"Am dat peste un om/ care nu știe să facă un rău bine;/ fericit pentru acest lucru/ în fericirea lui/ fără margini", scria Constantin Dracsin.

S-a născut pe 20 iulie 1940, în satul Draxini, comuna Băluşeni, judeţul Botoşani, de ziua Sfântului Ilie, şi s-a săvârşit din viaţă pe 7 ianuarie 1999, de ziua Sfântului Ioan Botezătorul. Constantin Dracsin a vieţuit în lume mai puțin de 59 de ani, dar a lăsat în urmă o bogăţie artistică de excepţie. A fost poet, grafician, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei Artiştilor Plastici Amatori din Bucuresti.

CITEȘTE ȘI: "O femeie urcă în mașina ginerelui "

 

A publicat în timpul vieţii opt volume (primul în 1981), numeroase grupaje de poeme în reviste literare ("Cronica", "Ateneu", Luceafărul", România literară"), iar desenele sale au fost expuse pe diverse simeze şi au ajuns în variate colecţii particulare.

Din copilărie nu şi-a mai folosit mâinile, scriind şi desenând cu creionul între dinţi, până la sfârşitul vieţii. O luptă căreia Constantin Dracsin i-a dat un sens, devenind unul dintre cei mai apreciaţi poeţi, dar şi un foarte bun grafician. A avut numeroase expoziţii personale în Botoşani (1985, 1987, 1988, 1989, 1992, 1999), Iaşi (1988), Bucureşti (1991), Essen, Germania (1991) şi Olanda (1993). Este prezent în colecţii particulare din ţară şi străinătate. A realizat 146 de lucrări de grafică.

Vulnerabilitatea fizică nu i-a fost slăbiciune sufletească, mâinile neputincioase nu au devenit povară nici sieşi, nici celor din jur. Constantin Dracsin s-a preumblat prin lume recompunând trăindul după propriile capacităţi fizice. El a scris cu dinţii, dar a trăit prin văz! Aşa cum, pentru orbi, pipăitul este vedere, pentru Constantin Dracsin, ochiul atinge, simte, mijloceşte, interpretează.

”Un confrate de generație care scrie cu creionul între dinții săi albi și puternici de moldovean așa cum lucra Luchian în anii săi din urmă. Sunt mișcat de seninătatea verbului său, de curățenia și candoarea cu care străbate veacul și viața ce i s-a dat...”, scria poetul Ioan Alexandru în aprilie 1976.

ZBUCIUMUL JUGULUI

Totdeauna am preferat mai întâi

joaca, -

după aceea moartea.

Odată chiar murisem

nejucat; -

ca să mă întorc nejucat

la oile mele.

Se spune că hârtia fiecăruia

este scrisă,

de la cap la coadă,

din începuturi;

jugul mă ține

după ce-l duc

prin zi și noapte

zbuciumat.

Hai,

priviți-mă unde mă doare;

de jocul meu să-și bată joc

numai

cuvântul, mama,

și tot ce iese în ei,

frumos!