Este vorba despre Mihai Mălaimare, care a povestit întreaga întâmplare în cadrul podcast-ului Avangarda, găzduit de Ionuț Vulpescu.
Printre altele, cei doi au vorbit despre dragostea - la trecut - față de Teatrul Național.
Iată o parte din dialogul celor doi:
Ionuț Vulpescu: Am citit zilele trecute o carte foarte interesantă, care a apărut la editura RAO, Teatrul Național așa cum l-am iubit. De ce la timpul trecut? Pentru că dragostea durează trei ani, vorba lui Beigbeder? Dvs. chiar trei ani, descrieți în această carte, începuturile carierei de actor, sau pur și simplu, e la trecut? De ce nu e la prezent?
Mihai Mălaimare: E la trecut pentru că dragostea mea pentru acel Teatru Național e la trecut. Ea se petrece, s-a petrecut într-un timp care a dispărut. Sigur, mi-e foarte drag conceptul de Teatru Național și acum. Mă reclam în continuare de la el. Eu consider că experiența mea, care se numește Masca, a fost expresia revoltei mele de junețe împotriva a ceea ce descoperisem negativ oarecum în Teatrul Național, sau nu în conformitate cu așteptările mele de tânăr hotărât să zdrobească totul și să reconstruiască. Dar eu nu m-am lepădat absolut niciodată de Teatrul Național pentru că nu am putut. La Teatrul Național există un m2 de zid construit de mine. Cu mâinile mele. Mony Ghelerter ne-a dus în anul I dacă nu mă înșel, era în ’70, ne-a dus pe șantierul Teatrului Național, să vedem cum evoluează lucrurile.
I.V.: Șantierul de atunci.
M.M.: Da, da, să simțim oarecum spiritul teatrului în noi. Era acolo un zidar care tocmai luase o pauză de țigară. Și l-am rugat: „Mă lași și pe mine să pun niște cărămizi?” „Pune!” Am luat mortarul, era făcut, l-am pus ca lumea, cum știu eu să pun, și există un m2 în zidul actual al Teatrului Național care îmi poartă umbra mâinilor și scriam în carte că dacă o bombă atomică ar cădea peste Teatrul Național, din el ar rămâne acel m2 pentru că a fost construit cu o dragoste de nesfărâmat.
I.V.: Care e, pe scurt, povestea sediului Teatrului Național? Vorbiți despre inaugurare, în 1973.
M.M.: 1973! S-a construit Teatrul Național pe un maidan, pe locul unde era altădată un circ, întâi s-a construit Intercontinentalul, și apoi a preluat Romeo Belea, și cu Romeo Belea e o poveste fabuloasă. A fost numit șeful proiectului Teatrului Național la 29 de ani. Un tânăr cu o forță colosală, dar tânăr, conducea o echipă de profesori în jurul lui.
I.V.: Valoarea nu așteaptă numărul anilor, nu?
M.M.: Asta este foarte adevărat. Iar interviul cu Romeo este fulminant, Romeo fiind el însuși un fel de istorie vie a dragostei față de Teatrul Național, și poate cândva, cine știe, ar trebui scrisă o carte despre ce știe Romeo Belea în legătură cu Teatrul Național și Teatrul Românesc în general. Dar la Teatrul Național am ajuns fiind șef de promoție, adică nu din vina mea, neapărat. Eu toată facultatea discutam cu colegii mei că o să mă duc la Botoșani, o să fiu director la Teatrul de acolo, eram atât de idiot, că nu îmi vine să cred! De parcă ăia mă așteptau să mă pună director, imediat! Și că o să schimb, și o să dreg, și o să pun teatrul pe roate. Când, la repartiție, toată lumea se aștepta ca eu să aleg Botoșaniul, cum am promis, și își făcuseră niște calcule cumva, adică ăsta ia Botoșaniul, că e mai prost, ăilalți, care vrem noi, îi băgăm înainte. Și eu am spus: Teatrul Național. Și a fost o liniște... Mie mi s-a întâmplat odată să aud cum cade noaptea. Cade, face buf! Și după aia e o liniște în care se pot aprinde stelele. Așa s-a întâmplat! M-am ridicat și am șters-o, și Ceaușu, profesorul Ceaușu, profesorul de economie și socialism, mi-a zis, de la spate, „Bă, asta e alegerea corectă!”