Boc-boc-boc! Bate ciocanul cu capete lungi şi subţiri. Ţac-ţac-ţac-ţac! Ţăcăne şi maşina de cusut iar mirosul de prenadez, sau aderpren, cum s-o fi chemând lipiciul, îţi pătrunde în nas şi în haine, insinuându-se în amintirile copilăriei. "Du-te la cizmărie şi vezi dacă sunt gata pantofii" era ordinul pe care copiii din cartier îl auzeau frecvent, emis din pieptul mamelor ce-şi păzeau încălţărilem că altele mai bune greu se găseau.

Proiectul "OAMENI ŞI MESERII" a plecat departe, în copilăria noastră, atunci când vizitarea atelierelor de reparat încălţăminte era frecventă, pentru că pe atunci papucii se puteau repara. Acum- mai puţin.

Dacă am spune că Marin Ghiţun şi Ioan Azanfiri au zeci de ani de când "bocănesc" în pantofi, aţi crede că sunt nişte bătrânei. Nu par.

Cel puţin nu Marin Ghiţun, care a început să meşterească în 1981, imediat după ce a terminat şcoala profesională de la UCECOM Iaşi.

"Eu am lucrat la cizmăria militară şi pentru cadrele militare era o secţie specială. Şi acolo am ajuns, pentru că toţi fugeau de cizmăria militară. De ce? Pentru că era mult de cusut şi mulţi nu ştiau cum se face. Era mai grea meseria, tot cizmărie, dar na! Mie mi-a prins bine dar până la urmă tot la reparaţii am ajuns. Înainte foarte puţini învăţau cizmăria militară. Restul, dacă termini o şcoală, ştii să faci un pantof, dar o cizmă militară.... Era un standard, cu ramă, cu talpă şi sub talpă era cusut tot, prins tot în cuie de lemn. Cu noi era o doamnă care făcea feţele din piele şi cizmarii tălpuitori trebuiau să pună ştaif, bombeu, să tragă la calapod, să coase ramele, sub talpă, talpa trebuia cusută din nou, trebuia clădit tocul. Într-o zi jumate era gata o pereche de cizme militare", povesteşte domnul Ghiţun.

Poate la început nu era tocmai încântat de ce făcea, dar cu timpul, a început să-i placă meseria, deşi nu-i aducătoare de venituri. Care e satisfacţia? "Când îţi iese lucrarea bine, când e clientul mulţumit şi vine să-ţi spune lucrul ăsta, că i-ai pus tocuri, că i-ai înlocuit talpa, atunci e bine. Atunci când clientul e mulţumit, când te întâlneşti cu el pe stradă şi-ţi mulţumeşte. Mai sunt şi clienţi nemulţumiţi, dar de multe ori nu e de vină meseriaşul că nu ţine pantoful. Am avut un client căruia i-am lipit pantofii de trei ori şi mi-am dat seama că era vorba nu de lipici, ci de pantof. Avea ceva talpa, era incompatibilă cu lipiciul", explică Marin Ghiţun.

Despre riscurile meseriei

În atelierul lui mic şi strâmt, zeci de papuci îşi aşteaptă stăpânii sau rândul la reparat. Aşezate frumuşel pe rafturi, perechi de sandale de damă, pantofi, cizme, bocanci şi pantofi sport. Scaunul pe care şade domnul Marin e amplasat strategic, în aşa fel încât să ajungă la toate sculele care-i sunt necesare. Mirosul de lipici e prezent, însă într-o cutiuţă e un alt fel de soluţie, tot pentru lipit, care e toxică. Cutiuţa e bine închisă pentru că mirosul arde căile respiratorii. Sigur nu e o meserie uşoară, sigur nu e o meserie lipsită de riscul de îmbolnăvire. Dar domnul Marin ştie ce are de făcut, ştie cum să se păzească. Nu toţi sunt la fel de norocoşi, unii s-au îmbolnăvit şi au renunţat la meserie.

"Încălţămintea adusă la reparat nu e curată întotdeauna, tu pui mâna pe ea, pui mâna pe faţă, o duci la gură şi cine ştie ce microbi porţi. Trebuie să te speli mereu, când duci mâna la nas, când te duci să mănânci, când te ştergi pe faţă. Oamenii sunt iresponsabili uneori". Alţii cizmari au renunţat la meserie pentru că nu aveau ce face, nu mai aveau clienţi.

Nu e vorba că "moare" meseria, e vorba că oamenii nu mai sunt interesaţi. Domnul Marin crede că lumea mai are nevoie de cizmari, însă cizmăria nu este o meserie bănoasă, ci una care să asigure supravieţuirea. De aceea nici nu-şi bat capul mulţi să înveţe cum se lucrează o pereche de pantofi, cum se repară. Nici şcoală nu se mai face. Dar, spune Marin Ghiţun, ar fi bucuros să înveţe tinerii secretele meseriei.

Papuci noi, papuci vechi

Cum sunt încălţările astăzi? Mai au cizmarii ce repara?
"La alea ieftine, care costă, 20, 30, 50 de lei, nu prea mai ai ce repara. Dar mai este încălţămintea care are acelaşi model, sunt mai scumpe, dar tot proastă e. Şi vine clientul şi-mi spune că a dat un milion pe papuci. Apăi, ce contează, dacă e o calitate inferioară? Mai mult de o faţă de toc nu ai ce face. Pielea asta ecologică e de fapt un vinilin, muşama, iar pielea naturală e piele cum trebuie. Oamenii cumpără acum mult şi prost. Cu un milion cumpără trei perechi de pantofi, cu culori diferite, ca să aibă ce asorta. La doamne mă refer. Înainte, era încălţămintea din piele, inclusiv talpa era de piele, ştaiful, bombeul, faţa. Pielea rezistă, poţi să o pui unde vrei, atâta timp cât este întreţinută şi n-o laşi în soare, în ploaie. Înainte era un fel de cremă, mai ales prin unitatea militară, din oase de peşte. Ştiţi care-i secretul? Că încălţămintea, după ce o dai cu cremă, trebuie lustruită. Dacă laşi crema aşa pe ea, n-ai făcut nimic. Dar mă refer la crema de altădată. Era crema Victoria, cu nişte solvenţi chimici, care înmuia pielea. Acum încălţămintea trebuie spălată, la o lună- două, ca să se ducă de pe ea crema şi impurităţile. Dacă n-o speli, se deteriorează, crema aia arde pielea. Nici tălpile nu mai au calitate, imediat se crapă", se încruntă Marin Ghiţun.

După "45 de ani, 9 luni şi 17 zile", cât a muncit domnul Ioan Azanfiri în industria încălţărilor şi alţi ani în care, deşi pensionar, încă mai repară papuci, emite aceeaşi concluzie: nu mai sunt încălţările care au fost odată.

"Şi sărăcia asta e rea. Omul îşi cumpără chinezării, papuci de prin Indonezia, de la mama ciorilor. Cum să-i repari dacă sunt de carton? Un pantof de piele e altceva, nu arde la talpă, respiră piciorul, ţine mai mult, poate fi reparat", se amărăşte Ioan Azanfiri.

Îl întreb când a avut în mână un Guban şi se înseninează. "Ehe, am avut Guban încă de acu' 20 de ani. Au fost buni pantofi, pielea prelucrată cum trebuie, branţuri, căptuşeală tot din piele. La Guban Timişoara se făceau mai mult pantofi de damă, iar la Clujana de bărbaţi, am fost şi eu acolo...", rememorează domnul Azanfiri.

O viaţă de "încălţat"

În unităţi de producţie şi-a desfăşurat activitatea domnul Azanfiri, după ce a terminat şcoala de trei ani la Arad. Din toţi colegii lui de şcoală, prea puţini au lucrat în domeniu. Acum, nici pantofari nu mai sunt, pentru că producţia s-a concentrat în fabrici care şi-au câştigat renumele în ani de zile. Atelierele mici de producţie şi-au sistat activitatea.

"Când lucram la Modarom, făceam 500-600 de perechi pe lună şi îi dădeam la Magazinul Botoşani, la Romarta în Primăverii, făceam diferite modele. Aveam unde să dăm marfa, plus că la intrarea în Modarom aveam centru de desfacere. Acum sunt trei băieţi într-un atelier care mai lucrează dar acuş ies şi ei la pensie, mai este la semafor, la domnul Scânteie, şi apoi mai sunt cei cu reparaţiile. Dar atât, meseria care se făcea odată s-a cam dus. Şi munca parcă s-a mai uşurat, sunt soluţiile astea, adezivii mai buni... Noi când coseam la rame, când trăgeam la sfoară, făceam bătături în palme. Am sforile în valiză, le-am pus deoparte", spune domnul Azanfiri.

Valiza verde cu amintiri

Valiza verde, de pe dulap, ascunde toată istoria lui ca meseriaş, atât ca "făcător de papuci" cât şi ca reparagiu. E plină de "chestii" al căror nume mi-e greu să-l pronunţ şi al căror rost mi-e necunoscut. Dar dacă domnul Azanfiri spune că le-a folosit, nu pot decât să-l cred. La îndemână şi-a lăsat doar câteva scule, pe care le foloseşte atunci când repară papucii prietenilor care-i trec pragul şi ai clienţilor care îl cunosc de zeci de ani.

În cămeruţa de la poartă, "atelierul" lui, e o curăţenie lucie iar mirosul de adeziv e fin, deloc brutal. Poate şi din cauză că uşa stă mai tot timpul deschisă, să ştie clienţii că e acasă.

"Clienţii mei ştiu că eu am acum două viteze: încet şi foarte încet. Am clienţi care vin la mine de 30- 40 de ani, am îmbătrânit împreună. Şi ei sunt la pensie. Unii s-au mutat la copii, pe la Iaşi, dar vin la reparat la mine, în Iaşi nu prea sunt reparaţii de încălţăminte", râde "pantofarul", iar sub zâmbet ascunde o frustrare: după atâţia ani de muncă, s-a ales cu o pensie de puţin peste 700 de lei. Adică şapte milioane de lei vechi.

"Cu banii ăştia nu se trăieşte. De aceea mai repar una- alta, mai fac pantofi. Am acuma câteva perechi scoase la vânzare, le-am scăzut şi preţul, dar nu am cui să le dau şi stau cu bani blocaţi. Bineînţeles că plătesc impozite la stat, contează să mai adun un leu- doi", explică Ioan Azanfiri. I-ar plăcea şi lui, ca şi lui Marin Ghiţun, să înveţe meserie şi pe alţii, dar nu are pe cine. Ne povesteşte însă de un tânăr plecat din Botoşani în străinătate care şi-a făcut un soi de şcoală în care îi şcolarizează pe copiii străinilor. Tot în "pantofăreală". În atelierul domnului Azanfiri intră o clientă care îşi caută sandalele date la reparat.

Părăsesc atelierul cu o strângere de inimă, ca şi cum mi-aş lua rămas bun de la părticica de copilărie cu cizmari şi de la vecinii mei de bloc. "Hai cu mine la cizmar", ieşea câte unul din casă şi o gaşcă de copii pornea hotărâtă către atelierul de reparaţii din cartier pentru a recupera o pereche de pantofi. Nici acum nu ştim de ce toţi "meseriaşii" ce lucrează cu încălţăminte se numesc "cizmari".