Dacă nu sunteţi microbişti sau dacă întreaga existenţă v-a fost până acum paralelă cu fotbalul, posibil să vă fi încruntat deja, dar nu doar despre fotbal este vorba. Este vorba de sufletul pe care îi pui în fiecare lucru mic pe care îl faci, despre pasiune şi despre dăruire.
Are 71 de ani şi de când se ştie a fost în mijlocul fenomenului. A jucat fotbal, apoi a antrenat, iar intuiţia l-au transformat într-o adevărată legendă: Nicolae Cucuveică, suceveanul din Burdujeni devenit botoşănean şi care se pricepe cel mai bine la şlefuit. La şlefuit talente.
Discuţia cu nea' Nicu, aşa cum îl cunoaşte toată lumea, are loc la Stadionul Municipal, cu o zi înainte de meciul cu Craiova, când frăsuiala e în toi: se joacă sau nu se joacă şi dacă da, în ce condiţii. Jucători, oficiali, membri ai staffului îl văd pe nea' Nicu, îl salută, îi strâng mâna. El, micuţ de statură, îmbrăcat impecabil, zâmbeşte pentru fiecare, mai schimbă o vorbă, o impresie, e ca acasă.
"Ăsta-i teren rău? Ăsta-i ca masa de biliard. Când noi jucam aici, eram toţi plini de noroi, negri eram pe aici, în frunte, chiloţii albi erau negri, la pauză schimbam tricoul. Iarbă era pe tuşă, dar în rest, în mijlocul terenului şi în faţa porţii era orezărie. Dădeai cu şpiţul ca să iasă mingea. Păcat că nu mai am eu vârsta, că dacă mai aveam măcar 35 de ani. Ce mingi aveam... mingi de şiret, că era de piele. Când se uda şi trebuia să dai cu capul, nimereai şiretul în frunte, îţi rămâneau urme, două zile te ustura. Acum ce mingi sunt, vai de mine... Dacă aş mai fi tânăr, acum aş juca", oftează nea' Nicu, cu ochii după terenul pe care câţiva muncitori de la Baze Sportive se chinuie să-l cureţe de zăpadă.
După 43 de ani şi opt luni de muncă, s-a pensionat şi acum se "bucură" de o pensie de 900 de lei. Ceea ce face în prezent însă nu-l umple de bani, dar îi umple sufletul de bucurie şi îl menţine vioi.
Începuturile
"Am început fotbalul în cartierul Burdujeni, din Suceava, apoi pe la 12- 13 ani am jucat la o echipă din Liga a IV-a. Acolo m-a văzut cineva şi mi-a zis: "Puştiule, vii cu noi la Suceava?" Că Suceava era în Divizia B. M-a luat un verişor şi m-am dus. Mă simţeam cam străin, cam timid. Am intrat pe teren, am jucat, imediat mi-au spus să aduc două poze şi certificatul de naştere iar în următoarea duminică am şi jucat. Eram fundaş dreapta. Apoi m-a descoperit presa- "juniorul Cucuveică, cel mai bun de pe teren". M-am simţit excelent în primul meu meci în Divizia B, la 15 ani. După ce am fost la Suceava, la juniori, m-am dus în armată, am jucat şi acolo, la Şoimii Buziaş, echipă din Divizia C, şi când am venit din armată, m-am întors la Suceava. Eram în cantonament la Vatra Dornei când am fost luat la Botoşani, cu totul. Mi-au dat locuinţă, în două zile eram cu totul aici. Am jucat la Textila, apoi la CS Botoşani, la Construct. Apoi s-a făcut echipa Metalul, unde am jucat cel mai mult. Când m-am lăsat, m-am apucat de juniori. Aveam vreo 32- 33 de ani când m-am lăsat, după o accidentare. Un jucător m-a călcat cu crampoanele pe coloană şi s-a rupt ceva acolo".
Aceea a fost cea mai mare dezamăgire a vieţii sale- imposibilitatea de a mai juca. A regretat cumplit, dar acel sfârşit a însemnat de fapt un nou început, o nouă direcţie.
"După aceea m-am ocupat de copii şi mi-am găsit satisfacţiile. Am avut elevi buni, extraordinari, Luca, Liviu Zahariuc, pe care l-a luat la Metalul şi apoi direct la Bistriţa, Valeriu Bordeanu, Andrei Patache. Am fost cu copiii la finala pe ţară la Giurgiu. Ne-a bătut Steaua cu 1-0 cu japca, cu arbitrul. Au fost atunci patru echipe, pe zone: Moldova, Banatul, Muntenia şi Ardealul".
S-a implicat în viaţa copilaşilor pe care i-a avut sub îndrumare. Le-a fost sprijin, le-a fost psiholog, s-a pus la mintea lor, i-a învăţat. I-a luat acasă şi i-a hrănit, i-a mângâiat, a fost mereu prezent când copiii lui au avut nevoie de el.
"Când eram la Poştă şi aveam meci cu juniorii în deplasări, mergeam la restaurant sau la cantină şi le rugam pe doamne să ne facă porţii de ciorbă şi un şniţel, ceva- acolo, le plăteam noi, ce să facem, că doar nu puteam să lăsăm copiii flămânzi. Mai ales că aveam meciuri dimineaţa... dacă se trezeau târziu şi veneau din pat direct la meci, când mai mâncau ei?"
Atâta suflet a investit în tinerele generaţii că nici la pensie nu a stat deoparte de fenomen.
"Ştiţi cum e acuma? Dacă mai ies din casă, dacă mă iau cu copiii, parcă trece timpul altfel, nu mă consum aşa tare. Dacă n-am ce face? Eu nu beau, nu fumez, ce să fac? Aşa, mă duc şi poate mai ridic ceva pentru că sunt copii foarte buni, mai ales la Şcoala Sportivă. Nu prea avem terenuri, asta e problema. Acum trebuie să facem în sală, e cam greu".
Superficialitatea şi tentaţiile- păcatele generaţiei actuale
Nu pare impresionat de fotbalul actual şi crede că nu se compară cu cel de odată.
"Unde se mai găseşte acum un Dobrin? Unul, măcar, în toată ţara, un Hagi, un Gică Popescu, un Pârcălab, un Dudu Georgescu. Sportul scade calitativ, odată cu haosul ăsta care este în ţară, scad toate- şi industria, şi salariile, termină copiii ăştia facultăţile şi fug în străinătate. Străinii care joacă în ţară nu mă impresionează. Dacă tot aduc un străin şi-i dau salariu, ar trebui să joace cel puţin ca Hagi sau ca Dobrin. Ce le lipseşte copiilor noştri? Ia uitaţi-vă la şcoli, la tinerii ăştia de azi. Parcă e prea multă democraţie, ies de la şcoală şi se apucă se fumat, de băut, nu-i bun. Păi se gândesc: de ce să mă duc eu la nenea Nicu să mă alerge pe teren în fiecare zi, dacă eu pot să mă duc la discotecă. Dacă se duc sâmbătă seară la discotecă parcă duminică dimineaţă mai pot să joacd? Trebuie să te duci cu maşina după ei. E foarte greu cu juniorii acum. Dacă nu se investeşte acum în juniori, va fi foarte greu, se duce sportul de râpă. Trebuie să-i atragi, trebuie să-i încânţi. Şi părinţii greşesc că nu se preocupă şi de acest aspect. Sau dacă copilul ia o notă proastă la şcoală, părintele îi spune: apăi dacă te-ai dus la fotbal şi nu ai învăţat”.
Dac-ar fi după nea' Nicu, juniorii ar trebui jucaţi în fiecare meci, dar nu se întâmplă aşa.
"Juniorii nu trebuie lăsaţi în urmă, am văzut că antrenorii parcă nu au curaj să joace tineretul. Băi, nu bag cinci, bag doi, măcar în ultimele minute ale jocului, când sunt deja în avantaj, să le dau curaj şi celor mici şi tot îi rulezi. Dacă îi ţii pe bancă nu rezolvi nimic cu ei şi te trezeşti că nu ai cu cine să faci schimbări. Lasă-i să crească, dă-le aripi, să prindă încredere, să aibă curaj. Sunt echipe care merg excelent o perioadă şi apoi cad pentru că doi jucători şi-au pierdut forma şi trag toată echipa după ei. Ar fi minunat dacă FC Botoşani şi-ar face o echipă cu care să intre în Divizia C şi de unde să aibă să-şi ia jucători gata formaţi, rodaţi".
Flerul l-a ajutat să despartă grâul de neghină şi să descopere talente adevărate care, muncite, au dat rezultate.
"Eu umblam prin cartiere şi mă uitam la cum joacă băieţii fotbal. De exemplu, pe Liviu Zahariuc, a fost un fotbalist bun de tot. Eram la Săveni şi l-am văzut pe toloacă. Era înalt, mărişor, şi l-am rugat pe nea Costică să oprească. El de colo: hai, nea Nicu, oprim pentru toţi copiii? M-am dus la Liviu, l-am întrebat dacă vrea să vină la fotbal. Nu avea părinţi şi i-am zis că-i rezolv eu tot. Două săptămâni a stat la mine acasă, am avut grijă de el, mergeam amândoi la antrenamente. Apoi m-am dus unde trebuia şi l-am adus la internatul casei de copii şi l-am înscris la Metalul. Eram preocupat şi de cum învaţă copiii la şcoală, îi mai verificam. Dacă nu veneau ei cu carnetele, mă duceam eu la şcoală şi le vedeam notele. Era important ca ei să se ţină şi de şcoală, şi de fotbal, să nu cumva să spună părinţii că neglijează cartea din cauza sportului. Dar să ştiţi că cei care făceau sport erau mai liniştiţi, parcă, ei se deconectau la fotbal, nu mai erau aşa stresaţi. Iar o viaţă din care nu lipseşte sportul e mai sănătoasă. Uitaţi-vă la mine, eu încă mai alerg, deşi am 71 de ani".
Sute de copii i-au trecut prin mână în şirul de zeci de ani în care i-a căutat, i-a învăţat, i-a apreciat şi apoi a cules rezultatele.
"Copiii trebuie să înveţe de la bun început cum se face totul corect. Aşez mingea, le arăt cum se loveşte, pac! vezi cum merge mingea? pui capul în piept. Îi înveţi cum să dea cu capul, după două- trei zile iar îi verifici cum dau cu piciorul şi tot aşa. De la zero. Apoi vor să joace miuţa, dar eu le spun: dacă nu ştiţi să jucaţi mingea, vă muşcă! Mai întâi învăţăm ce trebuie şi la urmă facem miuţa".
Disciplina, cheia care deschide uşile vieţii
Nicolae Cucuveică spune că secretul succesului este disciplina pentru că de aici decurg toate, inclusiv fericirea, satisfacţia muncii bine făcute.
"Dacă nu vii la antrenament la ora la care trebuie, nu eşti corect. Cum să vină copiii înaintea ta şi să te aştepte? Cred că trebuie să fii corect şi să laşi loc de bună-ziua pe oriunde te duci. Pe mine mă mai sună foştii elevi, de prin Anglia, Canada, America, Italia şi când vin acasă trec pe la mine să mă vadă. Asta mă face fericit. Am avut grijă întotdeauna să nu-i sperii. De exemplu, în timpul jocului, dacă ratau, eu nu mă apucam să ţip la ei pentru că se speriau. Ei erau mititei, că poate la ăştia mari nu merge aşa, nu dau doi bani dacă strigă antrenorul, dar cu ăştia mici trebuia să te porţi cu grijă pentru că imediat se pierd pe teren. Şi acum avem nişte copii foarte buni, dacă se vor preocupa de ei, o să iasă fotbalişti. Dar trebuie să le dai mingea s-o joace, copiiii trebuie să aibă simţul mingii. Ai, n-ai, trebuie să te descurci. La Poştă, de exemplu, aveam două mingi pe care le primisem din China de la un fost elev şi le ţineam numai pentru joc, duminica. Apoi le ştergeam, le puneam în dulap. Pentru antrenamente aveam alte două mingi", râde Nicu Cucuveică.
Întotdeauna a fost modest şi bun, nu s-a ridicat deasupra tuturor pentru a-i privi superior. Pentru fiecare a avut un cuvânt bun, o mângâiere.
"Eu am fost blând cu copiii şi le-am cerut tot timpul disciplină. Astăzi facem aşa, mâine facem aşa şi dacă ne iese cum trebuie, facem o miuţă. Dacă vrem miuţă, trebuie să ştim să lovim mingea, nu doar să fugim cu toţii după minge. Ei prin cartiere joacă haotic, dar aici învaţă să pună mingea jos, să lovească cu latul, să dea perfect cu capul, să stea în teren. Dar toată treaba e în părinţi, ei trebuie să vină la pregătire cu copiii şi să fie aproape de ei, copiii trebuie să fie susţinuţi, trebuie să fie alături de părinţi. Uitaţi-vă ce se întâmplă cu copiii ai căror părinţi pleacă în străinătate. Se pierd fără sprijinul lor. Eu am tot încercat să fiu aproape de ei, de aceea îi întrebam tot timpul care-i atmosfera acasă, cum se descurcă părinţii. Am făcut un fel de psihologie cu ei", zâmbeşte antrenorul.
Nicu Cucuveică susţine sportul, îl consideră chiar obligatoriu la orice vârstă. Pe cei tineri îi disciplinează, pe adulţi îi menţine în formă şi ţine bătrâneţea departe.
"Cred că e important să faci mişcare. Pe mine mă ajută şi copiii şi atunci când domnul profesor Cucu mi-a spus să vin la juniori, nici n-am stat pe gânduri şi am venit că nu aveam ce face. Aşa mi-am găsit ocupaţie, nu mai am timp să mă gândesc la bătrâneţe. Eu nu am renunţat la fotbal niciodată, nici când m-am retras din antrenorat că atunci am fost la Asociaţia Judeţeană de Fotbal ceva timp".
Dintre toţi elevii lui, doar unul l-a urmat şi pe calea antrenoratului juvenil. Radu Ionel antrenează în Spania grupe de copii. Când îl întrebi de fotbaliştii preferaţi, nici nu te aştepţi să selecteze alţii decât din rândul foştilor elevi.
"Îl apreciez mult pe Valeriu Bordeanu pentru că s-a dăruit total pe teren, pe Andrei Patache- pentru bunul simţ extraordinar şi pe Liviu Zahariuc pentru că a fost muncitor şi-a depăşit condiţia. Patache a jucat de mic la mine. Era un băiat foarte cuminte şi cu foarte mult bun simţ. Nu comenta la antrenament, ce-i spuneai el făcea. Mi-aş dori să am mai mulţi copii ca el. Ţinem legătura, mă vizitează la sărbători. Mai am elevi cu care am legătura şi cu care discut la telefon frecvent. Sper să fiu sănătos, să mai cresc şi alţii".
Nu i-au plăcut niciodată "golănaşii" şi crede că după ani de zile de experienţă a ajuns să-şi dea seama din prima de caracterul copilului pe care îl are în faţă. I-au plăcut foarte tare copiii cuminţi.
"Şi chiar dacă nu era cine ştie ce talent într-ale fotbalului, tot i-am lăsat să vină la antrenamente, şi azi oleacă, mâine oleacă, învăţau. Dacă e cuminte şi nu mă deranjează, lasă-l să vină să e sănătate curată să faci sport. Pe mine mă deranjează obrăznicia şi atunci mai bine evit. Eu nu pot să-l înjur pe copii sau să-i iau de urechi, ar fi culmea. Ţin foarte mult la ei, mai ales când îi văd aşa mititei şi se bagă la minge. Cred că respectul reciproc a contat mult în viaţa mea".
Ne îndreptăm spre tunel, acolo unde urmează câteva fotografii pentru serial, însă nea Nicu nimereşte în braţele lui Andrei Patache. Se îmbrăţişează, se salută, râd sănătos, vârstnicul ridică ochii spre tânăr, tânărul îl priveşte cu drag pe vârstnic. Gesturi simple, dar care înseamnă atât de multă afecţiune şi respect.
Cu drag, despre nea' Nicu
Pentru Andrei, Nicolae Cucuveică, "nea' Nicu" a fost primul antrenor şi cel mai important, care i-a pus bazele a ceea ce acum este meserie: aceea de fotbalist.
"Începutul fotbalului- asta înseamnă nea Nicu pentru mine. Aveam nouă ani jumate când l-am cunoscut, a fost primul meu antrenor. Atunci antrena Metalul Botoşani. A fost primul meu antrenor şi înseamnă foarte mult pentru mine, avem o relaţie foarte bună. Nu ştiu câţi colegi sau foşti colegi îl mai vizitează, însă eu am păstrat legătura cu el, ne vizităm des. Era un antrenor tare bun, blând, nici nu putea fi altfel, aveai multe de învăţat de el", spune Andrei Patache despre cel care i-a îndrumat primii paşi în fotbal.
Poate dacă acea accidentare nu i-ar fi pus capăt carierei de fotbalist, viaţa lui Nicolae Cucuveică ar fi fost alta, poate ar fi ajuns la un club mai mare, poate talentul i-ar fi fost valorificat altfel. Însă destinul lui era altul- acela de a descoperi micile diamante şi de a le şlefui în aşa fel încât să devină valoroase. Pentru o viaţă trăită simplu şi frumos, mulţumirile noastre, ale profanilor într-ale fotbalului, se adaugă mulţumirile celor care i-au trecut prin mână şi care spun cu mândrie că au fost elevii lui Nicu Cucuveică.
