoreanu, istoric militar, fost comandant al Batalionului 335 Artilerie și fondator al Editurii Prospexi, a adus în atenție o serie de cărți, jurnale de război și lucrări de front, acesta prezentând lucrarea ”Jurnale de război ale preoților militari”, însoțită de informații valoroase, mărturii și pagini de istorie.
Doru Pogoreanu a apreciat organizarea simpozionului, accentuând asupra importanței unor astfel de evenimente și aducerea în prim plan a rolului preoților militari în istorie.
”Primul preot militar l-am văzut în URSS, în 1990, într-un poligon de tragere dincolo de Volgograd, era un maior sovietic cu barbă – preot militar, iar noi am fost foarte uimiți pe acea vreme. Peste ani, la Dorohoi am ridicat o troiță, iar aici, la Botoșani, avem o frumoasă biserică militară”, a spus Col. (r) dr. Doru Pogoreanu.
”Afganistan a fost prima piatră pe care a fost clădită relația dintre preotul militar și militari”
Pentru a întregi panorama istorică și a aduce în atenție misiunile actuale din unitățile militare, a fost invitat în cadrul Simpozionului de la Botoșani Pr. Mil. Drd. Daniel Dosoftei.
Din anul 2022 preot militar al Batalionului 634 Infanterie „Mareșal Józef Piłsudski" din Piatra Neamț, preotul militar Daniel Dosoftei a vorbit despre clerul militar de astăzi, oferind însă și emoționante evocări ale unor momente trăite alături de ostașii din teatrele de operațiuni.
”Odată cu Revoluția, din 1990 s-a simțit nevoia ca prezența preotului să fie acolo unde este nevoie. Nu mai era de data aceasta câmp de luptă, nu mai era de data aceasta linia întâi, ci era omul. Îmi place de multe ori să spun, și camarazilor mei le repet acest lucru, că militarii nu sunt extratereștri. Militarii nu sunt niște mașini. E adevărat, le folosim acum, într-o eră a tehnologiei în care s-a îmbunătățit foarte mult tehnica de război, totuși, în spatele acestor angrenaje, mașinării, stă omul. Și s-a simțit nevoia, după 1990, respectiv anul 1995, ca preotul să fie alături de militari, să fie în mijlocul lor, să fie alături de ei. Nu numai o dată pe săptămână, duminica la slujbă, ci zi de zi. Nu numai la programul de 8 ore, ci în misiunile sale, în durerea pe care o trăiește departe de familie, în bucuriile și tristețile prilejuite de anumite evenimente din viața sa”, a spus preotul militar Daniel Dosoftei.
Astfel, printr-un protocol semnat la 11 octombrie 1995 între Patriarhia Română și Ministerul Apărării, s-a reînființat asistența religioasă în Armata României. Primii participanți la cursurile de pregătire - 24 de preoți - au absolvit, la Universitatea de Înalte Studii Militare, acest curs de preot militar și au fost repartizați la diferite unități din cadrul Armatei României.
Dacă în 1996 erau 24, astăzi, în cadrul Armatei Române activează 80 de preoți militari, 19 funcții fiind încă libere.
”Nu a fost ușoară reintroducerea clerului în Armata României. De ce? Pentru că a reprezentat un nou început. Așa cum Episcopia Armatei a avut un început greu, reintroducerea clerului în rândul Armatei a fost de asemenea un început greu. Ce a însemnat acest lucru? Cel mai greu lucru din toate începuturile acestea ale clerului în rândul armatei a fost acceptarea de către militar a faptului că preotul este și el militar. Nu numai culoarea reverendei, nu numai programul pe care îl aveau, ci multe aspecte au contat pentru ca militarii să îl accepte și să-l privească ca pe preotul din unitate, din batalion, din divizie, de la eșaloanele superioare, ca fiind preotul lor. Cum s-a realizat acest lucru? Nu numai prin prezența zi de zi, nu numai prin săvârșirea Sfintei Liturghii, nu numai prin confesarea lor, nu numai prin sprijinul moral, duhovnicesc și financiar de multe ori, ci mai ales prin prezența preotului alături de ei în misiuni”.
Pr. Daniel Dosoftei a oferit, la rândul său, câteva exemple din experiențele sale și ale colegilor săi, legate de prezența preotului militar în misiune.
”În Afganistan a fost cel mai receptat preotul, pentru că șase luni departe de familie, departe de țară, departe de neam și credință, a reprezentat o piedică grea pentru militarii noștri, deși foarte pregătiți, totuși nevoia aceasta sufletească se resimte, oricât de pregătit ai fi, oricât de antrenat ai fi și cu perioada înainte de misiune și în misiune, pentru că e nevoia firească a omului de a comunica, nu numai cu familia, pentru că erau și atunci telefoane, ci de a comunica cu Dumnezeu, de a-i spune Lui, de a fi auzit de El, de a simți prezența Lui Dumnezeu. Dacă ar fi să sintetizez rolul preotului militar în viața militară și a Armatei, acesta ar fi prezența Lui Dumnezeu în viața militarului. În Afganistan a fost prima piatră pe care a fost clădită relația dintre preotul militar și militari. Acolo s-au împrietenit, s-au rugat împreună, au slujit împreună, s-au împărtășit împreună. Au plâns împreună! Au râs împreună”, a mărturisit preotul militar Daniel Dosoftei.
Însă legătura cu credința o simt cel mai mult, soldatul și preotul deopotrivă, la nevoie și în cazuri extreme.
Dogmă și iubire
În cadrul aceleiași manifestări a avut loc și lansarea cărții ”Dogmă și iubire – Viața și activitatea Patriarhului Ecumenic Athenagora I (1886-1972)”, volum care reprezintă lucrarea de doctorat a preotului militar Teodor Cenușă, slujitor la Biserica Militară din municipiul Botoșani. Cartea s-a bucurat de prezentarea Arhimandritului Prof.Dr. Mihail Daniliuc.
Credința care a mângâiat jertfa
În istoria războaielor, în linia întâi, omul s-a întâlnit, poate mai dureros decât oriunde, cu propriile limite, cu teama de moarte și cu nevoia de a crede că sacrificiul său are un sens. Acolo, în linia întâi, preotul și-a împlinit rostul de a păstra vie speranța și credința în Dumnezeu. De secole, preoții militari au fost aproape de ostașii aflați în pragul morții, au ascultat mărturisiri, au rostit rugăciuni pentru cei căzuți și au oferit alinare celor care trebuiau să meargă mai departe, purtând în suflet pierderea camarazilor. Sunt fragmente de umanitate pe care istoria militară nu le poate cuprinde întotdeauna în cifre. Dar fără aceste mici gesturi, înțelegerea războiului ar fi incompletă.
A cinsti memoria preoților militari înseamnă a le reda locul cuvenit în istoria națională. În linia întâi, altarul nu a fost zidit din piatră, ci construit din mii de rugăciuni, din mâini întinse și din curajul preoților militari de a rămâne până la capăt alături de omul aflat în suferință.
