Zeci de ani trec în tic-tac-ul ceasurilor şi doar patina timpului reuşeşte să ne mai amintească de unde am plecat, unde am ajuns şi cum am parcurs drumul de atunci şi până acum. O viaţă în care limbile ceasurilor ne-au fost martore ticăitoare. "Stăpânele ceasurilor" au avut un destin similar şi şi-au încredinţat viaţa micilor mecanisme pe care le-au îngrijit şi care le-au indicat trecerea anilor.

Proiectul OAMENI ŞI MESERII a ajuns la ceasornicari, prea puţini în Botoşani pentru importanţa pe care o merită. Dacă jumătate dintre noi am purta ceas la mână, cu siguranţă am ajuns cu ele la "doctorii" de ceasuri. Maricica Paiu şi Constanţa Rotaru sunt două doamne care asta au făcut o viaţă- au "doftoricit" martorii trecerii timpului.

36 de ani petrecuţi în lumea ceasurilor

Mâini fine şi sensibile, obişnuite să prindă componente mici, abia vizibile, şi o lupă pentru ochi, plus o mulţime de cleme, pensete de diferite mărimi, şurubele şi mecanisme- asta găsim pe biroul doamnei Maricica, încântată că a reuşit să-i dea de cap defecţiunii ce necăjea un ceas de birou Slava, "în vârstă de" 50 de ani. Un ceas zdravăn, cine ştie de câţi ani în casa unui botoşănean şi cu un glas clar: tic- tac, tic- tac.

"Lucrez la ceasuri de 36 de ani, am învăţat meserie la Arad, la şcoala profesională. Am dat examen, am intrat, apoi am dat iar examen şi am intrat la lucru. La început nici nu mi-am dat seama unde mă duc, mă gândeam: manichiură, frizerie, şi nu ştiu cum, m-am dus la ceasornicărie. Mi-a plăcut şi aşa am mers 36 de ani. Acum nu se mai merită că nu mai ai ce lucra, s-a cam terminat. Poate peste ani se mai întoarce lumea aşa cum e normal. Nu am văzut niciun elev să vină, să înveţe meserie, nu mai are la ce învăţa că nu se poate întreţine. Suntem câţiva, eu, doamna Constanţa şi colegul ei şi domnul Mitică Bordeianu, care e mai mic ca mine cu un an şi a făcut tot la Arad. Colegul meu a ieşit la pensie... cam atâţia am mai rămas. Eu cu mare drag aş învăţa pe cineva, dar nu se mai caută, omul nu poate trăi cu banii pe care îi câştigă din ceasornicărie. Eu nu mai am ce face...", povesteşte doamna Maricica.

Despre grija pentru amintirile altora

În cei 36 de ani de meserie, Maricica Paiu a reparat mii de ceasuri, poate chiar milioane, cum glumeşte ea. Când ia un ceas în mână, îl simte, îşi dă seama dacă e un ceas bun sau unul "la kilogram", ascultă mecanismul, dacă acesta există, îl desface şi şurubăieşte în el. Îi pare rău că acum ceasurile sunt ieftine şi proaste, dar cumva înţelege oamenii care fac un compromis atunci când îşi pun la mână un ceas ieftin. Dar nu se poate abţine să nu urmărească ceasurile bune, chiar vechi, dar care merg perfect.

"Eu cred că ceasurile ruseşti au fost cele mai bune, şi alea elveţiene. Sunt scumpe, dar au nişte mecanisme foarte bune. Am aici un ceas al unui domn care îl are de muuult tare şi ţine mult la el. Se mai strică, îl mai aduce la reparat, are grijă de el. Nu de mult timp am făcut un ceas, l-am recondiţionat, i-am pus şi cadran şi limbile, i-am schimbat şi cureluşa. Băiatul căruia i l-am făcut îl avea de la bunicul lui şi voia să-l aibă amintire, l-am făcut stas. Am avut ceasuri faine, scumpe la reparat, iar când clientul îţi vine cu drag, cu drag lucrezi şi tu. Când ai un client mai dificil, stai la un ceas şi zece ore, parcă- parcă nu-l dibuieşti. Atâta îţi dă clientul de grijă, să nu-i faci, să nu-i dregi, că cine ştie ce-i, ehe... aventuri", râde doamna Maricica.

Atelierul ei a fost "cotropit" de o librărie astfel că toate culorile jucăriilor, ale ghiozdanelor îţi iau ochii. Într-un colţişor, biroul ei cu margini albastre aşteaptă cuminte alte ceasuri la reparat. Şi-ar fi dorit să ţină legătura cu colegii de şcoală, de la Arad, dar pe atunci şi telefoanele fixe erau rare, iar depărtarea- dat fiind că ceasornicarii s-au împrăştiat în toată ţara- şi-a pus amprenta şi pe relaţii. Aşa că fiecare îşi vede de treaba lui, la biroul lui şi cu tic- tac-urile lui. Aşa puţini, cât au mai rămas să ţină stindardul ceasornicăriei sus.

"E o meserie frumoasă, dar greu se trăieşte din ea", mărturiseşte cu părere de rău doamna Maricica. "Dar ştiţi cum e? La ceasuri e ca la doctor, dacă te duci o dată şi ţi-ai reparat ceasul, mai vii şi a doua oară, mai trimiţi pe cineva. Aşa se aude, din om în om".

De vorbă cu mecanismele mici

Tot aşa se adună lumea şi în atelierul în care lucrează Constanţa Rotaru şi după ce iese un client, intră altul. Iar mâinile ceasornicarului se mişcă continuu, desfac telescoape, capace, învârt chei, pensete. Data reparaţiei se trece pe capac "şi dacă bateria nu merge un an jumate, veniţi înapoi şi v-o schimb gratuit", spune doamna Tanţa, aşa cum o cunoaşte toată lumea. Doamna Tanţa le cere capacelor să se desfacă, vorbeşte cu mecanismele, le povesteşte de unde vin şi unde se vor duce. O relaţie specială, am spune, deloc ciudată, după 37 de ani şi câteva luni.

Ceasornicarul numără anii şi lunile de când, tot un copil fiind, s-a apucat de meseria asta care îi împlineşte sufletul cu satisfacţii. Spre deosebire de colega ei, doamna Tanţa consideră că meseria îi asigură un trai decent, fără pretenţii mari. Şcoala a făcut-o prin Cooperaţie, la Oradea, tot cu examene, şi după şcoală a fost trimisă la Vlădeni. Nu a stat prea mult pentru că nu avea ce face, şi a fugit la oraş, la Cooperativă. A fost o decizie bună, deşi a costat-o mult, fiind nevoită să achite costurile şcolarizării. Dar nu a regretat niciun moment. Şi de atunci, din 5 februarie 1979, se delectează cu ceasurile pe care le iubeşte. Ba a reuşit să-i contamineze şi pe cei din casă, recunoscând cu mândrie faptul că fiul ei se pricepe la pendule mai bine decât ea. Dar nu lucrează în domeniu.

A crescut copii în tic-tac-ul ceasurilor pe care le lua şi acasă, la reparat. Are câteva principii de la care nu se abate deloc: omul trebuie să fie servit repede, bine, cu grijă. Să nu fie înşelat, să nu-i strici ceasul mai tare decât era stricat şi dacă nu te pricepi, nu te bagi. Şi aşa şi-a format clientela care de ani de zile o caută la atelier. Şi e critică la adresa muncii ei şi a colegilor.

Respectul faţă de client şi ceasul lui

"Am avut şi colegi tineri, dar s-au autodesfiinţat. În primul rând, trebuie să ai credibilitate, apoi trebuie să-ţi faci aprovizionare! Eu am luat şi de pe e-bay piese. Este mult mai ieftin să iei de pe e-bay decât din altă parte, am băiatul ăsta care mă ajută pentru că el e colecţionar de ceasuri. Şi cumpărăm componente şi facem treabă aşa cum trebuie", povesteşte doamna Tanţa, mândră de "găselniţă".

Aşa îşi asigură componentele necesare- de la mecanisme la cheiţe şi o grămadă de alte chestiuţe fără de care munca ei nu ar exista. Şi nu are timp, niciodată nu are timp pentru că lucrează şi la atelier şi acasă, apoi mai are de îngrijit şi casa şi se mai ocupă uneori şi de nepoţi. Dar pe toate, spune ea, le face cu drag şi de aceea toate îi ies aşa cum trebuie.

Din sertarul ei răsare un ceas despre care crede că are în jur de 80 de ani şi care a ajuns în apă de mare. Săptămâni întregi l-a îngrijit, a pus tot felul de soluţii de degresare, de înmuiere, de cine ştie ce. Abia când l-a desfăcut a putut să evalueze pagubele produse de apă. L-a demontat tot, bucăţică cu bucăţică şi l-a reparat, făcându-l ca nou, dându-i viaţă. Tratează orice ceas la fel, cu aceeaşi atenţie, indiferent de costul lui însă pentru cele mai vechi are o atenţie mai mare pentru a nu strica ceva. Despre clienţi, numai de bine. Unora le repară ceasurile pe loc, altora le cere timp, în cazul în care nu are ce le trebuie. Crede că e o meserie pe care o poate face oricine, atât timp cât se lucrează cu drag şi cu simţ de răspundere. Şi grăsuţ dacă ar fi meseriaşul, şi-ar putea adapta mişcările fineţii obiectului pe care îl ţine în mână.

Moda se schimbă, ceasornicarul rămâne

În zecile de ani de când repară ceasuri, doamnele ceasornicar au fost martore ale schimbării modei de n- ori, au avut pe mână orice fel de indicator al timpului, de la piese vechi, cu lanţ, de agăţat la vestă, la primele ceasuri electronice după care noi, copiii din urmă cu 25 de ani, eram înnebuniţi. A venit apoi moda ceasurilor pe care le găseai la Piaţa Mare, la rusoaice, şi femeile mai ales erau încântate de varietatea formelor, de culoare şi de brăţările metalice, ce puteau fi asortate altor bijuterii. Apoi au apărut alte tipuri de ceasuri, cu alte forme, cu funcţii diferite, pe lângă cea de bază.

Apoi au apărut telefoanele mobile, care au redus necesitatea de a avea un ceas la mână. De aceea nici nu ne mai mirăm că atunci când întrebăm pe cineva, pe stradă, cât e ceasul, va scoate telefonul mobil. Moda s-a schimbat, însă ceasornicarii au rămas aceiaşi, aşteptând alte şi alte ceasuri de reparat, alte şi alte poveşti de spus despre micile obiecte care îţi acompaniază viaţa, martori discreţi ai trecerii timpului.
 

 

CITEȘTE ȘI: "S-a stins un om de afaceri din Botoșani, a fost și sportiv de performanță!"