Lupta unui dependent cu sine însuși, dar și cu adicția, este o călătorie extrem de dificilă, cu atât mai mult cu cât această luptă afectează toate aspectele vieții lui, precum și existența celor din familie și comunitate.
Între sentimentul de neputință, de rușine sau vinovăție, și nevoia de a scăpa de dependență, există o presiune psihică și spirituală enormă. Persoana afectată de adicție (dependență de alcool, droguri, jocuri de noroc etc.) pierde controlul asupra propriei vieți, se separă de sinele său și de cei din jur, se izolează și ajunge să trăiască într-o lume paralelă, unde alcoolul, drogul sau aparatul de joc devine ”prietenul” care nu îl judecă. Începe să se ascundă, să mintă, să promită în gol orice și oricum. Relațiile la serviciu sunt din ce în ce mai tensionate până când intervine pierderea locului de muncă, acasă conflictele consumă energia fiecărui membru al familiei. Familie care se simte neputincioasă, încearcă din răsputeri să "salveze" persoana dependentă, dar sfârșește prin a-i permite comportamentul și a tolera dependența.
Copiii din aceste familii sunt profund afectați, dezvoltă anxietate, depresie, devenind la rândul lor potențiali dependenți.
În mijlocul sau în marginea acestor tragedii, de cele mai multe ori uităm să privim persoana afectată de adicție ca pe un om bolnav, care are nevoie de sprijin, de înțelegere și iertare. Calea către vindecare necesită un curaj enorm, implică perseverență și ajutor de specialitate.
La Centrul de Consiliere și Tratare a Persoanelor Afectate de Adicții “Sfântul Apostol Andrei” Botoșani - coordonat de preotul Andrei Manolea, am întâlnit-o pe Mihaela Țibuleac.
”Ceea ce am trăit eu, dar și ceea ce am învățat de la alții ca să mă fac eu bine, am zis că pot să transmit mai departe”
În prezent consilier pentru cei aflați în situații dificile, Mihaela Țibuleac a trăit pe propria piele adicția, a luptat cu dependența și a simțit durerea, suferința, a experimentat retragerea în sine până la izolarea de societate și de familie. Atunci când a înțeles că salvarea nu înseamnă un simplu click, ci zile, luni, ani de abstinență și consiliere, a acceptat să se implice mai mult: să mărturisească, să fie alături de cei aflați în suferință.
-Doamna Mihaela, vă mulțumim foarte mult pentru că ați acceptat să vorbiți cu noi. Suntem la Centrul ”Sfântul Apostol Sf. Andrei”, un centru de consiliere și tratare a adicțiilor. Sunteți un om foarte implicat, dar veniți și cu o experiență în spate pe care o așezați acum în slujba persoanelor afectate de adicții, și ne referim aici la alcool, consum de droguri, jocuri de noroc, cazuri pe care le întâlniți în activitatea dvs. de consiliere. Cum ați acceptat misiunea aceasta dificilă?
-Misiunea de a consilia la Centrul de tratare a adicțiilor nu este dificilă. Este o misiune care a venit la pachet cu o experiență de viață pe care am acumulat-o. Am trecut eu însămi printr-o dependență, am trăit într-o familie în care am fost o co-dependentă. Ceea ce am trăit eu, dar și ceea ce am învățat de la alții ca să mă fac eu bine, am zis că pot să transmit mai departe. Nu mi-am propus să fac ceva ieșit din comun. Cineva m-a întrebat într-o zi: vrei să vorbești cu niște copii? Și eu am zis ”da”. De acolo a început totul. Era o tabără de copii din familii defavorizare de prin Iași, aduși de Mitropolie la Agafton. Nu o să uit niciodată cum povesteam ceva și niște fetițe din primul rând au început să plângă. Am zis că acela este momentul, copiii aceia aveau nevoie de ajutor. Informația ajunge foarte greu acolo unde trebuie să ajungă.
-Din experiența de până acum, care este diferența dintre un consilier care se bazează pe studii, pe cărți, și un consilier care are în spate o experiență personală, care vine cu poveștile proprii? Copiii, mai ales, simt autenticitatea, adevărul din spatele unei povești?
-Diferența constă în ceea ce simte. Omul care face consilierea simte dacă consilierul îl simte și îl crede. Din experiență personală, un consilier care a trecut printr-o anumită stare de dependență ajunge mai ușor la sufletul subiectului lui, pe care vrea să îl ajute. Pentru că nu îi judecăm în niciun fel, cade bariera judecății. Nu le dăm sfaturi. Nu le spunem noi ce să facă cu viața lor. Îi îndrumăm spre un program pe care noi l-am urmat, îi îndrumăm pe o cale pe care noi am mers, pe care știm că noi suntem bine și am văzut că multă lume este bine. Nu îi judecăm, nici nu îi învățăm cum să se poarte în familiile lor, pentru că acestea sunt lucruri pe care le capeți singur. În momentul în care intri în abstinență și vrei să urmezi un program de recuperare, înveți să faci lucrurile astea singur. Exact ca la biserică: ne ducem, ne spovedim, ne iertăm. Așa este și programul nostru, nu e nimic diferit. Este un program care, cel puțin cu Biserica Ortodoxă, merge mână în mână.
”Tratamentul nu costă nimic, nu îți trebuie rețetă, dar este foarte dificil de administrat!”
-Părintele Andrei Manolea folosea o expresie pe care am remarcat-o: boala alcoolismului. Noi, ca societate, nu suntem obișnuiți să privim persoanele afectate de adicții ca fiind niște oameni bolnavi. Îi judecăm și punem pe umerii lor această povară nu doar a neputinței, ci suntem siguri că ei nu vor să se trateze, nu vor să iasă din adicție. Ce se întâmplă acolo, în interiorul acestei poveri?
-Boala alcoolismului, România o recunoaște într-o măsură mai mică. Este trecută în nomenclator ca dependență de alcool. Pentru lumea care nu înțelege mecanismul: este o boală cronică, cu evoluție cronică, exact ca celelalte boli cronice. Seamănă foarte bine cu un diabet la care bolnavul nu mai are control, trebuie să își facă insulină ca să fie bine. Seamănă foarte bine cu o hipertensiune, dacă nu își ia pastilele omul face un AVC… Aici, tratamentul este abstinența.
Diferența este că, în cazul bolii aloolismului, tratamentul nu costă nimic, nu îți trebuie rețetă, dar este foarte dificil de administrat. Lumea nu înțelege că, exact cum pierzi lupta cu glicemia ridicată, exact așa pierzi lupta și cu alcoolul. Nu e nicio diferență. Și atunci, dacă pe un diabetic toată lumea îl compătimește – săracul, nu se poate abține de la dulce! –, pe un alcoolic toată lumea îl judecă - iar a băut, bețivul, nu e în stare, nu are un gram de voință, nu e bun de nimic!
Familiile lor sunt îngrozitor de afectate de ceea ce se întâmplă. Dar fără un ajutor din afară, familiile preiau sarcinile dependentului, dependentul rămâne în consumul lui, în afară de reproșuri nu i se spune nimic, sau poate să îl ascundă de ochii lumii, iar el rămâne în suferința aceea, nu îl întreabă nimeni niciodată: tu de ce faci asta? Dacă nu poți să te lasi, de ce nu poți? Ai încercat? Hai să găsim o cale! Și aici venim noi. Le arătăm că există o cale.
”Dependentul de alcool rămâne singur”
-La fel ca în cazul diabetului, și la alcoolici, pe interior se distrug organele rând pe rând, până când organismul cedează.
-Alcoolismul este o boală care, conform studiilor din străinătate, afectează organismul în trei planuri: fizic – se îmbolnăvesc rinichi, ficat, inimă, plămâni, în plan psihic – consumul exagerat de alcool dă niște tulburări de comportament care nu se întâlnesc la toate dependențele. Faptul că oamenii își pierd controlul, faptul că oamenii nu știu ce vorbesc, faptul că nu știu unde se duc, nu își amintesc unde au fost, ce au făcut… Dar și în plan spiritual, pentru că dependentul de alcool rămâne singur. Se simte neînțeles. Nu că ceilalți din jur ar fi obligați să îl înțeleagă, dar nici el nu ajunge să le transmită ce simte el, nici ceilalți nu caută să îl înțeleagă pe el. Și atunci alcoolicul se izolează. Și avem ceea ce se vede la noi în societate, că e plin orașul de oameni care, din cauza alcoolului, au pierdut tot…
-Iar când se întâmplă să moară, dacă era alcoolic e ca și cum își merita soarta… Este și o lipsă de empatie din partea societății?
-Și nu numai! Am avut o experiență, am fost la o înmormântare a cuiva care a murit din cauza alcoolului și părintele, la slujbă, a spus că nu știe ce să spună de el de bine. Eram în fața Creatorului, trei cuvinte trebuiau… Dar așa se întâmplă. Ajung să fie uitați și de familii. Sunt și cazuri excepționale, când părintele alcoolic își abandonează familia și după ani copiii lui, realizați, oameni învățați, aflați prin țările Europei, vin și se îngrijesc de ei.
-Sunt și cazuri în care copiii nu mai vor să știe de părinții alcoolici, pe motiv că nu mai merită ajutorul lor.
-Depinde de cât de puternic sunt afectați copiii de consumul de alcool al părinților lor. Este un lucru foarte important, pentru că mai ales copiii nu spun…
(Foto: Linkedin)
-Voiam să abordăm acest subiect. Sunt foarte multe situații, mai ales în mediul rural, în care unul sau ambii părinți consumă alcool. Ce se întâmplă cu acești copii care trăiesc ani de zile în astfel de familii? Care trăiesc în scandaluri, certuri, uneori și fapte mult mai grave? Cum vor fi ei afectați?
-Copilul acela crește într-un mediu în care el nu este valorizat în niciun fel, în care nevoile lui sunt ignorate în totalitate.
-Ce fel de persoană vom avea în viitor?
-Vom avea un dependent, în principiu, dacă nu de o substanță, de un comportament. Va fi un copil nesigur, va fi un tânăr nesigur, care solicită în permanență validare de la cei din jur. Va dori în permanență să epateze, să arate că el este cel mai bun, cu toate că el nu are resurse care să îi susțină imaginea aceasta, dar va trăi într-o stare de minciună permanentă până când cineva îi va spune: tu ăsta ești!
”Din păcate, totul se finalizează când unul dintre ei pleacă la Cel de Sus”
-Sunt și situații, la fel de nefericite și de dramatice, ale părinților cu copii-adulți dependenți, care locuiesc împreună. Părinți neconsumatori de alcool, care suportă comportamentul copiilor lor. Este un coșmar. Îi protejează cineva? Se poate scăpa dintr-o astfel de închisoare?
-Nu protejează nimeni de nimic. Singura șansă a adulților care au copii adulți dependenți de alcool este să lase copilul dependent să plece. De cele mai multe ori, copilul dependent ajunge să locuiască înapoi cu părintele lui pentru că părintele îl aduce. Este puiul lui! Ca să nu îl lase pe drum îl aduce…
-Până la un punct, nu putem judeca nici asta…
-Nu putem judeca! Eu am avut o situație la consiliere. O doamnă de 70 de ani a venit să ceară ajutor pentru băiatul ei de 50 și un pic. Băiatul ei juca toți banii la jocuri, îi bea, iar ea trebuia să plătească tot, să îi cumpere de mâncare… Ce să îi spui femeii? Femeia afară nu l-ar fi dat, era copilul ei… Și atunci o sfătuiești să mai ignore câte un pic. În aceste familii, din păcate, totul se finalizează când unul dintre ei pleacă la Cel de Sus. În România, din păcate, nu există un sistem în care să scoți omul acesta dependent, care este un bolnav, și să îl duci undeva unde să îl faci bine măcar perioade de timp, cât să reușească cei din familii să își revină un pic. Nu avem resurse, în afara spitalelor de psihiatrie…
”Am cunoscut un domn care nu s-a îmbătat niciodată în viața lui și este alcoolic!”
-Doamna Mihaela, pentru ca discuția noastră să fie de folos celor care ne urmăresc, să vorbim despre situația consumatorului care pare, la prima vedere, inocent, nevinovat, consumă zilnic un pahar cu vin, intră o dată pe săptămână într-o sală de jocuri, prinde o petrecere unde consumă alături de prieteni droguri. Își poate da el seama la timp că acea mică plăcere devine dependență? Are capacitatea de a-și gestiona singur consumul?
-Dacă este atent la ce se întâmplă în jur și dacă este sincer cu ceea ce se întâmplă în jur și recunoaște exact ceea ce face, poate să descopere devreme instalarea unei dependențe. Numai că trebuie să fie îngrozitor de sincer.
-Mulți ar spune că nu devii dependent de alcool dacă bei în fiecare zi câte puțin. Specialiștii, însă, sunt de părere că da, poți deveni dependent dacă în fiecare zi consumi câte puțin.
-În dependența de alcool și de absolut orice substanță este vorba mai mult de comportament decât de cantitatea care se consumă. Nu cantitatea conferă comportamentul de dependent, ci felul în care se poartă omul ca să ajungă la cantitatea de substanță.
-Cum recunoaștem acest comportament?
-De exemplu, un om care bea un pahar sau două pahare de vin în fiecare seară. La un moment dat, soția, nu el, decide să nu bea această cantitate de vin. Omul acesta va face orice este posibil pe lumea asta ca să ajungă la cele două pahare de vin ale lui. O să ascundă în mașină, în garaj, va inventa cumpărături urgente de făcut, doar ca să poată merge să bea acele două pahare de vin. Am cunoscut un domn care nu s-a îmbătat niciodată în viața lui și este alcoolic. El a încercat singur să își controleze, dar era veșnic nervos, veșnic iritat, ”ce minciună să le spun să pot pleca de acasă”, pentru că el avea pus în portbagaj la mașină niște vin. Când a terminat vinul din portbagaj s-a mutat la magazin și a continuat să bea acele două pahare de vin până când a intrat într-un program de recuperare.
”Cea mai bună monitorizare a unui adolescent este să îi dai card și verifici ce plătește!”
-Aceasta era partea a doua despre care vă spuneam: a familiei care ar trebui să observe la timp aceste comportamente. Primul semn este, așadar, acela că acel om care nu s-a îmbătat niciodată poate deveni dependent și familia să își dea seama…
-Trebuie urmărit comportamentul pe care tânărul, adultul dintr-o familie îl adoptă în momentul în care se suspectează o dependență. Îl îndepărtezi de substanță și îl vezi cum se poartă. Și dacă devine agitat, dacă inventează – ne cunoaștem membrii familiei, știm când spun minciuni – scuze puerile care nu pot fi crezute în niciun fel, dacă vezi că începe să inventeze, sau copii care încep deodată să miroase straniu a mugur de brad, de exemplu, înseamnă că ascund ceva. Iar tu, ca părinte, trebuie să monitorizezi mai atent.
La adolescenți monitorizezi și finanțele. Eu, din experiență personală, am descoperit că cea mai bună monitorizare a unui adolescent este să îi dai card și verifici ce plătește. Copilul meu nu protestează niciodată. Vezi ce cheltuiește, unde, verifici ce magazin este, ce se vinde acolo. Sunt chioșcuri la piață care vând băutură, țigări la copii de 11 ani!
E greu să lupți cu un flagel. Noi suntem o nație de oameni în care băutura a fost ridicată la rang de împărat. Toată lumea care vine trebuie cinstită cu un pahar, nu cu un măr. La nașii mari mergi cu paharele, cu sticlele, la înmormântări cu sticlele. Mai peste tot avem băutură. Dar când e vorba să recunoaștem că avem o problemă, atunci băgăm sub preș…
-Vă mulțumesc tare mult că ați împărtășit cu noi aceste experiențe. Pentru final, vă rog să ne spuneți ce așteptări aveți din partea societății, a legiuitorilor, în ce vid ne aflăm astfel încât am ajuns să avem din ce în ce mai mulți consumatori de droguri, de alcool, de jocuri de noroc?
-Prevenție se încearcă! Dar nu la nivel de stat. Cam tot ce se face ca prevenție se întâmplă la nivel de asociații, centre, ong-uri, biserică, dar nimic la nivel de stat. Noi am încercat, am mers în școli, am vorbit cu copiii, am văzut impactul.
Nu se face nimic pentru cei prinși, consumatorii – beat la volan, pe stradă – sunt trimiși la o consiliere psihologică. Germania, de exemplu, trimite toți dependenții prinși la volan la grup de suport (alcoolici anonimi, narcomani anonimi), să vină de acolo cu patalama că au urmat șase luni, un an, ca omul să învețe să stea treaz. Degeaba îl duc la pușcărie, acolo stă forțat treaz, că nu are de unde, dar când iese tot nu știe ce să facă, este la fel de dependent ca atunci când a intrat.
Nu am nimic cu libertatea de a face tot ce vrem, dar nu putem ține baruri, crâșme deschise nonstop. Nu e normal ca nimeni să nu controleze pe nimeni, dacă se vinde minorilor, nu e normal ca cei care trebuie să controleze să fie la rândul lor controlați să vedem dacă au controlat pe cineva.
Ignorăm tot ce e necesar ca să creștem o țară cu copii cu suflet bun. Îi lăsăm în voia vântului, nu îi ajută nimeni, dacă ajung în situații disperate copiii nici nu știu cui să ceară ajutor. La noi în țară, un centru specializat pentru copii dependenți este undeva prin Prahova. Singurul. Și funcționează ca o secție de spital. Nu poți ca tu, stat, să nu le oferi nicio resursă pentru a se face bine… În afară de Antidrog, erau trei oameni la Botoșani, am înțeles că l-au închis...
”Dintr-un copil salvat o să mai fie încă un copil salvat!”
-Concluzia este că avem mult de lucru și că trebuie să luptăm și cu indiferența. Să ne salvăm copiii pe cont propriu.
-Dintr-un copil salvat o să mai fie încă un copil salvat. Pentru că el are un prieten bun care o să îl urmeze la un moment dat. În grupurile de copii, chiar dacă sunt găști mari, există doi copii care au o afinitate deosebită unul față de celălalt și cei doi se vor urma unul pe altul. Dacă unul renunță și se face bine, prietenul lui vine după el. Oamenii trebuie să știe unde pot găsi o mână de ajutor… La Centrul de Consiliere și Tratare a Adicțiilor ”Sf. Apostol Sf. Andrei”…
-În sediul Protopopiatului Botoșani, unde vor găsi cel puțin trei oameni deschiși să vorbească cu ei și să îi asculte! Vă mulțumim încă o dată!
(Video/Montaj: Florin Timofte)
