Avea Tavi un fel al lui de a starni pasiuni, era blajin si ingaduitor, nu facea caz de uriesenia lui de maestru, vorbea cu toata lumea la fel si de aceea uncenicii, cei care se strecurau pe usa carciumii ca sa se afle in preajma lui, se bucurau de atentie mare, lucru care probabil le facea bine, ii ridica in proprii lor ochi.
Ii placea sa cante cand bea, mai ales "Calugarul din vechiul schit", se vedea probabil pe sine, robit de frumusetea – rapitoare, ce-i drept – a Valeriei Seciu, pe care o diviniza.
- Cu femeia nu te poti pune, puiule, spunea uneori. Ea este pedeapsa noastra si trebuie s-o induram cu demnitate si oleaca de vin, cat sa nu ne fie tare greu.
Venea la clasa destul de des, se aseza pe un scaun si radea cu pofta daca era de ras, privea cu preocupare daca era de plans, simteai ca este langa tine, chiar fara sa faca sau sa spuna ceva.
Intr-o zi am aflat ca a murit. Tocmai repetam "Eunucul" la Bulandra. Ajunsesem acolo dupa ce Tavi l-a chemat pe Besoiu, pe atunci director, sa vada examenul clasei mele cu aceasta comedie antica. Examenul fusese un succes nebun, asa ca "Eunucul" nostru a intrat in repertoriul Bulandrei, unde avea sa faca peste o suta de reprezentatii cu sali arhipline in numai o stagiune.
- A murit Mesterul! spune Stelica Nistor si se pune pe plans.
Vestea ne-a coplesit pe toti, teatrul era dintr-o data sarac si amarat, nu mai avea nici un haz, nici un sens.
- Gata, am zis, vom avea vreme si de plans, acuma repetam. Cred ca lui Tavi asa i-ar placea, sa ne vedem de treaba noastra pe scena, acolo unde avem si timp sa-l plangem cum se cuvine.
Inmormantarea lui a fost ca un film mut, o coloana imensa de masini care mergeau in tacere, nici nu se putea plange, ne-am luat adio de la El in liniste, ca si cum, gasindu-l dormind, n-am voit sa-l tulburam.
Ma uit mereu la "Operatiunea monstrul", filmul facut special pentru el, Toma si Marinus. Acolo Cotescu era la el acasa, viata ii era in personajele sale, care-l aparau de defectele si de necazurile lui, multe nedrepte, il stimulau sa traiasca si sa se bucure de viata.
Probabil ca in ziua aceea nefericita personajele lui au iesit un pic la plimbare, au intarziat cascand ochii la cine stie ce vivitrina si, de dorul lor, Maestrul s-a topit ca o lumanare.
Cand s-au petrecut toate acestea? In ce lume, in ce veac? Oare s-au petrecut sau totul nu este decat o nascocire a unor minti ratacite, obisnuite sa imbrace azi o haina, maine alta, azi un chip si maine altul?
Daca ai intreba lumea pe strada ce poate spune despre Cotescu, probabil ca marea majoritate ar zice degraba Tanta si Costel, iar Maestrul ar da din cap incetisor, in felul lui inimitabil, ar apuca un pahar de Cotnar, l-ar ridica la nivelul ochilor, ar privi cum lasa dare pe clestarul cupei si ar spune:
- Puiule, Cotnarul este un dar de la… ! – semn ca intre el si Dumnezeu era un pact de fidelitate pe care, respectandu-l, i-a fost ingaduit sa plece si sa ne lase singuri sa ne descurcam cum vom putea, mai necajiti si mai lipsiti de aparare, dar mandri ca am putut sa-i fim prin preajma.
- Ce mai este pe la Botosani, puiule? ma intreba cand reveneam din vacanta.
- Sunt toate bune.
- Asa gandeam si eu, ce li se poate intampla lor? Dar, ia spune-mi, dealurile… Dealurile, puiule, sunt tot asa de domoale si de verzi?
Mihai Malaimare – "Sansa"