Născută pe 4 martie 1942 în Cernești, comuna Todireni, județul Botoșani, este membră a Uniunii Scriitorilor din România. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității ”Al.I.Cuza Iaşi”, promoţia 1966. Din 1966 până în 1970 a fost profesor de Limba şi literatura română la Liceul Teoretic din Truşeşti, după care a continuat la catedra Şcolii Normale ”N.Iorga” (Liceul Pedagogic) din Botoşani.
S-a implicat în editarea revistelor pentru copii. În 1980 înfiinţează Cenaclul literar ”Mihai Eminescu”, în 1983 editează publicaţia ”Educatorul”, iar între anii 1994 - 1996 revista pentru copii ”Șotron”, iniţiative încununate cu succes.
În paralel cu activitatea de la catedră şi cea editorială publică versuri, articole literare şi recenzii în diverse ziare şi reviste: Clopotul, Gazeta de Botoşani, Caiete botoşenene, Hyperion, Colloquium, Cronica, Convorbiri literare, Luceafarul, Ateneu, România literară, Învăţătorul, Lumina lină ş.a.
A scris poezie, proză pentru copii, carte de metodică pentru uz şcolar, teatru pentru copii.
Maria Baciu scrie și astăzi cu aceeași luciditate, în același spirit viu și ironic, ludic și grav, uman și sentimental. Zâmbetul și arsura, sfințenia cuvântului sau întorsăturile cu înțelesuri nostime sunt la Maria Baciu amprente cu care și-a cresut și educat publicul vreme de multe decenii.
Maria Baciu rămâne o poetă a copilăriei și a cuvântului grav deopotrivă, cuvânt menit să înfioreze sau să descătușeze deopotrivă.
Cunoaște frământările tuturor vârstelor, intuiește întrebările mari și mici. A găsit de fiecare dată răspunsuri pe care mai târziu le-a așezat în cărți de toate felurile: de la poezie și proză până la teatru.
La ceas aniversar, Știri.Botoșani.Ro îi urează poetei Maria Baciu La mulți ani cu sănătate, inspirație și optimism!
Cer ars
Ziua asta n-a sfârşit de plâns
Soarele s-a-nchis într-o găoace.
Nu se ştie care cer a nins
Peste cimitirul ars de pace.
A trecut pe drum un orb şi-a spus
C-a murit Isus, şi altul nu e
Să se-nvrednicească până Sus,
Ca să fie iar bătut în cuie...
Calea Luminii (Dascălilor, Omagiu)
Toţi lucrăm o viaţă la catedră
Şi plecăm, din şcoală, supăraţi,
Fiindcă ne trimite-acasă Viaţa,
Fără să ne-ntrebe : „Nu mai staţi?”
Anii ne-au rămas prin şcoli, prin clase,
Chiar acasă, unde tot trudeam:
Îndesam caiete multe-n plase
Şi târziu, în noapte, corectam…
Din cafea sorbeam ca din ambrozii,
Iar cultura ne-nălţa la zei!
Ne-am iubit cu toţii meseria.
Chiar am fost împătimiţii ei!
Am iubit elevii, şcoala, cartea,
Am sădit şi trainic şi frumos.
Toţi ştiam că Viaţa-i o minune
Şi-am ajuns la Dumnezeu, pe jos.
Ce lăsăm în urmă? Doar lumină
Şi copii care nu pot uita,
Întrebând, în toamnă, cu tristeţe:
„Nu ştiţi unde este Doamna mea?”
Vin acum din partea tuturora
Spre aceşti blânzi dascăli şi cuminţi
Şi îngenunchez cu tot respectul
Lâng-aureola lor de sfinţi!
