Botoșăneanul care l-a pus pe Cuza domn
Mai întâi, casa din capătul Pietonalului Unirii (Bulevardul Mihai Eminescu nr. 57) se leagă de numele lui Nicolae Pisoski. Născut în 1812, în orașul Botoșani, Nicolae era al șaselea dintre cei opt copii ai stolnicului Costache Pisoski. Nicolae a urmat primii ani de școală în Botoșani, continuând apoi în școli particulare din Iași. A activat ca revizor pe lângă Departamentul de Interne al Moldovei, dar a fost și delegat al guvernului din Iași, în comisia de delimitare a fruntariilor dintre Moldova și Transilvania.
Viața politică și socială a țării se precipită în jurul anului 1844, când Nicolae Pisoski este implicat în acțiuni revoluționare. Nu durează mult și va fi surghiunit, alături de Mihail Kogălniceanu, la o mănăstire. În anul 1848 va semna ”Petiția proclamației”, elaborată de un grup restrâns de revoluționari participanți la adunarea de la Hotel Peterscburg, petiție redactată de Vasile Alecsandri. După înăbușirea revoluției, Pisoski ajunge la Viena, unde are o întâlnire cu Alexandru I. Cuza. Revine în țară și, în 1849, este ridicat la rangul de postelnic, pentru ca în doar câțiva ani să devină ispravnic al ținutului Botoșani.
Face parte din grupul celor 12 care la 25 mai 1856 au înfiinţat Societatea Unirii, în actul de constituire fiind menţionată necesitatea unui ”principe străin afară de dinastiile statelor megieșe”.
Încuiați în Sala Elefant
Încep discuțiile cu privire la persoana care să fie susținută pentru a ocupa funcția supremă a statului. În seara zilei de 3 spre 4 ianuarie 1859, într-o sală a Muzeului de Științe Naturale din Iaşi, susținătorii unioniști s-au întrunit la Costache Rolla. Către miezul nopții adunarea era pe cale să se spargă fără ca cei prezenți să înainteze o concluzie. Atunci unul dintre participanți a încuiat ușa, spunând că nimeni nu va ieși de acolo până când nu se vor înțelege asupra unui candidat. Se pare că în încăperea în care a avut loc întrunirea se afla scheletul unui elefant, de unde și denumirea de Sala Elefant.
”De aici nimeni nu iese nebetegit”
Poveștile merg și mai departe. Se spune că o persoană a amenințat că își pune capăt zilelor dacă nu se va ajunge la alegerea unui candidat chiar acolo, în acea noapte. Alexandru D. Xenopol menționează, în ”Istoria românilor în Dacia Traiană”, că cel care a împiedicat ieșirea deputaților din Sala Elefant, obligându-i să reia discuțiile, era Nicolae Pisoski. Și Frédéric Damé, în lucrarea ”Istoria României contemporane de la reîntronarea domnilor pământeni până în zilele noastre”, întărește ipoteza conform căreia Nicolae Pisoski s-ar fi postat în ușă, spunând că ”își zboară creierii dacă nu se ia o decizie în acea ședință”.
”Dacă în legătură cu persoana care a reușit să impulsioneze desemnarea candidatului există opinii diferite, toți care s-au aplecat asupra istoriei acestei epoci recunosc faptul că Nicolae Pisoski a făcut propunerea salvatoare. Într-adevăr, reluându-se dezbaterile, Nicolae Pisoski l-a propus pe Alexandru Ioan Cuza”, aflăm din revista Hierasus din 1989.
Istoricul botoșănean Ionel Bejenariu scrie chiar că Pisoski a făcut liniște, iar apoi a băgat frica-n toți cei prezenţi spunând că “...dacă nu îl alegeți pe Cuza, vă tai pe toți! […]. De aici nimeni nu iese nebetegit dacă n-alege cum spun eu!”.
Cert este că, două zile mai târziu, Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domn al Moldovei. Nicolae Pisoski a plecat călare către București, pentru a-i convinge și pe cei de acolo.
În februarie 1866, când Cuza a fost silit să abdice, Nicolae Pisoski l-a urmat în exil. Mai târziu a revenit în țară, însă a trăit retras și din viața politică, și din armată. S-a ocupat, în schimb, de problemele fostului domnitor, inclusiv cea de a întreprinde demersurile necesare pentru recunoașterea celor doi fii pe care Cuza îi avusese cu Maria Obrenovici.
Spre sfârșitul vieții a trăit în Botoșani, locuind în cocheta casă de pe Pietonalul Unirii. A murit în 14 martie 1888, în Botoșani, fiind înmormântat cu ”cu mare pompă militară”.
Despre colonelul Nicolae Pisoschi, istoricul Nicolae Iorga scrie în lucrarea autobiografică „O viaţă de om aşa cum a fost”. Marele istoric botoșănean își amintește că, în copilărie, trecea adesea pe lângă „casa cochetă a colonelului Pisoschi, fostul adjutant al lui Vodă Cuza”, care era zărit „răsărind arare cu maestosul lui barbişon alb pe terasă”.
Casa ajunge la Vasile Isăcescu
Potrivit celor menționate de istoricul Gheorghe Median, ”în condiții care nu pot fi cunoscute, casa colonelului Nicolae Pisoschi şi terenul din jurul acesteia au intrat în posesia lui Vasile Isăcescu (1863 – 1942), mare proprietar funciar şi fruntaş al organizaţiei judeţene a Partidului Conservator”.
Figură proeminentă a Botoșanilor, Vasile Isăcescu a fost cel care a dat clădirii imaginea de astăzi. De altfel, acesta este și motivul pentru care, în Lista monumentelor istorice, regăsim Casa Isăcescu, deși ea este cunoscută drept Casa Pisoski – Isăcescu. În timp, clădirea a fost preluată de Ministerul Administrației și Internelor, găzduind însă și alte instituții, precum Aociația Veteranilor de Război sau Serviciul Public Comunitar de Evidență a Persoanelor.
Paragină, abandon, nepăsare?
În prezent, casa este nefolosită, fiind într-un vizibil proces de degradare. Aspectul exterior, dar și cel interior, duc mai degrabă către imaginea unui spațiu abandonat, în ciuda faptului că avem în față, într-o zonă centrală și poate cea mai aglomerată a orașului Botoșani, o clădire monument istoric, un loc de o importanță culturală și și de o simbolistică aparte nu doar pentru nordul României, ci și pentru istoria țării.
După cum se poate observa în imaginile de mai jos, starea actuală a clădirii duce către nepăsare. Prin geamurile sparte se vede interiorul neîngrijit, abandonat, ca în urma unei revoluții. Deși nefolosită de ani buni, sălile par să fi fost părăsite în grabă, în urmă rămânând mobilier, dosare și alte obiecte care nu își au loc într-o clădire monument. Însă cel mai grav este gradul de deteriorare în ceea ce privește pereții interiori, mai ales în zona ferestrelor.
Orașul Botoșani se mândrește deseori cu brandul cultural, aici fiind incluse nu doar personalitățile marcante care și-au legat numele de urbea noastră, ci și arhitectura aparte care s-a păstrat de peste un secol, de la ansamblurile din Centrul Vechi până la clădirile care fac obiectul Listei Monumentelor Istorice, o listă care ar trebui să le ofere ”privilegii” legate de restaurare și conservare.
