Cuviosul Gherasim era din părÅ£ile Lichiei ÅŸi de tânăr a îmbrăţiÅŸat viaÅ£a monahală, nevoindu-se mai întâi în pustiul Tebaidei din Egipt. După ce a vieÅ£uit acolo o perioadă, plăcând lui Dumnezeu, s-a întors în patria sa Lichia. Pe la sfârÅŸitul împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr s-a sălăşluit în pustiul Iordanului, făcând lângă râu o mănăstire. În zilele vieÅ£uirii sale în Palestina, împărăţind Marcian ÅŸi Pulheria, s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod Ecumenic (451), împotriva patriarhului Dioscor al Alexandriei ÅŸi a lui Eutihie arhimandritul, care susÅ£ineau că în Hristos, după întruparea Sa, este o singură fire. Învăţătura adevărată spune însă că Mântuitorul Iisus Hristos a avut două firi: dumnezeiască ÅŸi omenească, unite în chip neamestecat ÅŸi neschimbat, neîmpărÅ£it ÅŸi nedespărÅ£it.
În acea vreme s-a amăgit cu înÅŸelăciunea ÅŸi Cuviosul Gherasim, însă, voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie Cuviosul Chiril în „ViaÅ£a Sfântului Eftimie”. Despre Sfântul Gherasim se spune că era aspru nevoitor. Unii dintre părinÅ£ii pustiei au venit odată la el ÅŸi îl rugau ca să le poruncească să aprindă uneori lumânare în chiliile lor sihăstreÅŸti, pentru citirea de noapte, iar uneori să aprindă ÅŸi foc, să-ÅŸi încălzească apă pentru trebuinÅ£a lor. Sfântul însă le răspundea: „De voiÅ£i să aveÅ£i foc în pustie, atunci veniÅ£i să vieÅ£uiÅ£i în mănăstire, împreună cu începătorii, pentru că eu nu voi lăsa să se facă foc în locaÅŸurile pustniceÅŸti, în toate zilele vieÅ£ii mele”. Sfântului Gherasim i-a slujit, asemenea unui om, un leu, pe care sfântul l-a vindecat, scoÅ£ându-i un ghimpe din picior.
Mănăstirea Sfântului Gherasim a fost nimicită în secolul al 13-lea, dar moaÅŸtele sale au fost aÅŸezate de monahi în mănăstirea lui Calamon, care a primit de atunci numele Sfântului Gherasim.