„Pădurea de molizi” este primul film al regizorului Tudor Giurgiu după documentarul ”Nasty”, difuzat la ediția de anul acesta a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, și lungmetrajul „Libertate” de anul trecut.
Satul Fântâna Albă se află în prezent pe teritoriul Ucrainei, la granița dintre regiunea Cernăuți și România. Tudor Giurgiu a declarat într-un interviu acordat HotNews.ro că speră ca noul său film să apară în cinematografe în ziua în care se vor comemora 84 de ani de la comiterea masacrului de către trupele sovietice.
-Domnule Giurgiu, ce ne puteți spune despre „Pădurea de molizi”?
-Povestea din spatele filmului e strict legată de totala mea ignoranță și lipsă de cunoaștere. Asta vorbind de acum 8 ani, 10 ani, când auzeam sau citeam despre ce s-a întâmplat la Poiana Varnița, la Fântâna Albă, Bucovina de Nord în anii ‘40, mă rog. Concret era 1 aprilie 1941, dar habar n-aveam detalii. Auzeam cuvinte apocaliptice: masacru, români împușcați, gropi comune, apoi deportări. Dar eram foarte în afara subiectului și am verificat în continuare. Azi în România, sunt foarte mulți oameni din toate generațiile care nu știu ce s-a întâmplat acolo și mai mult, nu știu drama acestor basarabeni sau țărani din Bucovina, familii întregi care au fost apoi deportate în Siberia, în Kazahstan și au suferit ani de zile.
E drept, s-au scris cărți, au mai fost emisiuni, dar în continuare acest episod cumplit e foarte puțin cunoscut și acum mai bine de 8 ani am început să citesc, împreună cu colegul meu Gabriel Gheorghe, cu care am făcut partea de cercetare și scenariu.
La început am mai găsit niște supraviețuitori, i-am căutat din Moldova până în Timișoara și am stat de vorbă cu ei. Astăzi ei nu mai sunt printre noi, evident, erau foarte în vârstă și poveștile lor au fost atât de tulburătoare, în special legat de ce s-a întâmplat în ziua aceasta de 1 aprilie 1941 în pădure, încât am spus că e important să nu rămână doar un fapt într-o carte de istorie pe care lumea o citește sau nu, dar e important să spună o poveste despre acest eveniment.
-Fiindcă menționați de emisiuni anterioare, cred că publicul mai în vârstă, după ce vede trailerul, își va aminti imediat de „Memorialul Durerii”. Veniți cu o poveste nouă 30 de ani mai târziu. Ați vrut să aduceți acest episod din istorie și în atenția publicului mai tânăr?
-Da, acuma e bine de spus că la vremea când m-am apucat eu de cercetare, sigur s-a făcut și „Memorialul Durerii”, dar au fost și foarte mulți jurnaliști din presă care au făcut nenumărate materiale care mi-au fost foarte utile pentru a înțelege drama acestei comunități. Evident, cu distanța asta pe care o avem acum față de evenimente, vorbim de peste 80 de ani, provocarea mare a fost cum să le povestești, care să fie modul în care ele pot fi aduse în prezent și să intereseze și să nu fie plicticoase și să fie cumva ușor de integrat și de asimilat pentru o generație care n-are răbdare.
Și dacă la început era tentația de a face un film epic, o reconstituire oarecum similară cu ce am făcut în filmul „Libertate”, cu cât am citit mai mult mi-am dat seama că ceea ce e absolut cutremurător e tragedia umană – deopotrivă a celor care au supraviețuit masacrului și au reușit să treacă granița înapoi în România și au trăit separat de familie, dar mai ales drama rudelor rămase în satele din Basarabia și Bucovina de Nord, care au fost deportați și mulți dintre ei s-au întors după ani de zile sau cum e cazul cunoscut al Aniței Nandriș-Cudla, care a și scris apoi o carte cutremurătoare despre o țărancă simplă, o descriere a experienței cumplite din lagăr.
Aceste povești sunt cele care sper să miște inimile, sufletele, conștiința oamenilor, indiferent de vârstă și să înțeleagă de fapt tragedia acestei comunități și felul în care sovieticii nu doar au făcut o crimă îngrozitoare în pădurea de la Fântâna Albă, dar au distrus de tinere mii, zeci de mii de destine ale unor oameni care nici nu s-au mai întors vreodată acasă.