Domnul Mina Brumariu nu ştia bancul ăsta, atunci când i l-am spus, deşi se consideră o adevărată enciclopedie de bancuri, unele povestite de bunii săi amici cu care stă la poveşti ore întregi în atelierul lui din Primăverii. Pentru că, nu-i aşa, în epoca termopanului, munca unui geamgiu, pentru că despre geamgii povestim astăzi, în rubrica "OAMENI ŞI MESERII", se reduce mult. Se reduce mult, spunem noi, iar domnul Mina este de acord, pentru că nici copiii nu mai sunt cum erau.
"Eheeeeeeeee... Înainte veneau părinţii şi făceau comenzi de geamuri pentru că ăştia mici jucau fotbal şi spărgeau geamurile. Sau pentru şcoală. Era de lucru pe vremuri. Vagoane întregi de sticlă descărcam în gară, le băgam înăuntru şi tăiam zi şi noapte, zi şi noapte. De atunci am rămas cu defect, îmi spune nevastă-mea că vorbesc în somn despre cum tai sticlă. Acum copiii nu prea se mai joacă afară", rosteşte apăsat domnul Mina.
Apăsat probabil nu de grija că n-are treabă, ci că, în ziua de azi, copiii au alte preocupări, mai statice. Drept e că joaca pe tabletă sau pe calculator nu duce la spartul geamurilor.
Meserie învăţată la cutremur!
39 de ani de meserie în domeniul sticlăriei. O viaţă de om. Mai exact, totul a început la cutremurul din martie '77. Atunci, tânărul Mina Brumariu era militar în termen şi a învăţat meserie de nevoie."Eram în Bucureşti, făceam armata. Eu aveam meseria de tâmplar dar am învăţat şi geamuri, că era nevoie de înlocuit tot ce se spărsese. Atunci am învăţat meserie. În 1978 m-am liberat din armată şi am venit acasă, unde am lucrat ca geamgiu până în 1987. În 1987 m-am angajat şi am lucrat până în 94, pe urmă m-am privatizat, am mai lucrat câţiva ani. După aia m-am angajat la Cooperativa Înfrăţirea. Adică după 20 de ani de geamgiu am venit aici. M-au primit cu braţele deschise şi acum aştept să ies la pensie", râde domnul Mina.
Ar mai sta şi după ce împlineşte vârsta de pensionare, dar nu mai merge treaba de când au apărut termopanele, mai rezistente decât sticla cu care ştie el să lucreze şi s-o "modeleze".
"Termopanul e altă chestie, îs două geamuri lipite, apoi vine rama aia. E mai complicat, eu nu m-am apucat de termopane de la început, asta e! Acum mai facem o ramă, un geam, o oglindă. Mai e nevoie şi de asta", spune geamgiul şi ne face o demonstraţie despre cum se taie doi milimetri de sticlă.
Pune echerul pe sticlă, prinde diamantul şi trage o linie perfectă, iar când mişcă lemnul de pe sticlă, trage cu un pocnet sec o şuviţă subţire de sticlă. E o sticlă de 3 milimetri grosime, iar cea mai groasă cu care a lucrat e de 6 milimetri.
"Pentru poliţe, pentru vitrine, pentru unele geamuri, câte mai sunt. Ştiţi că înainte se făceau magazine cu geamuri, geamuri groase, cu şurub, cu piuliţă. Când se spărgea, dădeai jos, înlocuiai. Acum pun termopan", povesteşte domnul Mina. Despre amicii cu care stă la vorbă spune că i-ar lipsi dacă s-ar pensiona.
"Am un dom' inginer care s-a pensionat şi îmi spune: domnul Brumariu, cred că o să mă plictisesc dacă o să plecaţi de aici. Na, aici mai ascultă o glumă, ne întâlnim toţi, stăm la discuţii. Am rămas puţini meseriaşi pe aici, mai avem în spate "reparaţii frigidere" şi cam atât. Geamgii mai suntem trei: eu, domnul din spate de la Select şi încă cineva pe Calea Naţională. Într-un timp erau multe ateliere: aici două, la Piaţă, pe Bucovina, era la Capătul lui 1, sus pe Primăverii, pe Calea Naţională erau două, în total eram vreo 12. Dar nu doar noi am păţit aşa, şi cei din Croitorie nu mai au de lucru de când au apărut second- hand-urile astea, cizmarii. Ăsta e sistemul, s-a schimbat tot".
Sculele geamgiului- echerul şi diamantul
Ne prezintă "diamantele" cu care lucrează. Impropriu spus, pentru că doar unul are în vârf o bucăţică mică de diamant necesar tăierii, cu care lucrează de... nici nu mai ştie de când. De ce diamant? Pentru că e cel mai dur mineral. Celelalte două au o rolă de oţel special sau cap widia. Scule bune, le foloseşte de vreo doi ani dar pentru nimic în lume nu ar renunţa la tăietorul lui vechi. Ne face o demonstraţie şi taie un "peştişor" din sticlă. Mâna se mişcă fără a gândi prea mult, ştie exact când s-o cârmească de la stânga la dreapta, iar scrâşnitul sticlei ne cam zgârie la ureche.
Nu e prea încântat de viitor domnul Mina, pentru că se teme că nu are cine să mai lucreze geam în timpurile astea moderne. Copiii lui, un băiat şi o fată, şi-au găsit alte meserii, n-au nicio treabă cu sticlă. Şi-ar dori ca un tinerel să-i treacă pragul atelierului, pentru că el l-ar învăţa meserie cu dragă inimă pentru că e frumoasă, aşa cum o munceşte el."Este nevoie de meseriaş, mai ales că mai vine lumea din cartier, ori de la cimitir, că mai înlocuieşte o bucată de sticlă, mai pune o ramă. Dacă mi-ar da un copil să-l învăţ, l-aş învăţa tot ce ştiu eu", decretează sincer domnul Mina. Nu e o meserie uşoară, deşi aşa pare la prima vedere. Pui cadrul de lemn pe sticlă, tai cu diamantul şi gata.
"Ei. Nu-i chiar aşa. De exemplu, când se primeşte marfă. Acum ne aduce sticla vrac, dar înainte primeam sticla cu maşinile, cu macaralele. Trebuia să ştii cum să descarci sticla, cum s-o agăţi. Nu era uşor. Apoi, cum o băgai înăuntru, cum o depozitai, că nu puteai să o pui aşa, alandala. Dacă e prea în picioare poate să cadă, dacă pui prea multe se sparg. Când era vânt, trebuia s-o iei într-o anumită poziţie, asupra vântului. Apoi, când pui foaia de sticlă pe masă, trebuie să ai protecţia muncii. Am colegi care şi-au tăiat tendoanele. La anii mei de meserie, mulţumesc lui Dumnezeu că nu am avut aşa ceva. M-am mai zgâriat din când în când, dar uşor. Dar nu m-am tăiat. Şi ştiţi, eu zic că mă las de meserie, dar când văd câte un geam într-o maşină, mă uit după ea ca după nu ştiu ce... Meseria e în sânge".
Poveştile uşilor din casă
Domnul Mina Brumariu are o mulţime de poveşti cu clienţi şi sticlele lor, dar pe una din ele şi-o aminteşte cu un zâmbet cât toată faţa.
"Eram în Griviţa, lucram odată, şi vine un domn de sus, de prin Zona Industrială, lua Autobuzul 2. Şi-mi spune: Domnule, am nevoie de un metru 37,5 centimetri lungime cu 75,5 centimetri lăţime. Eu îi spun: domnule, nu are cum să fie 75,5. Uşa are 80 cm lăţime, sticla îi 57,5. Uite, îţi plătesc eu autobuzul, du-te acasă, mai măsoară o dată şi vii înapoi. S-a dus cu autobuzul, s-a întors, era 57,5 dar el îmi spune tot 75,5. Na, eu i-am dat 75,5, mi-am cerut scuze. Ei, şi vine omul înapoi din Zona Industrială: Dom'le, e 57,5. El măsura bine, era 57,5, dar percepea 75,5. Acum s-au mai schimbat, dar eu înainte ştiam toate măsurile la uşile din casă, la geamuri, la bloc. Erau geamurile de la uşi cu un metru 37,5 cu 57,5, alea mai vechişoare erau 117,5 cu 57,5, la sufragerii şi la dormitoare, la baie era 37,5 pe 57,5 şi la bucătărie erau 47,5 cu 57,5", îşi încheie domnul Mina demonstraţia şi mai-mai că l-am aplauda de încântare.
Le-ar mai şti şi acum, dar, spune el, s-au schimbat multe în ultimii ani, au apărut şi uşile de termopan, şi uşile cu modele, cu mai puţină sticlă, mai mult lemn sau PFL.Îi contrazicea pe oamenii care veneau cu măsurători greşite de acasă, oamenii îl credeau pe cuvânt şi apoi se întorceau la atelier şi-i mulţumeau.
Acum îi mulţumeşte şi un domn care a venit de la cimitir cu o crenguţă pe care a folosit-o pe post de măsurătoare pentru un felinar cu sticlele laterale sparte. Domnul Mina ia măsurile cu atenţie, taie, aranjează şi-i pune felinarului sticluţele aşa cum trebuie.
Zâmbetul lui Ceauşescu şi ploile din '74
O privire prin atelierul geamgiului vânează un ziar de prin '74, cu un articol despre ploi, un tablou de-al lui Ceauşescu. Ziarul era împăturit în spatele unui tablou pe care cineva îl adusese să-i schimbe sticla, pe vremuri. A luat ziarul şi l-a pus la loc de cinste, nu că ar fi un mare fan al fostului "cel mai iubit fiu al poporului", ci aşa, de frumuseţe. Tot de frumuseţe a atârnat şi tabloul "fiului".
"Eheeeeeeee, pe vremuri erau tablouri cu Ceauşescu în toate clasele de şcoală, la grădiniţe, pe oriunde. Făceam la rame şi înlocuiam sticle! Am avut o comandă mare de tablouri şi ăsta a rămas. Şi dacă tot a rămas, l-am pus acolo. Mai vede lumea, mai comentăm", spune geamgiul.În atelierul domnului Mina Brumariu miroase a copilărie, a mingi de fotbal buclucaşe, a trecut. Miroase a oglinzi în care domnişoare îşi admirau ţinutele. Miroase ca un atelier în care Doamna Istorie şi-a lăsat o amprentă. Mică, dar amprentă. Meseria de geamgiu, aşa cum o ştie el, se pierde, cotropită fiind de modernitatea termopanului, a plasticului şi a "totul de-a gata". Dar e încă meserie.
