Domnul Mina Brumariu nu ÅŸtia bancul ăsta, atunci când i l-am spus, deÅŸi se consideră o adevărată enciclopedie de bancuri, unele povestite de bunii săi amici cu care stă la poveÅŸti ore întregi în atelierul lui din Primăverii. Pentru că, nu-i aÅŸa, în epoca termopanului, munca unui geamgiu, pentru că despre geamgii povestim astăzi, în rubrica "OAMENI ÅžI MESERII", se reduce mult. Se reduce mult, spunem noi, iar domnul Mina este de acord, pentru că nici copiii nu mai sunt cum erau.
"Eheeeeeeeee... Înainte veneau părinÅ£ii ÅŸi făceau comenzi de geamuri pentru că ăştia mici jucau fotbal ÅŸi spărgeau geamurile. Sau pentru ÅŸcoală. Era de lucru pe vremuri. Vagoane întregi de sticlă descărcam în gară, le băgam înăuntru ÅŸi tăiam zi ÅŸi noapte, zi ÅŸi noapte. De atunci am rămas cu defect, îmi spune nevastă-mea că vorbesc în somn despre cum tai sticlă. Acum copiii nu prea se mai joacă afară", rosteÅŸte apăsat domnul Mina.
Apăsat probabil nu de grija că n-are treabă, ci că, în ziua de azi, copiii au alte preocupări, mai statice. Drept e că joaca pe tabletă sau pe calculator nu duce la spartul geamurilor.
Meserie învăţată la cutremur!
39 de ani de meserie în domeniul sticlăriei. O viaţă de om. Mai exact, totul a început la cutremurul din martie '77. Atunci, tânărul Mina Brumariu era militar în termen ÅŸi a învăţat meserie de nevoie."Eram în BucureÅŸti, făceam armata. Eu aveam meseria de tâmplar dar am învăţat ÅŸi geamuri, că era nevoie de înlocuit tot ce se spărsese. Atunci am învăţat meserie. În 1978 m-am liberat din armată ÅŸi am venit acasă, unde am lucrat ca geamgiu până în 1987. În 1987 m-am angajat ÅŸi am lucrat până în 94, pe urmă m-am privatizat, am mai lucrat câÅ£iva ani. După aia m-am angajat la Cooperativa Înfrăţirea. Adică după 20 de ani de geamgiu am venit aici. M-au primit cu braÅ£ele deschise ÅŸi acum aÅŸtept să ies la pensie", râde domnul Mina.
Ar mai sta ÅŸi după ce împlineÅŸte vârsta de pensionare, dar nu mai merge treaba de când au apărut termopanele, mai rezistente decât sticla cu care ÅŸtie el să lucreze ÅŸi s-o "modeleze".
"Termopanul e altă chestie, îs două geamuri lipite, apoi vine rama aia. E mai complicat, eu nu m-am apucat de termopane de la început, asta e! Acum mai facem o ramă, un geam, o oglindă. Mai e nevoie ÅŸi de asta", spune geamgiul ÅŸi ne face o demonstraÅ£ie despre cum se taie doi milimetri de sticlă.
Pune echerul pe sticlă, prinde diamantul ÅŸi trage o linie perfectă, iar când miÅŸcă lemnul de pe sticlă, trage cu un pocnet sec o ÅŸuviţă subÅ£ire de sticlă. E o sticlă de 3 milimetri grosime, iar cea mai groasă cu care a lucrat e de 6 milimetri.
"Pentru poliÅ£e, pentru vitrine, pentru unele geamuri, câte mai sunt. ÅžtiÅ£i că înainte se făceau magazine cu geamuri, geamuri groase, cu ÅŸurub, cu piuliţă. Când se spărgea, dădeai jos, înlocuiai. Acum pun termopan", povesteÅŸte domnul Mina. Despre amicii cu care stă la vorbă spune că i-ar lipsi dacă s-ar pensiona.
"Am un dom' inginer care s-a pensionat ÅŸi îmi spune: domnul Brumariu, cred că o să mă plictisesc dacă o să plecaÅ£i de aici. Na, aici mai ascultă o glumă, ne întâlnim toÅ£i, stăm la discuÅ£ii. Am rămas puÅ£ini meseriaÅŸi pe aici, mai avem în spate "reparaÅ£ii frigidere" ÅŸi cam atât. Geamgii mai suntem trei: eu, domnul din spate de la Select ÅŸi încă cineva pe Calea NaÅ£ională. Într-un timp erau multe ateliere: aici două, la Piaţă, pe Bucovina, era la Capătul lui 1, sus pe Primăverii, pe Calea NaÅ£ională erau două, în total eram vreo 12. Dar nu doar noi am păţit aÅŸa, ÅŸi cei din Croitorie nu mai au de lucru de când au apărut second- hand-urile astea, cizmarii. Ä‚sta e sistemul, s-a schimbat tot".
Sculele geamgiului- echerul ÅŸi diamantul
Ne prezintă "diamantele" cu care lucrează. Impropriu spus, pentru că doar unul are în vârf o bucăţică mică de diamant necesar tăierii, cu care lucrează de... nici nu mai ÅŸtie de când. De ce diamant? Pentru că e cel mai dur mineral. Celelalte două au o rolă de oÅ£el special sau cap widia. Scule bune, le foloseÅŸte de vreo doi ani dar pentru nimic în lume nu ar renunÅ£a la tăietorul lui vechi. Ne face o demonstraÅ£ie ÅŸi taie un "peÅŸtiÅŸor" din sticlă. Mâna se miÅŸcă fără a gândi prea mult, ÅŸtie exact când s-o cârmească de la stânga la dreapta, iar scrâÅŸnitul sticlei ne cam zgârie la ureche.
Nu e prea încântat de viitor domnul Mina, pentru că se teme că nu are cine să mai lucreze geam în timpurile astea moderne. Copiii lui, un băiat ÅŸi o fată, ÅŸi-au găsit alte meserii, n-au nicio treabă cu sticlă. Åži-ar dori ca un tinerel să-i treacă pragul atelierului, pentru că el l-ar învăţa meserie cu dragă inimă pentru că e frumoasă, aÅŸa cum o munceÅŸte el."Este nevoie de meseriaÅŸ, mai ales că mai vine lumea din cartier, ori de la cimitir, că mai înlocuieÅŸte o bucată de sticlă, mai pune o ramă. Dacă mi-ar da un copil să-l învăţ, l-aÅŸ învăţa tot ce ÅŸtiu eu", decretează sincer domnul Mina. Nu e o meserie uÅŸoară, deÅŸi aÅŸa pare la prima vedere. Pui cadrul de lemn pe sticlă, tai cu diamantul ÅŸi gata.
"Ei. Nu-i chiar aÅŸa. De exemplu, când se primeÅŸte marfă. Acum ne aduce sticla vrac, dar înainte primeam sticla cu maÅŸinile, cu macaralele. Trebuia să ÅŸtii cum să descarci sticla, cum s-o agăţi. Nu era uÅŸor. Apoi, cum o băgai înăuntru, cum o depozitai, că nu puteai să o pui aÅŸa, alandala. Dacă e prea în picioare poate să cadă, dacă pui prea multe se sparg. Când era vânt, trebuia s-o iei într-o anumită poziÅ£ie, asupra vântului. Apoi, când pui foaia de sticlă pe masă, trebuie să ai protecÅ£ia muncii. Am colegi care ÅŸi-au tăiat tendoanele. La anii mei de meserie, mulÅ£umesc lui Dumnezeu că nu am avut aÅŸa ceva. M-am mai zgâriat din când în când, dar uÅŸor. Dar nu m-am tăiat. Åži ÅŸtiÅ£i, eu zic că mă las de meserie, dar când văd câte un geam într-o maÅŸină, mă uit după ea ca după nu ÅŸtiu ce... Meseria e în sânge".
Poveştile uşilor din casă
Domnul Mina Brumariu are o mulÅ£ime de poveÅŸti cu clienÅ£i ÅŸi sticlele lor, dar pe una din ele ÅŸi-o aminteÅŸte cu un zâmbet cât toată faÅ£a.
"Eram în GriviÅ£a, lucram odată, ÅŸi vine un domn de sus, de prin Zona Industrială, lua Autobuzul 2. Åži-mi spune: Domnule, am nevoie de un metru 37,5 centimetri lungime cu 75,5 centimetri lăţime. Eu îi spun: domnule, nu are cum să fie 75,5. UÅŸa are 80 cm lăţime, sticla îi 57,5. Uite, îÅ£i plătesc eu autobuzul, du-te acasă, mai măsoară o dată ÅŸi vii înapoi. S-a dus cu autobuzul, s-a întors, era 57,5 dar el îmi spune tot 75,5. Na, eu i-am dat 75,5, mi-am cerut scuze. Ei, ÅŸi vine omul înapoi din Zona Industrială: Dom'le, e 57,5. El măsura bine, era 57,5, dar percepea 75,5. Acum s-au mai schimbat, dar eu înainte ÅŸtiam toate măsurile la uÅŸile din casă, la geamuri, la bloc. Erau geamurile de la uÅŸi cu un metru 37,5 cu 57,5, alea mai vechiÅŸoare erau 117,5 cu 57,5, la sufragerii ÅŸi la dormitoare, la baie era 37,5 pe 57,5 ÅŸi la bucătărie erau 47,5 cu 57,5", îÅŸi încheie domnul Mina demonstraÅ£ia ÅŸi mai-mai că l-am aplauda de încântare.
Le-ar mai ÅŸti ÅŸi acum, dar, spune el, s-au schimbat multe în ultimii ani, au apărut ÅŸi uÅŸile de termopan, ÅŸi uÅŸile cu modele, cu mai puÅ£ină sticlă, mai mult lemn sau PFL.Îi contrazicea pe oamenii care veneau cu măsurători greÅŸite de acasă, oamenii îl credeau pe cuvânt ÅŸi apoi se întorceau la atelier ÅŸi-i mulÅ£umeau.
Acum îi mulÅ£umeÅŸte ÅŸi un domn care a venit de la cimitir cu o crenguţă pe care a folosit-o pe post de măsurătoare pentru un felinar cu sticlele laterale sparte. Domnul Mina ia măsurile cu atenÅ£ie, taie, aranjează ÅŸi-i pune felinarului sticluÅ£ele aÅŸa cum trebuie.
Zâmbetul lui CeauÅŸescu ÅŸi ploile din '74
O privire prin atelierul geamgiului vânează un ziar de prin '74, cu un articol despre ploi, un tablou de-al lui CeauÅŸescu. Ziarul era împăturit în spatele unui tablou pe care cineva îl adusese să-i schimbe sticla, pe vremuri. A luat ziarul ÅŸi l-a pus la loc de cinste, nu că ar fi un mare fan al fostului "cel mai iubit fiu al poporului", ci aÅŸa, de frumuseÅ£e. Tot de frumuseÅ£e a atârnat ÅŸi tabloul "fiului".
"Eheeeeeeee, pe vremuri erau tablouri cu CeauÅŸescu în toate clasele de ÅŸcoală, la grădiniÅ£e, pe oriunde. Făceam la rame ÅŸi înlocuiam sticle! Am avut o comandă mare de tablouri ÅŸi ăsta a rămas. Åži dacă tot a rămas, l-am pus acolo. Mai vede lumea, mai comentăm", spune geamgiul.În atelierul domnului Mina Brumariu miroase a copilărie, a mingi de fotbal buclucaÅŸe, a trecut. Miroase a oglinzi în care domniÅŸoare îÅŸi admirau Å£inutele. Miroase ca un atelier în care Doamna Istorie ÅŸi-a lăsat o amprentă. Mică, dar amprentă. Meseria de geamgiu, aÅŸa cum o ÅŸtie el, se pierde, cotropită fiind de modernitatea termopanului, a plasticului ÅŸi a "totul de-a gata". Dar e încă meserie.
