Proiectul OAMENI şi MESERII ajunge astăzi la o clasă de "meseriaşi" pe care îi întâlnim frecvent- asistenţii sociali. Ei sunt cei responsabili de soarta noastră, atunci când soarta însăşi ne întoarce spatele. Îi găsim în primării, îi găsim în mijlocul copiilor defavorizaţi, îi găsim acolo unde ceva doare. O meserie nobilă, de vocaţie, ce presupune sacrificiu şi dăruire. Dar personajul serialului de astăzi nu e de găsit nici în primărie şi nici lângă copii.
Cu cu cât te apropii de clădirea Penitenciarului Botoşani, cu atât te simţi parcă mai apăsat, ca şi cum un nor invizibil de emoţii negative acoperă întreaga zonă. Punctele de observaţie, gardul înalt, poarta care alunecă într-un zgomot rece-metalic şi amintirea zgomotului unei alte porţi din interiorul unităţii te fac să te simţi parcă strivit de toată durerea din interior. Dar apare un spiriduş cu părul roşu, zburlit în ţepi, al cărui zâmbet larg şi vioiciune atenuează mult din sentimentele grele.
Beatrice Siminiuc este asistent social în Penitenciarul Botoşani şi unul dintre coordonatorii clubului de activităţi recreaţionale. Din 2006 şi-a început cariera de asistent social, mai întâi la Penitenciarul Iaşi, iar din 2008, acasă, la Botoşani, în Penitenciarul din marginea oraşului. O găsim printre deţinuţi pentru că acolo simte ea că e locul ei. Primul contact al asistentului social de penitenciar cu persoana privată de libertate are loc din perioada de carantină, imediat după "depunere". Atunci începe lungul şi dificilul drum al spiriduşului către adâncimile sufletului unui om care, după cum spune Beatrice Siminiuc, este o victimă. Îi sondează în suflet aşa cum un medic cercetează vătămările trupeşti iar descoperirile pe care le face o ajută pe ea, dar mai ales îl ajută pe deţinut să înţeleagă ce a făcut şi de ce şi-a pierdut libertatea. Îl face să înţeleagă faptul că a pierdut posibilitatea de a-şi strânge în braţe copiii sau părinţii pentru o perioadă, şi că aceasta este o consecinţă a unei fapte negândite.O concepţie altfel decât a noastră, cei de afară
Pentru noi, cei dinafară, chestiunea e clară şi nu există răzgândiri: ai greşit, plăteşti. Ai produs suferinţă, plăteşti. Cât plăteşti? Până când uităm de tine şi de ceea ce ai făcut. Pentru Beatrice Siminiuc, lucrurile stau altfel. "N-am considerat niciodată că aici ar fi o lume a răului, ci am considerat că fiecare om are un potenţial pozitiv în el. Poate unii l-au pierdut pe parcurs şi au nevoie de cineva care să-i ajute să se redescopere. Mă văd activă, mă văd pasionată de muncă şi încerc să fac ceea ce mi-am dorit întotdeauna: să ajut oamenii".
Ne întoarcem în timp şi o vedem pe Beatrice Siminiuc, elevă de liceu cu activitate în voluntariat. Tatăl ei este instructor de educaţie în Penitenciar şi poveştile lui dar mai ales modul cum a folosit arta pentru "îmblânzirea" unor deţinuţi au adus-o încă de atunci în unitate. "Prima dată când am venit ca voluntar am ajuns în secţia de femei şi acolo am găsit nişte persoane atât de receptive, atât de dornice să fie ascultate, să asculte, la rândul lor, am văzut persoane la care orice gest venit din partea mea producea o schimbare în atitudine, în comportament şi mi-am dat seama că aici, în Penitenciar, e o clasă de oameni foarte receptivă la schimbare, or un asistent social tocmai asta îşi doreşte: să provoace schimbarea".
Şi totuşi de ce în Penitenciar, din moment ce munca unui asistent social poate ajuta atâtea tipuri de oameni: copii abuzaţi, mame bătute, sute, mii de oameni ce aşteaptă un semn de bunăvoinţă, o încurajare. "Am avut în facultate tot felul de cazuri pe toate tipurile de activităţi sociale, dar parcă aţa tot aici m-a tras. Am avut intrare în penitenciar, am avut la dispoziţie literatură de specialitate, am avut pe cine să întreb şi atunci am venit aici. Dar lucrând cu deţinuţi nu înseamnă că nu poţi acoperi întreaga activitate de asistent social pentru că ei vin din familii cu probleme, au copii acasă, astfel că în Penitenciar eşti un fel de asistent social generalist. Treci prin toate aspectele lucrând cu deţinutul care este subiectul tău. Avem contacte şi cu copiii deţinuţilor, care sunt în centre de plasament, avem contacte cu latura de întocmire de documentaţii pentru identităţile sociale: cărţi de identitate, certificate de naştere, certificate de căsătorie, dosare de pensionare, dosare de ajutoare sociale, pentru a sprijini familia de afară, rămasă fără suport material sau moral plus activităţile pe care le desfăşoară deţinuţii de la noi cu alte persoane vulnerabile".Taţi şi copii, împreună
Cu persoane vulnerabile, dar în primul rând cu propriii copii. Cum ne-am aştepta să fie atunci când un hoţ, să spunem, are întâlnire cu cei doi copii ai lui? Unul dintre copii nu ştie de ce tatăl nu mai vine acasă de-o perioadă bună, celuilalt i s-a explicat de ce "tati" lipseşte de acasă. Îşi întâlnesc tatăl în clădirea de lângă Penitenciar, "clubul" de activităţi, şi îţi dai seama că întâlnirea ar putea fi mai relaxată din moment ce nu treci de o poartă îndărătul căreia ochii agenţilor cu statut special te scrutează ca pe un potenţial (mic) infractor. Îi sar în braţe, îl pupă, îl strigă pe nume, iar omul mare, cu braţe tatuate, îi cuprinde pe princhindei şi-i ridică pe gât. Ochii tuturor sunt mari, zâmbetele sunt largi şi pentru un moment uiţi unde te afli. Dar acesta e doar gândul nostru.
Beatrice Siminiuc ne spune exact aşa cum e. "Sunt unele dintre cele mai emoţionante activităţi. E în aşa fel încât un coleg care a fost desemnat, el fiind de la un alt compartiment, să participe la activitate, ne-a rugat să nu-l mai punem la activităţi de genul ăsta pentru că el nu stă prea bine cu inima. Momentul revederii între părinte şi copil este emoţionant. Şi mie mi-e greu, fiind mamă şi ştiind ce înseamnă să fii departe de copilul tău, dar mai ales gândindu-mă la efectele separării copilului de părinţi. La club au posibilitatea să stea cu ei, să-i ţină în braţe, să vorbească. Mai nou, am introdus şi alte activităţi, să deseneze împreună, să se joace, să coloreze. Să fie o întâlnire care să-i mai încarce un pic, până la următoarea sărbătoare".Nu toţi copiii ajung să-şi întâlnească taţii aflaţi în detenţie, dacă specialiştii consideră că nu ar fi în regulă. Alţii vin o singură dată, iar apoi refuză să mai ţină legătura cu părintele de după gratii. Fiecare are dreptul de a-şi gestiona suferinţa cum poate. Pentru că suferă şi cel închis, suferă şi copilul privat de prezenţa permanentă a tatălui care a greşit în faţa legii. Cum percepe asistentul social aceste întâlniri? Ca pe porţii de fericire, deoarece, spune Beatrice, viaţa de familie este foarte importantă pentru dezvoltarea celui de după gratii. "Tot ce înseamnă dezvoltare emoţională sănătoasă este benefic şi tot ce înseamnă relaţia naturală, sinceră, frumoasă, dintre părinte şi copil nu poate să aducă decât bine. Majoritatea deţinuţilor îşi dă seama de valorile familiei abia după ce ajung aici, în Penitenciar şi îşi dau seama cât au pierdut atunci când nu mai sunt aproape de familie. Îşi dau seama ce au făcut, regretă faptele pentru că îşi dau seama câtă suferinţă au provocat şi apreciază orice moment petrecut alături de ai lor abia aici, după gratii".
Descărcarea persoanei private de libertate. Tone de greutăţi luate de pe suflet
Şi da, vorbesc mult despre ce simt, se destăinuie, îşi spun grijile, problemele. Şi plâng. Şi atunci apare firesc întrebarea: "cât poate să suporte asistentul social care îi ascultă pe deţinuţi?"
"Ideea nu e că îmi place să ascult poveşti traumatizante, ci vreau să ajut persoanele care trec prin astfel de situaţii! Ce fac cu ele? Le adun... Şi îmi place să cred că, după aproape zece ani în sistemul acesta, nu sunt insensibilă, îmi place să cred că deţinutul nu este un agresor, un om rău, în esenţă, ci este o victimă, o victimă a sistemului, este o victimă a unei familii dezorganizate, care nu a ştiut să-i ofere acea afecţiune şi sănătate emoţională, a sistemului educativ care nu a ştiut să-l educe, a societăţii în general şi atunci ajunge să comită infracţiuni din cauza mai multor factori. Dacă îi înţelegi pornirea spre a comite infracţiuni, atunci eşti capabil să-l ierţi şi să-l ajuţi să se înţeleagă şi să nu mai facă ce-a făcut. Pentru mine, să adun poveştile lor înseamnă să caut acele persoane care au un potenţial real de a se schimba. Cu ele să lucrez şi să produc acea schimbare în bine. N-ai cum să reeduci toţi deţinuţii dar ai cum să-i identifici pe cei care au potenţial".
Beatrice nu visează poveştile deţinuţilor, însă spune că unele dintre ele au marcat-o în aşa măsură încât i-au ţinut mintea ocupată zile întregi. Un tânăr ajungea în Penitenciar pentru diverse mici infracţiuni, nu neapărat îndreptate împotriva oamenilor, ci mai degrabă împotriva patrimoniului şi a ordinii publice. Distrugea, făcea scandal. În timpul anchetei sociale, tânărul a povestit că avea 22 de ani şi o viaţă fericită. O soţie bună şi frumoasă, cu doi gemeni în burtică. "Un om realizat, încadrat în câmpul muncii, cu o viaţă fericită. La naştere, au murit şi soţia şi gemenii, iar din acel moment nimic nu a mai contat pentru omul respectiv. Avea în el o resemnare şi o frustrare... iar eu nu-mi puteam scoate din cap cum era ca un om la 22 de ani să aibă soţia la maternitate, el să sărbătorească cu prietenii iar a doua zi să nu mai aibă nimic. De la el am învăţat să apreciez ceea ce am, viaţa de zi cu zi".Beatrice nu se teme să umble din celulă în celulă pentru că relaţia dintre asistentul social şi deţinut este diferită de cea a "gardienilor" cu deţinuţii. În această relaţie e clar că nu există un dominator şi un dominat, ci este vorba de un om care cere ajutor şi unul care oferă ajutor, o relaţie de respect reciproc. Am putea crede că detaşarea asistentului sociale, eliberarea de gând vine din familie, din artă. E drept, numai că detaşarea vine din arta din penitenciar. Pentru că într-un colţ al unităţii de detenţie se găseşte clubul de activităţi ocupaţionale.
"Clubul pe care am reuşit să-l pun pe picioare în toţi anii ăştia este refugiul meu. Iar pentru deţinuţii care vin la club, e refugiul lor. Este altceva, ca şi concepţie, ca şi spaţiu. În momentul în care deschizi uşa, pătrunzi într-o altă lume, fără legătură cu Penitenciarul, în care ase ascultă muzică, se crează, se vorbeşte altfel, oamenii arată altfel, lumea vorbeşte frumos, iar accesul la artă îi face mai buni. Lucrând cu deţinuţi prin artă, produci acea schimbare. Acesta este locul în care pot face acea schimbare", spune Beatrice. Şi nu poate uita de experienţa tatălui său, care a preluat, la clubul de pictură, un deţinut foarte tânăr dar cu o pedeapsă foarte lungă, refractar, neadaptat, asocial, şi care, acum, este unul dintre cei mai buni pictori de biserici şi icoane din zona Bucovinei. "Acum am şi eu un pariu. Un deţinut cu risc, cu rapoarte de incident, înainte de a începe să lucrez cu el. Au trecut cinci ani de când s-a eliberat şi nu s-a întors. Orice lucrător din sistemul penitenciar îşi doreşte să aibă aşa ceva în carieră: o persoană pe care s-o preia dintr-un punct, cu risc mare de recidivă şi s-o redea societăţii ca pe un om foarte integrat".O meserie care impune reprofilarea
Viaţa în penitenciar nu e frumoasă, ci are pete de frumuseţe. Viaţa în penitenciar e dură pentru că oamenii sunt duri sau încearcă să devină astfel pentru a putea rezista. Spiriduşul se amestecă printre caracterele puternice sau sălbatice şi oboseşte. Dar, spre cinstea ei, Beatrice Siminiuc ştie şi o spune cu voce tare că nu o va prinde pensia printre deţinuţi.
"Este o uzură psihică foarte mare în timp. Este un mediu în care tu ajuţi pe alţii să se încarce şi chiar dacă reuşesc la un moment dat să-mi găsesc refugiul şi acea descărcare pentru mine, parcă după ani de zile simţi nevoia să te încarci şi cu ceva mai pozitiv. Nu cred că este un domeniu în care să intri şi să ieşi la pensie echilibrat emoţional. Mai cred că este nevoie de o reprofilare".Vorbele asistentului social ne urmăresc mult timp după ce ieşim de sub norul de emoţii negative. În vâltoarea vorbelor, a sentimentelor contradictorii, ne dăm seama că e nevoie şi de o altă perspectivă, alta decât cea situată de partea acuzatorului, aşa cum noi, jurnaliştii, ne regăsim de cele mai multe ori. E firesc, spune Beatrice Siminiuc, să se întâmple aşa, pentru că niciodată un om nu ar trebui să facă rău unui alt om.
De aceea ne este ciudă pe agresori, compătimim victima şi niciodată nu ne punem întrebări despre cauzele care au transformat un om în agresor. Dar poate ar trebui uneori să o facem. O fi bine?