Aflată în cel de-al 44-lea an al apariției, revista de cultură ”Hyperion” revine în atenția iubitorilor de literatură cu cel mai recent număr, 4-5-6/2026 (384-385-386).
Publicație editată de Fundația Hyperion – Caiete Botoșănene, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, revista de la Botoșani decupează și de această dată mai bine de două sute de pagini dintr-un tablou literar care devine, și în acest fel, martor al unui timp în care își dau întâlnire scriitori din toate generațiile, oferind cititorului valoroase pagini de poezie, proză, eseu, recenzii, interviu, dar și opinii, memorii ori pagini de jurnal.
Un număr ilustrat cu reproduceri după picturi de Ștefan Luchian, Constantin Piliuță și Liviu Șoptelea.
Citește aici revista HYPERION
După cum v-am obișnuit, vă invităm să parcurgeți Accentul editorial semnat de redactorul-șef al revistei Hyperion:
Gellu Dorian: Scriitorii de ieri și scriitorii de azi
Vine vremea în viaţa unui scriitor să-şi revadă scrierile, nu neapărat pentru o rescriere a acestora, cum se întâmplă adesea, ci pentru o aducere aminte a genezei lor, cu tot ce implică memoria acelor timpuri.
Fac în prezent o reaşezare a operei poetice în vederea unei reeditări. Însă nu despre asta vreau să scriu aici, ci despre faptul că anul trecut, descoperind nişte saci cu manuscrise, le-am luat la puricat. De unele uitasem cu desăvârşire, de altele mi-am adus aminte cu un soi de nostalgie a candorii pe care am strecurat-o în acele încercări. Despre acea candoare a poeziilor din acea perioadă a vorbit într-o emisiune la Radio Iaşi, pe atunci, 1975, criticul literar Val. Condurache, care, soldat fiind la Botoşani, a realizat o emisiune cu membrii Cenaclului Literar „Mihai Eminescu“ condus de Lucian Valea. Erau altfel de trăiri poetice, erau alte perspective, evident, era un timp irepetabil. Deşertând acei saci, am descoperit şi o piesă de teatru scrisă pe la optsprezece ani, în care personajele principale erau Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă şi Titu Maiorescu, piesă în vreo cinci acte, scrisă pe un caiet studenţesc cu coli veline, în text fiind inserate şi portretele celor patru personaje făcute de mine în tuş, diverse încercări de scenografie, aşa cum îmi închipuiam eu pe atunci că ar trebui pusă în scenă acea piesă de teatru. Acei saci cu manuscrise stând mulţi ani într-o ladă de studio, apoi când am refăcut casa de la Coşula, acum zece ani, i-am pus într-un şifonier adus de mama ca zestre când s-a măritat, dimpreună cu colecţii de reviste de pe la finele anilor şaizeci şi începutul anilor şaptezeci au devenit habitatul unor colonii de şoareci, încât mirosul iute şi imposibil al vieţuirii acestora printre acele hârtii m-a decis să arunc acele manuscrise şi colecţii de reviste pe foc. Acel moment a fost ca o ruptură ireparabilă în sufletul meu, în care au revenit imaginile acelor vremuri, însoţite de chipurile scriitorilor de care m-am apropiat încă de pe atunci. Cu unii, cum au fost Geo Dumitrescu şi Ştefan Aug. Doinaş, am purtat o corespondenţă de câţiva ani. Cu alţii am reuşit să mă văd de mai multe ori, fie la Botoşani la „Zilele Eminescu“, fie pe la concursurile literare sau colocviile de poezie pe la care eram invitat. Veneau pe atunci la Botoşani George Macovescu, Laurenţiu Fulga, D. R. Popescu, Ioan Alexandru, Laurenţiu Ulici, Nicolae Prelipceanu, pe când era la Cluj, Radu Mareş, Mihai Ursachi, Nicolae Turtureanu, dar şi George Damian, Vasile Constantinescu, Alecu Ivan Ghilia, Alexandru D. Lungu, Ion Crînguleanu, Anda Boldur, Ion Istrati, Dumitru Corbea, Haralambie Ţugui, Alexandru Tănase, Aurel Mircea Buiciuc, aceştia din urmă la una dintre cele mai justificate şi de tradiţie manifestări culturale, acum abandonate, sub genericul „Scriitori pe meleaguri natale“. Lor li se adăugau scriitorii stabiliţi pe atunci la Botoşani Alexei Rudeanu, Ion Murgeanu, Corneliu Fotea, Lucian Valea, cel care era de fapt şi cel care atrăgea prin felul lui de-a fi lumea literară spre marginea aceasta de ţară, fie la Ipoteştii lui Eminescu, fie la Miorcanii lui Ion Pillat.
Ei, lumea aceea scriitoricească sau cea cunoscută la cele două colocvii de referinţă, cum a fost Colocviul Naţional de Poezie din noiembrie 1978, când i-am văzut pe mai toţi poeţii români în desfăşurare, de la Geo Bogza şi Cezar Ivănescu la Dan Deşliu şi Florica Mitroi, participanţi de ordinul zecilor, dacă nu chiar cu mult peste sută, primul şi ultimul colocviu de poezie de acest fel organizat în România acelor ani totalitari, dar mai ales la cele patru sau cinci ediţii ale Colocviului Naţional de Poezie de la Târgu Neamţ, organizat de Daniel Corbu, la care printre criticii importanţi, precum Laurenţiu Ulici şi Marin Mincu, a participat majoritatea poeţilor din generaţia optzecistă, dar şi lumea scriitoricească pe care am întâlnit-o la diverse concursuri literare prin ţară a însemnat imaginea pe care mi-am format-o despre scriitorul român. Era o lume spre care tindeam să ajung, iar apropierea de poeţi ca Mihai Ursachi sau critici ca Laurenţiu Ulici mi-a dat imboldul să ajung în mijlocul ei. Precum şi cele câteva zile în care am stat alături de Nichita Stănescu prin Maramureş la unul dintre cele mai bine organizate festivaluri de poezie, „Laudă-se omul şi ţara“, strategie de tip Laurenţiu Ulici, originar din Rona de Jos, m-au urcat pe acea schelă a literaturii române de pe care nu am mai coborât.
De aici, acum, de pe această schelă, privesc acum spre acel trecut şi mai ales spre acest prezent în care imaginea scriitorului de atunci a dispărut, fiind înlocuită de cea a scriitorului de azi, de cele mai multe ori dominată de un egoism de tip feudal ce-a creat o imagine deloc favorabilă scriitorului. Venind din acea lume, a scriitorilor deschizători de drumuri, având posibilitatea să continui ceea ce au făcut cei de la care am preluat tot ce a fost mai bun în comportament de breaslă, am creat noi proiecte de pe urma cărora să se aleagă toţi cu ceva, în special cu o nouă relaţie scriitoricească, cu cunoştinţe noi, cu apropieri între generaţii. Am invitat la Botoşani sute de scriitori, unii obţinând cel mai important premiul literar din România, poeţi consacraţi, poeţi debutanţi, altora oferindu-le posibilitatea să se simtă la Eminescu acasă ca la ei acasă, pe unii debutându-i prin concursuri literare, pe alţii ajutându-i să intre în rândul membrilor Uniunii Scriitorilor, ba chiar unora oferindu-le o uşă deschisă pe care, din poziţia în care se aflau, nu ar fi deschis-o niciodată etc., etc. Aşa am crezut că trebuie să fie un confrate, un scriitor, altruist, mereu la dispoziţia celorlalţi.
Amintindu-mi astfel aici de toţi scriitorii invitaţi la Botoşani, cu o ospitalitate care îi provoca şi pe alţii să ajungă aici, pot face astfel diferenţa între cei de ieri şi cei de azi, şi nu este deloc una de neglijat, ci una care dă imaginea degradării sau poate a transformării demnităţii scriitorului român. Faliile care alcătuiesc acum lumea scriitoricească de la noi sunt mereu ameninţate de mişcări tectonice la scară seismografică ridicată. Pe atunci era foarte greu să ajungi în interiorul acelei lumi, ce părea, nu neapărat una ideală, dar cu siguranţă una la care te puteai raporta şi în care ajungând trebuia să te adaptezi regulilor ei. Acum nu există nicio dificultate să te afli în interiorul lumii scriitoriceşti, care, din păcate, apare ca o sită foarte rară, a cărei veşcă este ţinută de mâini obosite de atâta rutină. Cei mai mulţi dintre scriitorii importanţi, de profesie, fie au dispărut, fie s-au retras, iar locul lor este luat de impostori care au făcut din legitimarea lor ca scriitori o licenţă care le dă voie să facă orice, inclusiv să fie agramaţi şi ipocriţi, lipsiţi de scrupule, aliniaţi mersului acestei lumi bolnave.
Cum să te simţi bine acum, când vii dintr-o lume scriitoricească alcătuită din figuri legendare şi să te trezeşti într-o lume plină de egoişti, oportunişti, farsori, inşi lipsiţi de har? Deloc confortabil. Şi atunci te retragi în amintirile tale, în acea lume din care mai faci parte.