CATALIN TARANU
Georgiana Nita
Este unul dintre cei pe care aceiaşi specialişti-analişti de studio TV îi numesc "tinerii şcoliţi în afară", cei care nu vor să se întoarcă în ţară din cauza salariilor mici, care fug în străinătate sătui de România. Nimeni nu spune, însă, că România nu este pregătită să îi primească decât dacă ei, aceşti tineri, acceptă să se adapteze acestui sistem greoi, limitat, închistat în vechi structuri, mentalităţi, organizări.
Matematică-intensiv la Colegiul Naţional "Mihai Eminescu" Botoşani. Licență în Litere (Engleză-Franceză) la Universitatea "Al.I. Cuza Iași". Stagiu Erasmus la Sorbona, Université Paris III Nouvelle. Masterat în Studii Medievale la Universitatea Leeds, Marea Britanie. Din 2012 (până în 2016), Doctorat în Studii Medievale la Universitatea Leeds, Marea Britanie.
A susţinut prezentări în conferinţe organizate în Marea Britanie, Danemarca, Finlanda. Este Co-Director al Gracchi Books, o editură open-access dedicată cercetării radicale și inovatoare în istorie și filosofie. A fost Ambasador pentru Public al Universității Leeds (Departamentul de Istorie), Director Regional (Leeds) al grupului de cercetare Philosophies of History, Coordonator al Grupului de engleza veche al Universității Leeds, Co-editor la Mirabilia (2014) - Jurnalul Institutului de Studii Medievale al Universității Autonome din Barcelona, Co-organizator al sesiunilor International Medieval Congress Leeds.
(Absolvirea Masteratului la Leeds)
Care este locul acestor tineri în societatea actuală? Cum vin ei acasă şi dacă acceptă să se încadreze cuminţi într-un sistem care le impune graniţe şi limite? Au soluţii, pun diagnostice? Cine îi ascultă, cine îi întreabă, cine are curaj să le dea România pe mână?
"Am plecat cumva în ideea că nu o să mă mai întorc..."
Ştiri Botoşani: Cătălin, să începem discuţia noastră cu câteva amintiri comune. Noi ne-am cunoscut în 2006-2007, când puneam la cale împreună un proiect jurnalistic riscant, dar care s-a dovedit a fi unul foarte provocator. La un ziar local vă invitam pe voi, câţiva elevi de la clasa a XII-a de la Colegiul Naţional "Mihai Eminescu", să publicaţi săptămânal o pagină, cu subiecte pe care le alegeţi şi vi le asumaţi. Am fost impresionată, atunci, de puterea voastră de a extrage din cotidian anumite aspecte pe care doar voi le puteaţi percepe, şi să le trataţi într-un mod extrem de autentic, de original, de firesc. Dacă astăzi v-aţi întoarce într-un astfel de proiect, în societatea de azi, care ar fi problemele despre care ai dori să scrii?
CĂTĂLIN ŢĂRANU: Pentru mine acea experienţă a fost una dintre cele mai formatoare întâmplări, chiar mai importantă decât mare parte din parcursul meu în învăţământul obligatoriu. Majoritatea lucrurilor importante vin la momentul potrivit, şi nu neapărat în cadrul unui sistem. Ce probleme ar fi acum? O să fiu egoist şi o să spun că, din perspectiva mea, este vorba despre greutatea de a alege între a rămâne în străinătate (unde sunt foarte multe căi ce se deschid, unele foarte profitabile într-un sens mult mai larg, nu neapărat strict material) şi a mă întoarce în România şi a face ceva. Am plecat cumva în ideea că nu o să mă mai întorc. Dar acum nu mai simt la fel. Nu numai pentru mine e o problemă. E mult mai bine pentru tine, ca individ, că pleci, dar e o problemă a noastră, ca naţiune. Trei milioane de români sunt plecaţi, e adevărat că cei plecaţi la studii sunt o minoritate. Despre asta aş scrie, pornind de la mine, ca individ. Ca licean percepi unele chestii, aici, acasă fiind, simţi într-un fel. Dar de la distanţă vezi lucrurile mai clar. Văd mai bine care sunt problemele, şi nu cred că sunt cele pe care le vede lumea de aici. Iată, nu mai suntem mândri că suntem români. Din perspectiva istorică, poate au dreptate. Nu mai suntem mare lucru ca români, nu suntem buni de nimic, ne uităm mereu în afară. Trebuie să spunem şi că, da, coeziunea socială este la pământ, şi comparându-ne cu alţii spunem că la noi e mult mai rău. Şi asta înseamnă o lipsă de încredere. Nu e de mirare că nu avem încredere unii în alţii. Dacă ne gândim la istoria recentă - înainte de 89 se spune că 20% sau 25 dintre români au dat o notă informativă.
-Şi unii o făceau chiar cu bună credinţă, fiind convinşi că chiar îşi servesc ţara...
-Sigur! Nu e vorba că atunci oamenii erau răi sau mai răi. Dar astăzi avem capitalismul sau, mă rog, sistemul acesta pe care încercăm să îl facem să funcţioneze. Mai simplist spus, poţi să fii şi individualist şi cooperant, dar noi nu dezvoltăm foarte mult partea cooperantă. Aceasta poate fi o problemă, deşi nu am nici soluţie, nici diagnostic.
Revenirea în ţară, de la Sorbona: "...o cădere din toate punctele de vedere"!
-Să ne întoarcem la acei ani de început. Ce a urmat după liceu?
-Universitatea Iaşi, profil Litere, Engleză-franceză. Cumva fără o gândire prea adâncă. Mulţi la momentul respectiv se frământau: ce să fac, ce să aleg? Eu nu am trăit dilema aceasta. Ştiam foarte bine că nu vreau să urmez linia pe care mersesem până atunci (matematică intensiv).
- Când a venit, totuşi, momentul plecării, dorinţa de a ieşi din sistemul universitar românesc?
-Am urmat trei ani la Iaşi. Ani în care, neavând mari aşteptări, nu am fost dezamăgit. Ca peste tot, au existat acolo câţiva oameni care făceau treabă şi care m-au inspirat. Sună cam negativist, aşa e... În anul trei am obţinut o bursă Erasmus, la Universitatea Sorbona - Nouvelle Paris 3, una dintre cele 12 universităţi în care a fost "spartă" Sorbona. Pe domeniul Litere, franceză. Un semestru, dar a fost de ajuns! Am întâlnit acolo nişte persoane care m-au ajutat provocându-mă , inspirându-mă. Aşa am ajuns să studiez literatura medievală, care era, de altfel o dorinţă a mea secretă şi foarte veche. La Paris am văzut că se poate ceva mai mult şi că chiar pot fi bun în acest domeniu.
-Când a fost asta?
-2009, 2010. Un semestru. Apoi am revenit la Iaşi, pentru a continua până la licenţă. La întoarcere nu a fost prea plăcut...
-A fost, desigur, foarte dificilă trecerea de la sistemul românesc – Iaşi – la cel de la Sorbona. Cum a fost, însă, relaţia inversă? Cum te adaptezi dintr-un sistem atât de evoluat la unul tradiţional românesc, din Iaşi?
-Groaznic! Există chiar şi studii despre depresia post Erasmus. A fost o cădere din toate punctele de vedere, inclusiv faptul că nu mai aveam unde să stau, deşi mi se spusese că voi avea căminul rezervat. Dar acest lucru m-a motivat şi am decis să plec. Cu energia asta am început să aplic la universităţi din străinătate, pe domeniul de care mă apropiasem, mai ales că văzusem că sunt căi. Am aplicat la vreo cinci universităţi. Între timp am început un masterat la Iaşi, ca să nu pierd timpul, dar m-am convins şi mai mult că este necesar să plec.
(Prezentând la o conferinţă din Edinburgh)
Admis la cinci facultăţi din străinătate!
-Cum a fost perioada în care aplicai pentru o universitate în afară? După liceu spui că nu a existat nici opţiune, nici îndoială. Acum aveai o motivaţie. Pentru că vreau să venim şi în sprijinul celor care astăzi sunt în faţa unor alegeri. Care sunt criteriile cele mai importante?
-Ştiu că, acum, din ce în ce mai mulţi fac aplicaţii pentru facultăţi în afară. Eu am dorit în Anglia, unde este foarte diferit sistemul. Acolo se oferă un împrumut. Deşi la doctorat sau masterat plăteşti, s-au şi mărit taxele, nu se mai oferă nici un împrumut. Deci ori ai bani, ceea nu a fost cazul meu, ori primeşti o bursă. Aşadar un criteriu înseamnă posibilitatea primirii unei burse. Te interesează specialitatea, să fie cât mai bună, ce profesori sunt, dar şi cercetarea care se face în acel centru. Bursele sunt foarte puţine, competiţia este strânsă.
-Şi ai aplicat la mai multe...
-Da, la vreo 5 universităţi. Şi am fost admis la toate. Oxford, Leeds’, York, Birkbeck College, University College of London. Am fost admis la toate, dar nu am primit burse la toate. Leeds şi Oxford erau cele două opţiuni care contau cel mai mult. Am ales Leeds, pentru Studii Medievale, se spune că sunt printre cei mai buni din lume în acest domeniu. Avem cel mai mare congres internaţional în domeniu, e un institut destul de mare pentru o specializare ce pare destul de îngustă..
-Cât a fost această perioadă?
-Iniţial am aplicat pentru un master, care este un an în Anglia. Am stabilit relaţii cu colegi din toată lumea, cu unii profesori. Apoi am aplicat şi pentru doctorat, tot la Leeds, pentru că, personal şi profesional, stabilisem nişte relaţii cu oameni cu care puteam să rezonez şi să colaborez. Asta durează 3 sau 4 ani.
-Am ajuns la perioada în care eşti acum.
-Da. Sunt în anul 3 de doctorat, studii medievale. În cazul meu literatură şi istorie, istoria legendară la anglo-saxoni.
-Iată, de la acea întâlnire cu un om de la Sorbona, care ţi-a deschis calea spre acest domeniu, unde ai ajuns în studiul literaturii medievale...
-Au fost multe întâlniri de genul acesta!
Un sfat pentru tineri: "Să nu trateze facultatea ca pe o prelungire a şcolii, ci ca pe resursă"
-Vrem ca acest interviu să fie de folos tinerilor care văd un zid în faţă, un obstacol, gândind că pentru a studia în străinătate este nevoie de foarte mulţi bani. Care sunt dificultăţile reale?
-Depinde de la ce nivel porneşti. Financiar nu e neapărat un obstacol, sau nu întotdeauna trebuie să fie un obstacol, să nu descurajeze pe nimeni. Există această modalitate a împrumutului, cel puţin la nivel de licenţă...
-Ce înseamnă acest împrumut?
-Un împrumut de la statul englez, te ajută să plăteşti taxele de studii. Condiţiile de returnare a împrumutului sunt destul de favorabile. Atunci când venitul îţi permite, când obţii un loc de muncă, de exemplu...
-Un sistem care nu funcţionează în România!
-Şi nici în alte părţi nu prea există. În America este foarte dificil. Acolo sunt burse, dar şi asta este foarte dificil.
-Altceva. Trebuie să înveţi foarte bine în liceu, să fii numai de 10?
-Nu vreau să greşesc, dar notele nu sunt foarte importante. La nivelul acesta, notele sunt importante, dar nu la fel de importante ca la noi, iar mai târziu nu mai contează deloc. De obicei, la toate nivelurile, trebuie să fii foarte motivat. Acesta este cel mai important aspect. Dacă ai note nu foarte rele, şi o motivaţie bună, poţi intra, dar dacă ai note foarte bune şi motivaţia este o simplă formalitate nu prea ai şanse. Ei vor să vadă că ştii ce vrei, că ai un simţ al faptului că universitatea nu e doar o prelungire a şcolii. Ca un sfat, asta aş spune şi eu, să nu trateze facultatea ca pe o prelungire a şcolii, ci ca pe o resursă, o trambulină. Ştiu că mulţi lucrează în timpul facultăţii, la unii chiar este necesar. Dar mai bine tratează facultatea ca pe un job! De asemenea, este nevoie de recomandare din partea unor oameni care garantează cu privire la persoana ta.
-Pe tine cine te-a recomanadat?
-De la Iaşi, profesorii mei Adrian Poruciuc şi Dumitru Dorobăţ. Dar contează foarte mult ce poţi spune tu despre tine. Cum gândeşti, să nu fii legat de sistem, să bifezi căsuţe.
"Problemele din învăţământ sunt, în mare, aceleaşi probleme pe care le întâlnim în societatea românească"
-Important este să îţi evaluezi propriile forţe. Iată, noi venim dintr-un sistem în care evaluăm strict după note. Un elev creativ, cu capacitate analitică, bine aşezat intelectual, poate pierde în faţa unui elev cu 10 pe linie. Cum e în afară? Cât contează acest criteriu?
-La nivel de facultate se pune mare valoare, de exemplu, pe a şti să pui întrebări, nu să stai să absorbi.
-Ce anume face diferenţa dintre învăţământul românesc şi cel din afară? La noi se discută foarte mult despre problemele sistemului universitar şi preuniversitar. Dacă cineva ţi-ar spune că ai libertatea de a lua ceva de acolo şi a implementa aici. La ce anume te-ai uita mai întâi?
-Ca istoric, mă tem că misiunea mea e să spun că mereu lucrurile sunt mai complicate, că nu există soluţii punctuale. Nu cred că, dacă am aplica nişte politici, am avea şi rezultate imediate. Multe dintre problemele din învăţământ sunt, în mare, aceleaşi probleme pe care le întâlnim în societatea românească. Se vorbeşte despre schimbare, dar dacă schimbăm doar nişte politici nu este de ajuns. La nivel de mentalitate, de etos, şi faptul că bifăm din nou nişte căsuţe... Din experienţa mea afară, nu există întrebări proaste, stupide. Orice întrebare este bună. Trebuie şi la noi să instituim o regulă, să scăpăm de acel: nu contează ce vrei tu, contează ce spun eu, ca profesor. Se lucrează mult cu elitele, cu vârfurile. Lasă vârfurile, le provoci, e adevărat, dar trebuie să lucrezi mai ales cu cei slabi. E foarte uşor să lucrezi cu cei mai buni. Dar elevul care înţelege cel mai puţin, acolo e provocarea. Apoi, nu ştiu cum mai e azi, dar se învăţa foarte mult pe de rost, comentariile de exemplu. De cealaltă parte, nu trebuie să batem mult moneda că trebuie neapărat pus accentul pe partea practică. Totuşi, şcoala preuniversitară trebuie să ne ofere sistemul de cunoştinţe, de creare a unui aparat de procesare a informaţiilor, pe care nu ai de unde să îl ai. Uneori ţi-l formezi tu, e adevărat."Noi, cei din România, avem o cultură generală mai largă"
-Hai să echilibrăm un pic lucrurile... Ce avem noi bun? Ce anume din sistemul nostru crezi că are un efect benefic asupra elevilor.
-Nu vreau să fiu cinic. Sincer, cu cât mergeam mai departe, cu cât eram mai conştient de lume, partea cea mai bună a sistemului a fost că m-a determinat să găsesc moduri cât mai creative a a lucra în afara lui, a sistemului. Asta nu e foarte bun pentru noi, desigur. Dar mulţi oameni foarte buni sunt pe lângă sistem. Pentru mine, a fost un om, un profesor cu care am lucrat în particular, pentru că am vrut să învăţ engleză, şi am găsit-o pe doamna Gabriela Lopez. Nu face parte din sistem. Este din Botoşani, predă în particular engleză. Dar nu am făcut doar engleză cu ea. M-a învăţat să gândesc critic, să scriu un eseu, eu nu învăţasem în şcoală. Sunt persoane, profesori care au avut influenţă favorabilă, dar dacă voi spune despre ei voi ajunge inevitabil şi la faptul că am mers mai departe în momentul în care le-am simţit limitările. Nu vreau să fiu arogant. Au fost şi multe lucruri bune. Spre deosebire de colegii din străinătate, noi, cei din România, avem o cultură generală mai largă. Nu e ideal cum se face asta la noi, dar este ceva ce ar trebui să păstrăm. Ştim, se spune că trebuie să fim pregătiţi pentru viaţă, dar oricum o să urmezi o facultate sau un fel de ucenicie în orice domeniu ai fi, unde ai ocazia să practici ceea ce doreşti să devii.
"Persoane ca mine nu vin aici ca să stea liniştiţi. Trebuie să facă zgomot!"
-Cum priveşti întoarcerea în România? Nu se creează un blocaj greu de spart, de trecut? Mai exact, ce oportunităţi există pentru a aplica aici întreg bagajul practic şi teoretic acumulat în străinătate – vorbim totuşi de studii universitare, master şi doctorat în România, Franţa şi Marea Britanie. Cât de folositori sunteţi societăţii? Care sunt direcţiile, pe unde vă puteţi aşeza?
-E o întrebare grea, mi-am pus-o şi eu de multe ori. În primul rând, e nerealist să crezi că ai un loc gata pregătit, unde să intri foarte frumos. Dar cu orice greutate, e o provocare şi un lucru bun. Opţiunea este de a veni în România şi de a face parte din lumea academică, de a preda la universitate. Dar, sincer, nu văd asta întâmplându-se concret. Nu ştiu dacă vreau acum să fac asta. În acest moment, să mă adaptez unui sistem universitar românesc. Persoane ca mine, nu neapărat care venim din străinătate, cărora ni se spune – şi nu sunt de acord neapărat cu asta – elita, intelectualii etc., nu vin aici ca să stea liniştiţi. Trebuie să facă zgomot!
-Ce înseamnă acest zgmot?
-Poţi face zgomot în multe feluri. Domeniul meu ar putea părea ceva foarte abstract, la mare distanţă de realitate. Cu un ochi mă uit la secolele VIII-X, dar cu un ochi mă uit la ce se întâmplă acum în România şi în Europa. Mi-ar plăcea, mai mult decât să predau, mi-ar plăcea ceva ce ţine de educarea publicului. Sau nu neapărat educarea publicului, sună cam condescendent. Dar cumva provocarea dezbaterilor publice, poveştile pe care le spunem despre trecutul nostru. Pentru că asta este istoria, o naraţiune.
-Te întorci la amfiteatrele antice...
-Exact! Mi se pare că trebuie să te angajezi într-un dialog adevărat, nu doar de faţadă, cu omul de pe stradă, care are nişte idei destul de complexe asupra trecutului şi care are mai multe consecinţe pentru direcţia în care se îndreaptă societatea decât manualele de istorie. Mă uit din nou la prezent şi la ce se întâmplă. Poveştile pe care le spunem despre trecutul nostru ne influenţează şi ne fac să acţionăm în prezent. Noi ne vedem ori cei mai tari ori cei mai de jos, sau că suntem victime, şi se creează o anume naraţiune şi anumite tipare psihologice. Asta aş vrea să fac – să pun în discuţie aceste percepţii publice asupra trecutului şi asupra noastră ca societate.
"Acesta ar fi rolul nostru, al tăunului care înţeapă, să împingem societatea, să o trezim!"
-Se poate aplica acest lucru în România? Sau este nevoie să îl creaţi voi?
-Aici am vrut să ajung! Mi se pare bine că nu sunt locuri uşoare şi bine delimitate pe care să le umplem, pentru că trebuie să le creăm noi. Asta ne duce cu un pas înainte. Aş prefera nu să difuzez nişte cunoştinţe, ci să angajez un dialog. Nu avem cultura dialogului, nici nu am avut când să o practicăm, dar măcar să avem disponibilitatea aceasta. Mă întorc la istoria ca naraţiune, care poate fi mult mai importantă decât cărţile pe care le scriu şi le citesc câteva sute sau mii de oameni. Contează istoriile acestea care răsar în sânul societăţii. De asta aş vrea să mp ocup. Cred că aş putea duce discuţiile spre direcţii constructive.
-Ascultându-te, mi-am amintit o imagine despre Socrate care se adresa mulţimii. Şi cum a evoluat filosofia de la un maestru cu mulţi ucenici, la ucenicul care citeşte mii de cărţi ale sutelor de maeştri. În timp am ajuns la acest sistem de învăţământ, cu acumulări de cunoştinţe...
-E o metaforă bună pentru ce s-a întâmplat în istorie. Eu m-aş opri nu la ucenici, ci chiar la Socrate, care nu se considera un maestru, ci tăunul care înţepa cetăţenii. Asta ar trebui să fim şi noi. Acesta ar fi rolul nostru, al tăunului care înţeapă, să împingem societatea, să o trezim!
-Ultimul tău răspuns din acest interviu nu va avea o întrebare. Pentru că te las pe tine să ne povesteşti ceva din tolba cu amintiri. Ceva care te-a impresionat şi, poate, nu ai mărturisit niciodată public...
-Nu pot spune că am găsit ceva foarte povestibil sau relevant. Totuşi, simt nevoia să menţionez că începutul pasiunii pentru istorie e legat strâns de chiar oraşul Botoşani. Pe la vreo 11-12 ani mi-am pus în gând să descopăr reţeaua de tuneluri semi-legendare care s-ar ascunde sub centrul vechi al oraşului nostru. Mă nemulţumea lipsa de iniţiativă a - nu aveam o idee prea clară a cui, dar era clar că, deşi se vorbea de celebrele hrube "de pe vremea lui Ştefan cel Mare" (şi chiar ocazional asfaltul se surpa în Centrul Vechi lăsând să se ghicească fabuloase labirinturi subpământene) nimeni nu făcea nimic. Aşa că am început ceva ce, privind înapoi, ar fi putut ajunge - de-aş fi aşteptat ceva ani să mi se coacă mintea - o teză de doctorat! Am strâns toate materialele în care găseam o cât de mică menţiune a tunelurilor (de la tăieturi din ziare până la mărturii contradictorii ale bunicilor şi, în fine, până la cele câteva monografii ale oraşului), am făcut ipoteze, am desenat hărţi pe care trasam ipotetice tuneluri pornind de la cele câteva puncte unde se găsiseră într-adevăr rămăşite ale beciurilor. Într-o zi am ajuns la concluzia că trebuie să cobor pe teren şi să sap într-un loc unde eram sigur că voi găsi un tunel. Până când mi-am dat seama că şansele de a face rost de un hârleţ fără să ridic sprâncene, de a săpa cu el câţiva metri în adâncime, başca de a porni şantierul în mijlocul Parcului Eminescu, erau destul de mici. Am rămas cu obsesia asta în gimnaziu însă, canalizând-o spre preocupări mai realiste - încercări literare, căutarea unor moduri de a contacta extratereştrii, planuri de a-mi transforma bicicleta în planor etc. N-am renunţat nici acum cu totul la idee, însă!(A consemnat Florentina Toniţă)
