Astăzi se împlinesc 55 de ani de la moartea trupească a unuia dintre cei mai mari poeți ai României. Medicul Vasile Voiculescu (n. 27 noiembrie 1884, Pârscov, Buzău - d. 26 aprilie 1963, București) a fost poet, prozator si dramaturg, colaborator de seamă al celebrei reviste interbelice "Gândirea" și membru al grupării postbelice "Rugul Aprins" de la Manastirea Antim din Bucuresti, deținut politic sub comuniști (1958-1962).
În noaptea de 4 spre 5 august 1958, Vasile Voiculescu va fi arestat de către Securitate în lotul "Teodorescu Alexandru şi alţii", pentru infracţiunea de "uneltire contra ordinii sociale", prevăzută şi pedepsită de articolul 209, din Codul Penal. Potrivit lui Adrian Nicolae Petcu (Revista Rost, august 2005), în timpul interminabilelor şi severelor interogatorii, Voiculescu răspunde ferm: "Eu n-am desfăşurat nici un fel de activitate împotriva regimului democrat popular din RPR". Ancheta a încercat să-l învinuiască de "activitate fascistă" pentru colaborarea cu revista "Gândirea" şi că ar face parte dintr-un "grup contrarevoluţionar", al cărui cap ar fi ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor. Poetul a susţinut neclintit în continuare că nu a făcut politică antistatală, iar întâlnirile sale din casa lui Alexandru Mironescu cu Sandu Tudor şi alţi foşti din Rugul Aprins erau doar cercuri literare şi religioase, ne spune Adrian Nicolae Petcu.
Alexandru Mironescu, una dintre minţile strălucitoare ale României interbelice, om de știință, eseist, filosof, profesor universitar, colecționar de artă, fost deținut politic sub regimul comunist, a folosit la proces dreptul său la ultimul cuvânt, în calitate de inculpat, pentru a cere clemenţă pentru medicul şi poetul Vasile Voiculescu: "Nu am nimic de adăugat în ceea ce mă priveşte. Nu cer nimic pentru mine. În schimb, vă cer să reconsideraţi prezenţa aici, ca învinuit, a doctorului Vasile Voiculescu. Vă rog să vă gândiţi că sunteţi pe cale de a condamna pe unul dintre marii poeţi şi oameni de cultură ai acestei ţări. Pentru el cer înţelegerea dumneavoastră; cer să se ia în considerare vârsta lui şi să fie pronunţată achitarea din partea tribunalului".
Prea puțin cunoscut și astăzi, prea puțin studiat în școală în integralitatea sa, poetul Vasile Voiculescu a fost asemănat deseori unui mucenic, un spirit înalt la care nu au putut ajunge nici umilințele suferite, nici torturile îndurate. Spunea Vasile Voiculescu: "Durerea e un val, bucuria – marea… Durerea e pârghia vieții. Apasă cu un capăt, dar cu celălalt ridică. Bucuria e o minune neștiută și nefolosită de om. Noi o întrebuințăm ca cineva care nu ar ști să zboare cu aeroplanul și s-ar mulțumi să alerge cu roțile, dar pe pământ. Dacă ți-ai îngropa bulbul inimii în pământ, ce fel de flori ar răsări: crini sau mătrăgună? Cugetați în ceasurile vii ale vieții, nu amânați cugetările tocmai pentru ora morții. Căci atunci nu mai puteți avea gânduri, ci, ca într-un apocalips al propriei vieți, vedenii și descoperiri. Ca să fii plin de toate bucuriile și durerile lumii, urmeaza pilda vioarei: golește-te de tot ce ești tu, scobește-ți tot miezul egoismului, asa ca înăuntru să circule, ca un aer, sufletul universal".
Te aștept: intră
Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,
Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!...
N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o...şi mi-a rămas nepricepută, goală.
Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.
Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă fără de rost, inimă răsfăţată.
Credeam că aşa trebuie: poeţii
Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!
Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,
Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.
Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!
...Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poţi...Te aştept.
Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.
Pe cruce
Iisus murea pe cruce. Sub arşita grozavă
Pălea curata-i frunte ce-o sângerase spinii
Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinii
Părea că varsă lavă.
Şi chiar în clipa morţii huliră cărturarii
Cu fierea oţelită îl adăpau străjerii…
Râdea cu hohot gloata cu spasmele durerii
Şi-l ocărau tâlharii.
Zdrobită, la picioare-i zăcea plângând Maria
Şi-adânc zbucnea blestemul din inima-i de mamă
Alături Magdalena, în lunga ei maramă,
Ţipa văzând urgia.
Departe ucenicii priveau fără putere…
N-aveau decât să fugă în lumea cea pribeagă
Cu el se năruise nădejdea lor întreagă
Şi fără mângâiere.
Târziu, porni mulţimea în pâlcuri spre cetate
Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite
Trecură fariseii cu feţele smerite
Şi bărbile-argintate.
Măslini fără de frunze dormeau mocnind pe coaste
În vale, ca-ntr-o pâclă, dormea Ierusalimul,
Pe cruce somnul morţii dormea de-acum sublimul
Iisus, vegheat de oaste.
Ariciul
M-am încurcat în zile, m-am rătăcit în ani
Prin mlaştinile unui veac înecat în sânge.
Te-am ocolit; o vreme chiar ne-am privit duşmani,
Îţi arătam doar ţepii, arici ce-atins se strânge.
O, Doamne, azi mă pipăi şi nu mă dumiresc:
Ce vrajă se petrece de la un timp cu mine ?
Doamne, pe măsură ce cred şi te iubesc
Îmbătrânesc în lume şi-ntineresc în tine.
