Gheorghe Chipail s-a născut pe 15 februarie 1905, în satul Cucuteni, comuna Durnești, județul Botoșani, tatăl său fiind preotul satului, și a murit pe 2 august 1997, la Iași. A fost un medic chirurg, șef al Clinicii a III-a Chirurgicală de la Spitalul "Sf. Spiridon" din Iași și profesor la Facultatea de Medicină din Iași.
A urmat școala primară în satul natal, apoi a continuat studiile la Iași, la Liceul internat. A fost admis la Facultatea de Medicină din Iasi, pe care a absolvit-o în 1930. În 1936 devine medic secundar de chirurgie, iar în 1943 este numit profesor de chirurgie la Facultatea de Medicină din Iași. După revenirea din refugiu, de la Alba Iulia, a Spitalului "Sfântul Spiridon", Gheorghe Chipail a reușit să deschidă, în toamna anului 1944, actuala Clinică a III-a Chirurgicală, clinică pe care a condus-o până în 1974, când s-a pensionat.
În 1950, Gheorghe Chipail a realizat prima operație pe cord din România, iar în 1954 prima comisurotomie pe cord închis la Iași.
Medicul Olga Mandache, din Botoșani, își amintește de operația care avea să intre în istorie. "În 1950 a realizat prima operație pe cord, la un copil. Eram în stagiu la Școala Sanitară, noi eram la etaj și priveam în sala de operație. Atunci nu am conștientizat (că asistă la un eveniment ce va intra în istoria medicinei, nota red.). A fost primul medic din țara noastră, el, venit dintr-un sat din Botoșani, care a făcut prima operație pe cord. Era un om deosebit, un om dulce, plăcut, care inspira bunătate. Un om atât de modest! L-am reîntâlnit în facultate. El ne cerea să facem tot, de la munca de infirmieră, asistentă și apoi medic. Ne spunea: să respectați, pentru că de la asistentă și de la infirmieră o să învățați meserie. Și a avut dreptate. Prezentam dimineața la raport cazurile pe care le aveam. Am avut un bolnav cu neoplasm esofagian. Mi-a dat să pregătesc tema. Profesorului i-a plăcut, când a văzut că am ceva în cap, așa că mă lua mereu și mergeam la operații mai simple, ca cele de apendicită – eram mâna a doua, dădeam instrumentele, făceam nodurile... M-a inițiat în chirurgie. La examenul de stat a fost foarte plăcut. Se adresa tuturor cu "colega". După ce am dat examenul de stat m-a chemat în cabinet și mi-a propus să rămân în clinică", ne mărturisea dr. Olga Mandache într-un interviu.
Pe 6 decembrie 2013, în parcul comunei Durnești, județul Botoșani, a fost dezvelit bustul chirurgului Gheorghe Chipail realizat de sculptorul Marcel Mănăstireanu.
"Când eram copil, auzeam vorbindu-se în casă de profesorul Chipail. Străbunica mea şi-l amintea frecvent. Au fost consăteni în Durneştii/Cucutenii Botoşanilor. Părintele Chipail, preot cu "veritabil talent", a fost, multă vreme, în copilăria mea, un personaj. Mai mare fiind, îl auzeam pe unchiul meu povestind de întâlnirile sale cu Profesorul, pe strada Lăpuşneanu, în Iaşi şi despre cum îşi ridica pălăria atunci când era salutat", povestește medicul Richard Constantinescu într-un articol din Viața Medicală, 25 aprilie 2014.
Tot de la Richard Constantinescu aflăm că profesorul Gheoghe Chipail a fost un "clinician desăvârşit, printre cei mai valoroşi profesori de chirurgie din Europa, formator de şcoală chirurgicală la Iaşi".
Cr. Dragomir, despre profesorul Gheorghe Chipail: "A fost un clinician desăvârşit şi un operator curajos, practicând o chirurgie de avangardă. Impresionează volumul imens al activităţii sale operatorii (aproximativ 30.000 intervenţii) şi sfera foarte largă de activitate în cadrul a ceea ce încă numim "chirurgie generală": de la apendicectomii la gastrectomii totale, dela hernii la tiroidectomii şi timectomii, de la intervenţii ortopedice laintervenţii pe cord. Practica o chirurgie de mare avengură, opera rapid şi sigur cu o tactică şi tehnică fără cusur. Nu a fost niciodată dominat de teama insucceselor, ceea ce i-a permis abordarea cazurilor limită, rezolvarea complicaţiilor, prin reintervenţii şi decizii rapide şi eficiente la patul bolnavului sau în sala de operaţie. Nu a scris şi nici nu a publicat excesiv, pe de o parte datorită unei autoexigenţe extreme, iar pe de altă parte pentru că a crezut cu toată tăria în supremaţia faptelor şi nu a vorbelor. Şi-a învăţat discipolii să muncească fără cruţare într-un spirit al onestităţii fără concesii faţă de bolnavi şi faţă de profesie. Spunea uneori: "prostia, chiar atunci când reuşeşte, tot prostie rămâne!". Respecta el însuşi şi cerea colaboratorilor o "măsură a lucrurilor", dar mai ales "o bună credinţă". Pentru profesor buna credinţă însemna totul: muncă, echilibru în comportament şi profesie, dar mai ales cinste".
