Afirmația laureatului din acest an al Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia, distincție oferită la Botoșani pe 15 ianuarie 2026, nu este nici nouă, nici exagerată. În 35 de ani, Premiul Național de Poezie ”Mihai Eminescu” a devenit o instituție. Un prilej de celebrare a literaturii, un acatist pentru sănătatea poeziei.

Pe 15 ianuarie 2026, pe scena Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani s-a mai consumat o ediție a acestui prestigios și – după cum se spune deseori - râvnit premiu literar. O gală devenită tradiție, în care protocolul are întâietate, însă nu pentru a rigidiza în vreun fel un premiu, ci pentru a-i accentua prestanța.

CITEȘTE ȘI: "ITM anunță controale la angajatorii botoșăneni, în sezonul rece!"

 

Anul acesta, poeții nominalizați la Premiul Național de Poezie ”Mihai Eminescu”, și care au intrat în procedură de jurizare în vederea desemnării laureatului, au fost: Marian Drăghici, Arcadie Suceveanu, Nichita Danilov, Doina Uricariu, Matei Vișniec, Călin Vlasie și George Vulturescu. Nominalizările au fost efectuate în urma unui sondaj din perioada septembrie - noiembrie 2025, de către Fundația Culturală „Hyperion-Caiete Botoșănene”, pe un eșantion de 100 de actanți, dintr-un număr de 30 de poeți propuși.

Juriul (format din Vasile Spiridon – Președinte, Al Cistelecan, Daniel Cristea-Enache, Gabriela Gheorghișor, Ioan Holban, Irina Petraș și Dan Gulea – membri) a decis ca, la ediția cu numărul 35, premiul să îi fie acordat poetului Nichita Danilov.

După înmânarea însemnelor Premiului din partea laureatei din anul precedent - poeta Grete Tartler, Nichita Danilov a primit din partea primarului Cosmin Andrei decizia Consiliului Local de acordare a Titlului de Cetățean de Onoare al Municipiului Botoșani

Vasile Spiridon: ”Frumusețea poeziei va salva lumea”

Criticul literar Vasile Spiridon, președintele juriului național de decernare a Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu”  - Opera Omnia, a făcut Laudatio poetului laureat, menționând, dincolo de apartenența la o generație care a dat literaturii române scriitori de calibru, Nichita Danilov reprezintă ”o figură distinctă”, nu doar prin metafizica poeziei sale, ci și prin felul în care ”crede aproape cu religiozitate în puterea cuvântului de a exprima adevărul”.

”Din toate aspectele pe care le îmbrățișează opera poetică a lui Nichita Danilov, ar fi bine să mă opresc numai la aspectul metafizic. Acest gând mi-a venit astăzi (n.red., 15 ianuarie) în Biserica Uspenia, când am văzut că această coroniță a fost sfințită. Se pare că termenul de valabilitate a acestei sfințenii este de un an de zile. Anul viitor, probabil, va fi sfințită la fel, cu același har.

Ce-aș putea spune despre acest aspect metafizic al poeziei lui Nichita Danilov? El este o figură distinctă în cadrul generației sale, generația 80. În anii 60, după dezghețul socialist, băieții au redescoperit universul, cosmicul; nu tu tractoare, nu tu combine, nu tu uzine, oameni și celelalte. Este generația lui Nichita Stănescu, o generație care se apropia de stele. Generația 80 venea însă cu un alt tip de discurs. O generație care descoperea poezia străzii, care redescoperea ludicul. O generație care resimțea criza limbajului. O generație care apropia poezia de sintaxa străzii, de prozaismul ei.

Nichita Danilov, spuneam, face o figură aparte. De ce? El a recitit mai mulți poeți neomoderniști și și-a construit un teritoriu al lui. Un teritoriu așezat sub semnul divinității, dar era vorba despre o divinitate care și-a arătat totdeauna rosturile ei. Nichita Danilov le-a descoperit, cum le-a descoperit nu vom afla niciodată. El vrea să fie contemporan cu Dumnezeu și cu fluturii. Cum apar acești fluturi? Apar ca niște fluturi, așa cum îi găsim în începutul romanului ”Groapa”, de Ion Barbu. Este o poezie a funambulescului, o poezie a protestului, a poezie a fantasmaticului. Desigur că Nichita Danilov nu se simte bine, chiar în poemul de astăzi vorbește despre acele lacrimi. Sunt lacrimile lui Dumnezeu. Dacă ar fi să descriu într-o singură frază poezia, metafizica lui Nichita Danilov, aș spune că lumea este o ramă prin care Dumnezeu privește înăuntrul nostru. Și această lacrimă poate fi chiar în poezia pe care ați auzit-o astăzi. Este o poezie în care nu găsim acel efort de a se lupta cu limbajul. Nimic din existența – cum spunea Mircea Cărtărescu - pe care majoritatea congenerilor au ilustrat-o. El crede aproape cu religiozitate în puterea cuvântului de a exprima adevărul, autenticitatea celor trăite. Iar Nichita Danilov rămâne - poate unul dintre argumentele pentru care juriul l-a ales – în această autenticitate a poeziei sale care a ajuns, iată, până în pragul toamnei aurii, cum spunea poeta Grete Tartler, citându-l pe profesorul Alexandru Balaci. Este un poet în primă maturitate și sunt convins că și pe viitor ne va da cărți de poezie de autentică valoare.

Nichita Danilov, pe teritoriul său bine circumscris, pe teritoriul plin de neoexpresionism, tind să spun, plin de prezențe grotești, plin de arlechini la marginea câmpului – cromatica este în general închisă, neagră, cenușie – dar există dincolo de toate acestea speranța că frumusețea poeziei va salva lumea. Iar Nichita Danilov crede în acest argument: frumusețea poeziei va salva lumea. Îl felicităm pe Nichita Danilov, și să țină la loc de sfințenie coroana pe care o primește astăzi”, a rostit criticul Vasile Spiridon pe scena Teatrului ”Mihai Eminescu”, cu prilejul decernării Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia, pentru anul 2025.    

Emoții, mulțumiri, recunoștință

”Profund emoționat”, așa cum a și recunoscut, poetul Nichita Danilov a exprimat în cuvinte simple trăiri despre care spune că nu a mai simțit niciodată la Botoșani. Nominalizat în mai multe rânduri la prestigiosul premiu, invitat și martor al decernării lui în ani și ani, Nichita Danilov a devenit, ”în pragul toamnei aurii”, laureatul celei de a 35-a ediții.

”Aici parcă veneam cu dezinvoltură. Emoțiile m-au cuprins când am ascultat din balconul hotelului versurile lui Mihai Eminescu, ce răsunau în tot Botoșaniul. Sentimentul acesta îl am și acum. Nu vă pot spune lucruri foarte coerente, sunt tulburat și probabil că emoțiile mele se vor limpezi. Chiar trecând pe străzile Botoșaniului, mergeam cu teamă să nu lunec. Sau cumva să nu strivesc poezia care aveam impresia că s-a risipit pe trotuare și pe străzi. Sunt profund emoționat, probabil că dvs. chiar simțiți, că nu sunt prea bun actor, și nici obișnuit cu lumina rampei. Țin să mulțumesc juriului care mi-a decernat acest premiu, președintelui juriului, Vasile Spiridon, care a făcut acest Laudatio, Primăriei Consiliului Local, Primăriei Botoșani, domnului primar, nu în ultimul rând lui Gellu Dorian, care cu făclia brațului său drept menține făclia acestui festival. Celorlalți scriitori de aici, lui Nicolae Corlat, Asociației Hyperion și, bineînțeles, Uniunii Scriitorilor din România, sub egida căruia se desfășoară acest eveniment”, a spus Nichita Danilov.

Nichita Danilov: ”La nominalizări trebuie să intre poeții reprezentativi. Calculele sunt cele pe care le naște însăși poezia!”

Imediat după încheierea Galei în sala Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani, aflat încă sub imperiul emoțiilor, Nichita Danilov a acordat un scurt interviu pentru Știri Botoșani.

 -Domnule Nichita Danilov, felicitări pentru Premiul Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia! V-au mai trecut emoțiile? Sau emoțiile unui asemenea premiu nu trec niciodată?

-Emoțiile trec și emoțiile rămân. Pentru că ele pătrund undeva în adâncul sufletului omenesc. Și îl și limpezesc. Mi-a plăcut foarte mult ce s-a spus la Biserica Uspenia: nu vă feriți de emoții! Emoțiile reprezintă o încărcătură care îți descoperă partea spirituală, partea abisală a cunoașterii. Fără emoție am fi niște cifre. Poate că și suntem…

-Să adăugăm și mai multă emoție: în Biserica Uspenia ați fost martor al unui moment încărcat de spiritualitate și de credință. S-a spus acolo: ”Se sfințește premiul acesta prin stropire cu apa aceasta!”. În Biserica în care a fost botezat Mihai Eminescu. Cum ați simțit acel moment în biserică, martor direct fiind?

-Chiar m-am uitat spre premiu, în momentul în care preotul îl sfințea pe masa unde a avut loc acest ceremonial, și m-am gândit că e un lucru foarte frumos. Un trofeu care are și partea creștinească în el, partea de credință, spirituală a acestei laturi. Și a poeziei eminesciene. Nu știu cine spunea despre Eminescu că a fost ateu. Să fim serioși! Atâta încărcătură nu poate să fie la un ateu! Ateii sunt reci și cred că nici ei, în adâncul sufletului, nu sunt chiar atei, scânteia divină pătrunde în locuri neașteptate. Numai un anumit orgoliu, poate educația, poate anturajul îl fac pe om să se îndepărteze; sau spune el că se îndepărtează de credință. Dar eu cred că la un moment dat vine tot spre lucrurile fundamentale. Apropierea de credință este un lucru fundamental, după cum descoperim și în poezia lui Eminescu, care vibrează în orice vers. Este acolo o încărcătură spirituală și în același timp și omenească extraordinară. Versurile vibrează și acum, numai dacă le asculți sau le citești. Și aici este tot misterul, tot mesajul pe care ni-l transmite Mihai Eminescu. Care vine dintr-o imensă suferință. Dintr-o suferință abisală a lui Eminescu. El nu a fost un suflet rece, deși a vorbit deseori despre răceală. Acest spațiu este încă sub oblăduirea lui Eminescu.

-Veniți la Botoșani de atâta vreme, încât pentru noi sunteți de-al nostru. Sunteți născut în Suceava, trăiți în Iași. Prin ce este diferit acest premiu acordat la Botoșani de alte premii de poezie din țară?

-Și eu cred că aparțin într-un fel acestui spațiu. Sunt născut în nordul Bucovinei, nu departe nici de Rădăuți, nici de Cernăuți, unde a făcut școală tatăl meu. Și acolo este o încărcătură eminesciană. Eminescu s-a născut la Botoșani, a fost și la Cernăuți și a ajuns și la Iași. Practic, perioada lui cea mai fastă a fost cea ieșeană, când l-a cunoscut pe Creangă, a hălăduit…

Premiul Național de Poezie ”Mihai Eminescu” a devenit o instituție. Și trebuie păstrată și această ștachetă, și această flacără. Nu trebuie coborât mai jos! La nominalizări trebuie să intre poeții reprezentativi. Nu trebuie făcute alte calcule. Calculele sunt cele pe care le naște însăși poezia.

-”Trăiască poezia și marii visători!”, spune conieșeanul dvs., Ioanid Romanescu. Mai sunt poeții poeții visători astăzi? Mai este loc de vis, de visare?

-De visare este loc întotdeauna. Trebuie să găsim momentul potrivit sau o fisură în timpul nostru, în timpul agresiv care se scurge, ca să ajungem la visare. Dar nici nu o putem ocoli. Ea intră în aura noastră și ne îndeamnă să ne ridicăm mai sus. Visare găsim chiar și în reclame, unele dintre ele pornesc tot de la poezie, o formă prescurtată, populară, mai spre manele, dar și acolo găsim o stare poetică, de visare, chiar dacă e comercială.

-La Botoșani, de 35 de ani, lista însăși a nominalizaților este una prin excelență valorică. Nu este prima dată când sunteți nominalizat, de data aceasta și premiat. Cum ați privit către ceilalți poeți? A fost o competiție sau, cum spuneam, însăși nominalizarea a fost un premiu?

-În general, dacă o luăm statistic, s-a mers pe partea bună a lucrurilor. Sigur, în cadrul premiilor, ca și în viața de toate zilele, mai apar și hiatusuri, dar aici nu au apărut. Majoritatea poeților laureați sunt poeți de prima mână. Poate în culise se mai vorbește una și alta, dar dacă iei poezia în sine și o citești, de la Mihai Ursachi până acum, îți dai seama că sunt poeți de valoare.

-Mulțumim foarte mult, felicitări încă o dată și sperăm ca acest premiu să nu închidă ”pelerinajul” de ianuarie sau de iunie la Botoșani!

-Nu are cum să închidă! Vin cu mare plăcere și chemare sufletească!