Sunt purtătorii de lumină. Paşnici uneori, boemi, fără artificii, fără frivolităţi. Sunt cioturoşi alteori, se năpustesc şi strigă, riscă, spun răspicat ceea ce mulţi nu îndrăznesc nici măcar să gândească. Îi vezi şonticăind pe cărări, cu chitara pe umăr.

"...aparţinem unei lumi care creşte din toate încheieturile ei şi nu dăm voie să ni se fure acest adevăr", declama odată Mihail Sabin. Folkistii spun că muzica lor este o stare de spirit, un amestec între muzică, poezie, mesaj, protest. Un stil de viaţă.

O muzică a protestului social, a libertăţii. Un mesaj pe care l-au purtat decenii întregi, încă de la sfârşitul anilor 60, artişti care au crescut generaţii de tineri deveniţi apoi părinţi. Părinţi care sunt astăzi bunici şi murmură refrene de la Phoenix şi, ceva mai târziu, pe cele de la Cenaclul Flacăra. Muzica folk devenise, în sine, un mesaj, un protest, o stare de veghe.

Astăzi, folkul rămâne o stare de veghe. Iar ei, artiştii, în umbra vremurilor vieţuind, mai rostesc uneori adevărurile despre noi, cei de azi. Îi privim îngăduitor, îi considerăm depăşiţi, le îndreptăm vorbele cu ascuţişurile neologismelor şi ale postmodernismelor. Ei, frumoşii nebuni ai marilor concerte, sunt astăzi uitaţi, ignoraţi, amintiţi rareori în subsolurile paginilor muzicale.

Melodia lui Adrian Jacotă îl face celebru pe Mărgineanu!

Puţini dintre botoşăneni îşi mai amintesc de Adrian Jacotă, dar numeroşi sunt cei care fredonează una dintre cele mai frumoase melodii pe care el le-a compus. "Cântec de inimă albastră" intra, în urmă cu câţiva ani, în topurile muzicale româneşti, versurile lui Mircea Dinescu fiind preluate aproape strident de un artist român, pe numele său Mihai Mărgineanu, artist care păstra, însă, linia melodică a lui Adrian Jacotă.  
  Adrian Jacotă a fost lansat, ca aproape toţi artiştii vremii, în cenaclul lui Adrian Păunescu. A cântat la Flacăra vreo doi ani, ani care aveau să îi marcheze întreaga viaţă. În anii 80, botoşăneanul originar din Hudeşti a străbătut întreaga ţară, împreună cu artişti al căror nume ridica în picioare milioane de oameni. De la Vasile Şeicaru, Nicu Alifantis, la Valeriu Sterian, Victor Socaciu, Magda Puşcaş, Tatiana Stepa.

În 1985 a obţinut un premiu pentru interpretare. I l-a înmânat însuşi Nicu Ceauşescu.

Cenaclul Flacăra s-a "prăbuşit" în vara anului 1987, la Ploiesti. O furtună s-a abătut asupra stadionului arhiplin, iar busculada care s-a creat la iesire s-a soldat cu morţi şi răniţi. Adrian Păunescu a fost considerat principalul vinovat pentru tot dezastrul. Se sfârşea, astfel, un vis de generaţii.

Cenaclul Flacăra de mai târziu nu a mai fost decât o copie fără forţă a celui mai mare fenomen social şi cultural al deceniilor 70-80. După 1990, românii au trăit reîntâlnirea cu folkul de la Flacăra, artiştii care începuseră să fie interzişi reapăreau în scenă, uneori cu şi mai puternice mesaje. Nu a durat, însă, foarte mult, şi deschiderea graniţelor a făcut ca piaţa muzicală să se diversifice, să se orienteze spre alte genuri.

Vocea lui Adrian Jacotă continuă şi astăzi să impresioneze publicul, melodiile sale adunând mii de vizualizări pe You Tube: "Găleata cu apă" (versuri Adrian Păunescu), "Dor de plâns" (versuri Adrian Jacotă) sau "Mama" (versuri Adrian Jacotă).
"Furia iluziei"

Astăzi, Adrian Jacotă a rămas acelaşi spirit protestatar. Scrie poezie, scrie versuri pentru alţi cântăreţi de muzică folk. Nu mai trăieşte din amintiri, dar vieţuieşte în acelaşi spirit curajos, boem, fără artificii.

Versurile de la Flacăra nu sunt singurele pe care Adrian Jacotă le-a cântat. Mâna s-a lipit de suflet şi nu după mult timp poeziile puse una peste alta s-au făcut carte. "Furia iluziei", sub semnătura lui Adrian Jacotă, apărea în 2009, la Editura Axa din Botoşani, volumul fiind distins chiar cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

O poezie care plăteşte tribut aceluiaşi spirit revoluţionar al Cenaclului Flacăra, în aerul şi superbia inconfundabilă, accentuat declamatoare, emfatică deseori, şi chiar în timbrul păunescian. Dar nu lipsesc nici limpezimile de spirit, tonurile poetice autentice.  (Florentina Toniţă)


(Adrian Jacotă, Magda Puşcaş, Ion Chiriac)


Versuri de Adrian Jacotă

Furia iluziei

cu ciuda înapoi scrîşni-vom între dinţi
cu teama că furia iluziei ne trece
dintr-un căuş al unor triste minţi
într-o clepsidră hida tainică şi rece
şi cine la cheremul instinctelor a stat
hămăluind ciozvîrta credinţei sanguine
necuvînta-va umbra eternului păcat
de nicăieri niciunde risipitor în vine
aiurea scotocind cuvîntu-n măruntaie
cu doza de genune schimonosindu-i firea
a născocit bipedul căzut cu-n strop de ploaie
ca torţa-arzînd de ură tot căutînd ieşirea
mereu privind în urmă umilul renăscut
să fure încă-o zi din ce i-a fost trecut.

Cina

Uneori cînd întind mîinile
să te cuprind
se strecoară întunericul
între ele
ca şi cum inima ta
ar apune. Singuri ochii tăi
două verbe
rătăcindu-şi iluziile
căutîndu-mă. Secunde flăînde
înjunghie
cu gravitaţia lor bezmetică
pofta de a te avea. În rest
acelaşi anotimp
etern
al deşerăciunilor.

Cînt pentru Nichita

Ce mercur de rostogol
se năzare dînd ocol
ce arcuş se raza-n cerc
cu tîrîş de grabă-n melc
ce conjuncţie de treaptă
unde aşteptare-aşteaptă
şi-unde teama de frumos
rupe gîndul os cu os
şi-amiroase-a iod ruptura
zborul şi codobatura
calul regele şi tura
şi nebunul dar şi ura
şi mă-ncearcănă un plîns
de prea ridul stîndu-mi strîns
de prea lacrima-nrouată-
a cerberului tras pe roată...
da-mi miroase ceart-a pleavă
iar metafor-a gîlceavă
şi cum drumul face-un nod
mă tot însumi cu un pod


(Sursa Foto: Facebook Adrian Jacotă, Emilia Nicolae)

CITEȘTE ȘI: "Ce spun autoritățile despre drona găsită pe malul râului Prut!"