Adrian Jacotă s-a stins discret, în timp ce aștepta răspunsuri de la prieteni. ”Ai primit cartea?”, oare câți dintre noi am găsit în căsuța de mesaje aceste cuvinte? Nu apucai să răsfoiești, să colinzi printre cuvinte, să îi simți ritmul, bătaia de suflet care părea să-i spargă pieptul. Tocmai scosese de sub tipar cartea ”Emoția ca o spovedanie”. Al treilea volum de poezie. Ultimul. Ne-a scris grăbit, fremătând într-un fel bizar: ”Trimite adresa, vreau să îți trimit cartea!”. Era bucuros, dar și neliniștit, era cald și totuși îmbrăcat într-o tristețe gri, de toamnă ploioasă.
Născut în 19 aprilie 1957 la Hudeşti, județul Botoşani, debutase în 1983 pe scena de la Flacăra cu chitara și cu vocea-i inconfundabilă.
A fost un purtător de lumină, în ciuda negurilor care îl mai cuprindeau. Paşnic uneori, boem, fără artificii, fără frivolităţi. Cioturos alteori, se năpustea sau striga, risca sufletește sau vorbea răspicat ceea ce mulţi nu îndrăzneau nici măcar să gândească.
Vocea lui Adrian Jacotă a impresionat publicul și după ce Flacăra nu a mai fost. Melodiile lui au adunat mii de vizualizări pe You Tube: "Găleata cu apă" (versuri Adrian Păunescu), "Dor de plâns" (versuri Adrian Jacotă) sau "Mama" (versuri Adrian Jacotă).
În anii 80, în Botoșani, Adrian Jacotă cânta. Dar mai întâi, neștiut de nimeni, s-a îndrăgostit de poezie. Pentru că dincolo de zbuciumul muzicii, de acordurile gălăgioase uneori, a simțit fiorul cuvântului. ”Prima dată am scris poezii. Prima poezie am scris-o la 10 ani. Apucăturile de copil, cum pățesc toți copiii inventivi... Dar și poezia am luat-o în serios mult mai târziu, când am întâlnit persoane demne de încredere. De exemplu Mircea Ionescu-Quintus, pe vremea când mergeam la cenaclu la Ploiești și el mai venea pe acolo”, mărturisea Adrian Jacotă, în urmă cu câțiva ani.
De la poezie la folk nu a mai fost decât un pas. ”Noi, românii, simțim muzica din poezie. Asta e ca chestia aceea spusă de Rodin: unii se uită la o piatră și nu văd nimic, dar noi, sculptorii, ne uităm la piatră și vedem deja sculptura, o vedem înăuntrul ei. Muzica e în poezie, dacă citești cu atenție și te concentrezi simți melosul poeziei. De aceea folkul nu va muri atât timp cât românul va scrie poezie. Oricum este derivat din cea mai cu suflet muzică ce s-a compus în țara asta. E ascultat la fel ca muzica pop, rock. Și nu e pentru oricine. Apoi, majoritatea pieselor folk sunt compuse pe versuri bune, pe poezie adevărată. Mai sunt și lălăieli, încropeli, fără îndoială, dar în general s-a compus pe texte bune, nu neapărat românești. Folkul are trăinicie în el, folkul cu poezia se sprijină reciproc. Eu cred că o să rămână mult și bine. Face parte din viața ta. Dacă îți pică curentul, dacă te rătăcești cumva și rămâi singur, iei o frunză, sufli în ea, îți aduci aminte o poezie, e a ta, e cu tine. Găsești o muzică în orice, e legătura naturală”.
Vestea plecării lui Adrian Jacotă a căzut greu, ca o ploaie rece și tristă de toamnă.
Încă mai aștepta răspunsuri de la oamenii care îi primeau cartea. Încă se ”spovedea” cu emoția târzie a poetului care nu vrea să renunțe la cuvânt.
Rămânem să citim, în tăcere, cartea omului care nu mai este.
Dumnezeu să îl ierte!
Adrian Jacotă: Surîs de lut
O să mor scîncind dar tandru
Într-un șanț pe-un mal de drum
Hîtru ca un copilandru
Uns de ierburi cu parfum
Mă tot duc ca o iertare
A iluziei c-am fost...
Rătăcitu-m-ai cărare,
Gînd rănit, făr'-adăpost
O să mor și nu mă doare
Carnea doar rupînd condee
Lacrimi beau din călimare
Într-un șanț ca-ntr-o tranșee
Peste tot rînjește ura
Cu bezmetică furie
Omul rău, lepădătura
Plînge, plîns de bucurie
Orice pas e umbră rece
Plata e în tot ce doare
Simt cu visul ce mă trece
Moartea binecuvîntare