AÅŸ fi vrut să mă întorc înapoi în pat sub plapuma aia mare È™i călduroasă. Aproape aÈ›ipisem în maÈ™ină. Când am deschis ochii, eram deja în BotoÈ™ani, în faÈ›a blocului în care locuiam cu ai mei. Am urcat scările în grabă È™i m-am întâlnit în faÈ›a uÈ™ii cu un vecin. Purta pijamale dungate, decolorate È™i papuci de casă. A trecut pe lângă noi fără să zică nimic. Pentru câteva clipe am rămas nemiÈ™cat în faÈ›a uÈ™ii, apoi am apăsat pe clanță. Mama, îmbrăcată într-o rochie neagră, stătea în picioare în mijlocul holului. S-a apropiat de mine, È™i-a lăsat palmele pe umerii mei, m-a privit în ochi ÅŸi mi-a spus:
IonuÅ£, tata a murit. Du-te ÅŸi spune-i È™i lui Dan.Am intrat în dormitor ÅŸi l-am strigat de câteva ori până s-a trezit.
În anii următori, bunicul a început să vină tot mai des pe la noi. Umplea un cărucior cu carne, ceapă, cartofi, făină È™i urca pe strada Împăratul Traian până în oraÈ™. "Ce-o să te faci tu cu doi copii mici È™i fără un bărbat în casă?", o întreba el pe mama. Uneori îi venea să plângă, dar asta numai după ce bea o votcă. În rest se È›inea tare. Acum, când mă gândesc, mi se pare că bunicul semăna oarecum cu Beckett: ochi albaÈ™tri, păr alb, chip osos înÈ›esat de riduri. Și mai avea ceva în comun cu Beckett: vorbea puÅ£in È™i, în general, i se părea că oamenii vorbesc prea mult. Existau È™i deosebiri între ei. Bunicul făcuse doar patru clase È™i era măcelar la abatorul din RăchiÈ›i, un sat aflat la doi kilometri distanță de BotoÈ™ani. ObiÈ™nuia să taie È™i porcii vecinilor în preajma Crăciunului. "LăsaÈ›i-mă singur cu porcul", le spunea acestora. Nu-i plăcea atunci când încercau alÈ›ii să-l ajute. Era o treabă intimă, un ritual care trebuia să se încheie cât mai rapid, fără să provoace prea multă suferință animalului.
Avea tabieturile lui: se trezea dimineaÈ›a la 6, dădea drumul la radio si bea o cană mare de cafea cu mult zahăr. Vorbea rar despre politică, făcea glume pe seama vecinului monarhist È™i, de cele mai multe ori, simula revolta. Îi înjura pe preoÈ›i, îl înjura pe Iliescu, dar concluzia la care ajungea era mereu aceeaÈ™i: "Vulpoi mai mare ca Iliescu n-o să găseÈ™ti. Ce sens are să mai schimbi ceva?"
Într-o zi, i-am zis că mi-ar plăcea să am o căsuță de lemn, undeva în curte, sub copaci. Văzusem un film american cu un puÈ™ti care trăia aÈ™a pe malul unui râu, iar asta mi se părea forma de libertate supremă. Când m-am întors o săptămână mai târziu, am găsit în livadă un fel de iglu făcut din scânduri. Mi-a întins un pat de fân si mi-a zis: "Na, acum ai È™i tu unde să dormi." După care mi-a întors spatele. Juca dur. De vreme ce nu-È™i arăta niciodată lacrimile, nu voia să-È™i lase la vedere nici emoÈ›iile. Am dormit câteva nopÈ›i pe patul de fân. Erau seri de vară cu cer înstelat, se auzeau greierii È™i vântul cald care foÈ™nea prin iarba din faÈ›a casei. Bunicul îÈ™i lua bere Suceava de la bufet È™i îmi aducea îngheÈ›ată. Făceam focul afară împreună, mâncam cartofi copÈ›i în jar È™i priveam luminile oraÈ™ului.
Rămăsese ultimul în viață din cei zece fraÈ›i ai săi. O dată mi-a arătat o fotografie în care apărea împreună cu părinÈ›ii si cu fraÈ›ii săi. "Vezi", mi-a spus el punând degetul pe fotografie, "sunt singurul care a făcut un pas în afara grupului, uită-te cum stau lipiÈ›i unii de alÈ›ii. De aia moartea m-a ocolit, de aia am rămas în viață." În afară de asta, avea È™i o concepÈ›ie topografică legată de moarte, despre care vorbea pe un ton mucalit: o vedea ca pe un fenomen meteorologic, un fel de nor care acoperă doar anumite zone ale satului. AÅŸa îÈ™i explica el faptul că vecinii lui mureau pe capete, în timp ce casa lui era ocolită.
La înmormântarea bunicii È™i-a dat pălaria jos si a sărutat-o pe frunte înainte ca sicriul sa fie coborât în groapă. Îi tremura mana în care È›inea pălăria, dar încă se abÈ›inea să nu plângă. Câteva luni mai târziu mi-a zis că a iubit-o. Nu l-am crezut. Eu aveam în cap doar imaginea cu ei certându-se zilnic, nu văzusem decât ură È™i înstrăinare în relaÈ›ia dintre ei.
În urmă cu vreo zece ani, unchiul meu s-a mutat în casa bunicului. Trecuse prin două căsnicii nefericite, lucrase ca muncitor pe È™antier, sudor È™i brutar, iar acum era È™omer, încă un copil mare, dificil È™i violent. La 50 de ani, îi mai rămăseseră câteva plăceri: să se uite la Bonanza È™i să citească Karl May È™i Sven Hassel. Asta spre disperarea bunicului, care-i spunea: "Degeaba citeÈ™ti, nu se va alege nimic de tine, È™i mai consumi È™i curent aiurea."
În 2008, cu câteva zile înainte de Crăciun, m-a sunat mama si mi-a spus să vin urgent acasă. M-am întors la BotoÅŸani, unde trebuia să mă ocup de înmormântare. La presiunea rudelor, am fost nevoit să comand mâncare de post pentru praznic. O trădare, mi-am zis, să dai mâncare de post la înmormântarea unui om care a mâncat toată viaÈ›a carne. În noaptea de dinaintea înmormântării, am stat de priveghi lângă sicriul lui. Era ger, m-am îmbrăcat gros È™i timp de câteva ore m-am holbat la chipul lui. Nu cred că eram îndurerat, ci mai degrabă siderat. Nu înÈ›elegeam cum se poate să fii ÅŸi să nu fii în acelaÈ™i timp, să ai corpul întins pe o masă, dar să nu mai ai posibilitatea de a te trezi, de a drumul la radio ÅŸi de a bea o cană mare de cafea.
Era trecut de ora două dimineaÈ›a când am observat, în spatele geamului din camera în care se afla sicriul, două bărbi, două capete întunecate. Priviri fixe sticlind prin fereastra acoperită de gheață. Am împietrit. Abia după câteva clipe i-am recunoscut. Erau groparii. Veniseră să le dau ceva de băut. Am ieÈ™it cu ei în cerdac, le-am turnat votcă È™i le-am dat sandviÈ™uri. Aveau încă urme de noroi È™i zăpadă pe cizme. "E gata groapa. A fost bocnă pământul, ne-am chinuit mult", mi-a zis unul dintre ei. După care a turnat un strop de votcă pe pământ ÅŸi a mormăit: "Mai rar om ca nea Costică. Dumnezeu să-l ierte." Am mai rămas câteva minute afară singur. Aerul era îngheÅ£at, se auzeau doar paÈ™ii groparilor scrâÈ™nind pe zăpadă. Eram tot acolo, în faÈ›a aceluiaÈ™i cerdac de care stătea rezemat bunicul în acea dimineață cenuÈ™ie de martie. Cu capul descoperit È™i prefăcându-se că nu mă vede.
Trei luni mai târziu a murit È™i unchiul meu. M-am întors din nou la BotoÈ™ani. "Văd că te specializezi, poÈ›i să-È›i deschizi o firmă de servicii funerare", îmi spuneau rudele râzând în timp ce împachetau prosoape È™i lumânări. După înmormântare, groparii (alÈ›ii de data asta) mi-au cerut, pe lângă bani, votcă, o găleată È™i o găină. "Vie", au precizat ei. "N-am de unde să scot o găină vie", le-am răspuns. "Dar pot să vă dau banii pe ea." Ei au È›inut-o una È™i bună cu găina vie È™i cu găleata. M-am dus la magazinul din sat ca să cumpăr votcă, iar vânzătoarea mi-a spus: "CondoleanÈ›e. Dar să È™tii că pe unchiu-tău l-a tras bunică-tu după el. Ca să aibă grijă de băiatul lui. De unul singur nu se putea descurca Ion pe lumea asta."
Ionuţ Sociu
SURSA: totb.ro
