Cum trăiesc, însă, aceste emoții profesorii, învățătorii? Și ei lasă în urmă chipuri de dascăli care le-au marcat copilăria, poate și viitorul.
Gabriela Munteanu este învățătoare la Hilișeu-Horia, județul Botoșani. Este cunoscută mai ales prin modalitatea de predare, dar și prin implicarea în problemele sociale ale comunității.
Gabriela Munteanu recunoaște că în fiecare an, în septembrie, retrăiește emoțiile din vremea copilăriei.
”Fiecare nou început de an școlar și primă zi de școală îmi trezesc amintiri, amintiri din vremea copilăriei, amintiri din viața mea de dascăl. Școala a fost, este și va rămâne locul în care sunt, devin și redevin copil… un copil dornic să se joace, să cânte și să citească, să țină de mână alt copil, să râdă și să împartă dulcele din geantă”, a mărturisit Gabriela Munteanu pentru delasat.ro.
”Oare cum va arăta acest Cocoș Georgeta?”
În stilul caracteristic, Gabriela Munteanu a rememorat pentru sursa citată întâlnirea cu prima ei învățătoare, ”într-un 15 septembrie mohorât”:
”Am pășit pentru prima dată în școală într-un 15 septembrie mohorât. Ploaia cădea nemilos peste noi, copii mai mari sau mai mici, părinți și bunici. Ne înghesuiam să intrăm în școala mare, devenită neîncăpătoare. Nu-mi mai păsa de ghiozdanul maro ce zâmbea amar spre mine din buzunarele lui mari și kaki și din cauza căruia plânsesem o zi găsindu-l urât din cale-afară. Nu-mi păsa nici de buchetul de ochiul boului, divers colorat, pe care tata mi-l alesese poate din dor de casa părintească în fața căreia creșteau astfel de flori. Nici el nu-mi plăcuse.
Scopul meu era acum să ajung în clasă și să-mi întâlnesc învățătoarea. Eram foarte curioasă. Mama îi citise numele scris pe ușa școlii: Cocoș Georgeta… «Oare cum va arăta acest Cocoș Georgeta?». La prima vedere am rămas profund dezamăgită… nici vorbă de cocoș… o doamnă înaltă, tânără, poate mult prea tânără, cu păr creț și roșcat. M-am așezat într-o bancă și nu am încetat să o privesc atent. Nu cred că m-a observat atunci. Nici nu avea cum. Eram vreo patruzeci de elevi în clasă, număr obișnuit pentru perioada comunistă în care trăiam. M-a observat la finalul programului când elevii au plecat rând pe rând, luați de părinți.
După mine nu venise nimeni. Eram atât de îngrijorată și lacrimi mari mi se rostogoleau pe față. Tata îmi promisese că va veni să mă vadă școlăriță în prima zi de școală… și nu mai ajungea. Atunci s-a apropiat de mine doamna. M-a mângâiat, mi-a șters lacrimile și m-a încălțat cu pantofii, scoțându-mi papucii de clasă. «Nu fi tristă! Te voi conduce eu acasă și vom fi cele mai bune prietene!», a spus doamna. Uitându-mă la dânsa am văzut pentru prima dată doi ochi și un chip frumos. Anii care au urmat au fost frumoși și plini de reușite atât pentru noi, cât și pentru dumneaei, care a crescut profesional alături de noi. Când întâmpinam o problemă, ochii ei dragi mă încurajau”.