Alexandru D. Lungu
Născut la 8 aprilie 1928 în comuna Miorcani, judeţul Botoşani, Alexandru D. Lungu şi-a urmat cursurile primare în comuna natală, iar cele gimnaziale la Şendriceni, la acea vreme având una din cele mai bune şcoli normale din judeţ, o adevărată fabrică de învătători de carieră.
Acolo l-a cunoscut pe Alecu Ivan Ghilia, care, mai puţin talentat într-ale muzicii, a fost suplinit de câteva ori de elevul mai mare cu doi ani decât el, prieten venit din Miorcani să se facă învăţător, meserie pe care, evident, n-o va urma Alexandru Lungu, descoperindu-şi vocaţia de actor. După ce a rătăcit prin ţară, pe la câteva şcoli generale ca învăţător, de unde a învăţat arta comunicării şi mai ales cea a observaţiei în detaliu care-i va folosi mai târziu în profesia de scriitor, cea de a doua după cea de actor din care şi-a câştigat existenţa. îi plăcea, când îşi aducea aminte de acea perioadă din viaţa sa, să povestească despre o întâmplare de început de an şcolar, când un boboc, mucos şi mofturos, întors de la prima sa zi de curs, întrebat cum a fost, acesta a răspuns:" Bine, dar o spus că trebuie să mergem şi mâine.". Îi făcea o plăcere deosebită să povestească astfel de întâmplări, cu harul său de neegalat şi mereu în vervă, cu umorul care-1 caracteriza, de credeai că nici o clipă de tristeţe nu 1-a atins vreodată. Venind des la Botoşani, însoţit mai de fiecare dată de Alecu Ivan Ghilia, până acum doi ani (nota red., 2003), când prietenia lor a avut de suferit din cauza unei gelozii din partea mai mofturosului Alecu, Alexandru D. Lungu se făcea plăcut şi agreabil, cu volubilitatea sa din care cei din jur se înfruptau pe săturate.
O altă snoavă pe care o povestea cu plăcere, de fiecare dată, ne-a spus-o ultima oară, cu o lună înainte de a se stinge din viaţă, în sala de lectură Bibliotecii judeţene Botoşani. Este vorba de celebra întâmplare cu Sadoveanu: „Odată, Sadoveanu, hotărât să meargă la vânătoare, l-a luat cu el şi pe badea Ion, vizitiul său de la Neamţ. Urcaţi amândoi pe capra drezinei, nici bine porniţi la drum, Sadoveanu a scos din coşul cu merinde pregătit de coana Profira o găină rumenită bine din care a început să înfulece tacticos, mai întâi copanele, apoi pieptul, spinarea, sugând din târtiţă cu poftă, că îi lăsa gura apă lui badea Ion, care gândea că măcar o aripă să-i arunce şi lui. Dar de unde! Ţi-ai găsit! Boierul ciugulise toată găina şi o pâine întreagă, după care scoase din coş sticla cu vin roşu, care-i făcea cu ochiul vizitiului, de un litru, şi o golise cât a-i clipi. Şi în final, ştergîndu-se pe buze, scoase un măr şi i-l întinse deja dezamăgitului vizitiu care se văzuse rămas flămând pe acea zi, şi-i spuse:"- Ia şi tu, Ioane!". „Aş lua, dar n-am pahar"- a spus acesta, lovind cu sete spinarea cailor . Da, îi plăcea să spună de fiecare astfel de scurte poveşti care făceau deliciul întâmplărilor de la Botoşani. Îl cunoscuse, în timpul actoriei, filmase chiar cu el în „Telegrame", în 1959, pe Birlic, pe care îl imita perfect, şi despre care avea de povestit tot felul de întâmplări. Am reţinut una din gara Mărăşeşti. Cică se oprise în celebra gară din Mărăşeşti un tren în care călătorea si celebrul actor Birlic. Plictisit de întârziere, acesta iese la fereastră şi vede o bătrânică stând ghemuită pe peron lângă bagajele ei. O întreabă:"Ce gară e aici, bunico?". „Mărăşeşti, dragu' maichii", îi răspunde bătrâna. „ Şi se mai dau lupte, se mai dau?". La care bunica s-a uitat lung la Birlic şi şi-a făcut cruce, întrebând „Da pe ce lume eşti, matali?".
Multe din aceste întâmplări cu actori le-a povestit Don' Sandu în ultima sa carte tipărită în 2004, „Carte cu actori şi civili", venită după o altă carte la fel de savuroasă, tipărită cu un an în urmă, „Chilipir de om pe jos". Jucând în peste optzeci de filme, de la celebrul „Telegrame", film de istoriografie cinematografică, Alexandru D. Lungu, semnând aşa pentru a se deosebi de cunoscutul poet Alexandru Lungu, stabilit în Germania de multă vreme, a adunat tot felul de întâmplări care fac vie o istorie a culiselor teatrului şi cinematografiei româneşti pe o distanţă de jumătate de secol. Descoperim o lume fascinantă, pe care am cunoscut-o numai pe ecranele cinematografelor sau în sălile de film, lume extrem de vie şi colorată, de o libertate totală în modul de viaţă, pe vremea când a te manifesta liber însemna să fii împotriva partidului şi conducătorului său iubit. Nea Sandu îi cam lua în băşcălie şi la un pahar de vin cu multe vorbe, totul se derula aproape într-un fantastic pe care el ni l-a redat cu fineţe, rafinament si frumuseţea nudă a expresiilor folosite cu uşurinţa asemănătoare cu cea cu care mânuia paharul. Meşter şi la băut dar şi la poveşti, la jucat în filme şi-n teatru, dar şi la scrisul cărţilor. Dezinvolt şi pus pe dezvăluirea vieţii pe care o trăia, părea a nu se feri de cele ce-i ieşeau de sub condei, de fiecare dată sustinute de un real talent narativ, de o vastă cuprindere a orizonturilor umane, de la cele mai simple până la cele mai complexe, în care filosofia vieţii se împletea cu cea a existenţei în sine. Nu s-a lăsat copleşit de modele, dar mai ales de modele scoase de sub peniţa prietenului său de o viaţă Alecu Ivan Chilia, al cărui început s-a lăsat format de ideologia stalinist-bolşevică, reparată mai târziu cu cea de orientare creştină şi de dezvoltare a marilor mituri religioase, ci, Alexandru D. Lungu, ca un înnăscut povestitor, şi-a creat propriile modele în cărţile sale: „Hotar", carte de nuvele cu care debutează la ESPLA în 1960; „Cristal", o a doua carte de nuvele, apărută în 1967, ca apoi în 1969 să publice a treia carte de nuvele, „Cu soarele în braţe". Nuvelistica sa se axează cel mai adesea pe viaţa de la sate, pe descrierea vieţii ţăranului român apăsat de grijile de zi cu zi, de noile transformări ale societăţii şi mai ales de pierderea proprietăţii, toate pe un fundal în care dragostea de viaţă şi păstrarea identităţii se reflectă cu reală putere de redare.
Ca romancier, debutează mult mai târziu, în 1983, după o perioadă de tăcere şi reflecţie asupra scrisului său, cu romanul „Oraşul cu o singură stradă", plecând de la ceea ce putea fi la acea vreme cel mai nordic oraş din România, unde se punea harta-n cui, oraşul Darabani. Urmează la doar trei ani „Lacătul apei", o carte care cuprinde un scurt roman şi câteva nuvele, carte care profilează clar lumea prozei lui Alexandru D. Lungu, un soi de Macondo al nordului Moldovei. „Duminicile unei veri", un alt roman dedicat copilăriei şi primei iubiri, a cunoscut cel mai mare succes, fiind reediat, după apariţia din 1991, în 2001, când a luat şi Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Dar romanul cel mai compet, cu o lume dramatică, cuprinsă de disperarea trecerii timpului şi de neîmplinrile pe care ţi le poate aduce o viaţă în momentele când faci bilanţurile de final, este romanul „Moarte măruntă", apărut în 1997. Cum am amintit, „Chilipir de om pe jos" , apărută în 2002, este ultima sa carte de proză, în care întâmplările reale se împletesc cu ficţiunea.
Alexandru D. Lungu a scris şi publicat şi teatru: „A opta minune", premieră absolută la Teatrul mic din Bucureşti, în 1972. Piesa a fost jucată şi la teatrele din Arad si Botoşani. „Varianta a doua", 1983, teatru scurt. „Flururaşul de mac", 1986. "Salonul japonez" din 2002 a fost nominalizată la premiile UNITER, 1998.
Împreună cu una din soţiile sale, doamna Odette, a tradus din limba spaniolă cărţile: „Cinci ore cu Mario" de Miguel Delibes,1970; „Cu cărţile pe faţă" de Antonio Buero Valleho, 1973; „Balbec, o paragină" de Juan Benet, 1974 şi „Antologia umorului spaniol", 1975. Ultima sa carte apărută antum a fost „Carte cu actori şi civili", apărută în 2004.
Ultima sa prezenţă la Botoşani a fost în 24-28 septembrie, la întâlnirea de tradiţie la care a participat an de an, „Scriitori pe meleaguri natale". La nici o lună, după un drum cu maşina de la Secăria, Prahova, unde-şi avea casa de vacanţă, a murit, în apartamentul de la Bucureşti. Cu Alexandru D. Lungu s-a stins o viată adevărată si un destin care ar mai fi avut de adăugat câte ceva.
Gellu Dorian (în revista Forum Cultural - anul V, nr. 4 din decembrie 2005)
