Pe rândul din faţă, pierdut în marea de adolescenţi, un cuplu cam la 40-45 de ani, el în costum, ea dichisită şi bine aranjată. Par uşor stingheri în gloata gălăgioasă care îi cuprinde de peste tot. Domnul se foieşte încurcat, apoi o întreabă sincer pe doamna: Da-i teatru sau film, la ce am venit? Nesiguranţa o loveşte şi pe doamna, dar răspunde totuşi cu un colţ de gură: Cred că film, că doar am venit la cinema, nu? Zumzet adolescent, uimiri inocente, discuţii înfundate cu priviri ascunse în tot soiul de înţelesuri, oaau!, eeee! şi alte pline de mister semnale pe care nu le înţelegi, aşa cum nu înţelegi mai nimic din ce fac ei, teribilii noştri adolescenţi. Cu câteva minute înainte de ora 16.00 fix năvăleşte în sală un grup compact, vreo 10-15 elevi săltăreţi, dar totuşi cu aerul că-s "de-ai casei". Ăştia-s de la teatru, îl ştiu pe unul de acolo, ăla creţ, e de la Atelier, şopteşte o fată şi toate privirile se lipesc de creţuliul care se aşază serios cu trupa lui în primele rânduri.
În faţa sălii apare prezentatorul. Un actor din oraş pe care prea puţini din sală îl recunosc. Omul glumeşte la început, dar nu prea potriveşte înţelesul, astfel că totul se sparge în privirea dezinteresată a elevilor. Se renunţă la poante. Să vină artiştii! Cristian Muuuungiu, Lia Bugnaaar, Vlad Ivanooov! Aplauze, eeee!, oaaaau!, taci, mă!, cine-i ăsta? Vizionare plăcută, ne vedem după proiecţie, vom discuta, aşteptăm întrebări.
Se stinge lumina. În sală, în paralel cu filmul de pe ecran, altă reprezentaţie. Reacţii la – singura şi chiar la începutul filmului – scenă-de-aproape-sex. Aşteaptă cu sufletul la gură, dar îşi pierd repede răbdarea: nu se întâmplă mare lucru în afara sărutului pătimaş pe care doctorul îl distribuie, direct proporţional cu plăcerea produsă, pe corpul tinerei lui iubite. Elevii nu au timp să se dezmeticească, filmul începe să galopeze. Apar problemele. Fiica doctorului e tâlhărită şi aproape violată, intră în acţiune poliţia, începe bac-ul, ies la iveală secretele unor oameni ce păreau a fi o familie fără cusur. Foială pe scaune, uşoare nedumeriri, dar până la urmă îi prinde povestea. Stau nemişcaţi, cu privirile năpustite şi scotocind cât se poate prin vieţile eroilor. Ţi-am spus că ăla ştie, şopteşte fata din dreapta mea, dar băiatul de lângă ea nu se lasă convins: Nu avea cum să ştie, o salva dacă era acolo!, şi o strânge puternic de braţ, pe el se poate baza oricând!
Se râde puţin şi, atunci când se râde, seamănă a nerv, a descărcare. Tatăl fetei îl caută pe prietenul fiicei lui, îl înghesuie la un perete. Ai fost acolo şi nu ai făcut nimic să o salvezi, îi gâfâie în ureche şi cu dreapta îi lipeşte gâtul de zid, hotărât să îl determine să recunoască nelegiuirea şi laşitatea. În clipa următoare medicul este trântit la pământ cu o forţă greu de bănuit la băiatul firav, fost elev la Liceul Sportiv. Ai noroc că eşti om bătrân, îi aruncă privind din înălţimea perfomanţelor lui sportive şi sala freamătă de râs.Scena recunoaşterii la poliţie. Se înjură pe ecran. Râsete în cascadă în public. Mungiu se enervează şi el şi îndeasă înjurătura în scena recunoaşterii până nu mai râde nimeni în sală. Eroina plânge. Da, parcă nu mai are nimeni chef de hohotisme.
Finalul filmului se scurge în tăcere. Nici măcar melodia "Ani de liceu" nu mai urneşte vreo urmă de zâmbet. Se aplaudă îndelung, apăsat. Lumina surprinde feţe serioase, altele decât în urmă cu două ore. Nimeni nu scoate telefonul să îşi verifice FB-ul sau mesajele rămase în urmă. Domnul actor reapare pe scenă şi îi invită din nou în faţă pe Cristian Muuuungiu, Lia Bugnaaar, Vlad Ivanooov! Aplauze. Altfel de aplauze. Mai hotărâte, dar curioase şi într-o aşteptare sinceră. Cine vrea să plece să o facă acum, spune Mungiu, ca să putem continua în linişte discuţiile. Zeci de adolescenţi gonesc spre ieşire. Prea puţini, mai bine de trei sferturi din sală rămân lipiţi de scaune. Prin sală circulă microfonul şi o fată se pregăteşte să formuleze o întrebare. Întreabă-l, bă, dacă e mai bogat ca tine!, aruncă un băiat uscăţiv şi mai negricios, iar în secunda următoare zeci de săgeţi pornesc furioase din zeci de priviri. Băiatul îşi împiedică râsul, înghite în sec şi se cuminţeşte. Întrebările curg şi curiozitatea e de-a dreptul cuceritoare. Vor să înţeleagă. Criticii din lumea întreagă – şi din România – ar rămâne descumpăniţi să ştie că în ochii lor, ai acestor tineri, filmul nu este o artă, nu este o bijuterie cinematografică, nici un produs artistic aducător de premii adânc justificate şi îndelung contestate. Copiii aceştia vor să ştie de ce Magda (mama fetei) pare bolnavă deşi nu e, iar Mungiu le explică răbdător cum se întâmplă uneori să fii bolnav "altfel", cum poţi să renunţi să trăieşti chiar în viaţa fiind. Copiii aceştia vor să ştie dacă ei, cei care au realizat un asemenea film, au făcut greşeli la vremea lor şi dacă da, cum privesc acum în urmă. Un băiat întreabă nedumerit "de ce plângea medicul în boscheţi", dar şi "cine tot spărgea geamurile". Ascultă răspunsurile cu interes, impresionaţi mai ales de respectul cu care li se vorbeşte.
Vlad Ivanov simte energia sălii, simte că acum, acolo, poate să schimbe ceva. Le vorbeşte despre Vlad cel de demult, când era privit ca un maimuţoi incapabil şi fără speranţe de a mai fi vreodată serios şi să ia viaţa în piept. Dar care visa să se "înţelepţească". Despre Vlad care într-o zi s-a trezit în mijlocul lumii mari şi a înţeles că are o profesie pe care trebuie să o trateze cu răspundere. Sala mocneşte într-o emoţie ce stă să izbucnească în lacrimă. Nimeni nu mişcă, în schimb Vlad Ivanov nu mai ştie ce să facă cu mâinile, cu privirile, cu vorbele. Înghite în gol cu pauze stinghere în timpul cuvintelor, vorba tremură şi ochii strălucesc în lacrimă. "Aş vrea, dacă se poate, să vă uitaţi adânc în sufletele voastre, cu toată veselia pe faţă, şi să vă întrebaţi ca în film: Cum se face? Nu trebuie să trăiţi vieţile părinţilor voştri, nici ei nu trebuie să vă pretindă asta. Veţi vedea cu timpul că o sămânţă pe care o puneţi astăzi curat şi senin în sufletul vostru va da roade mai târziu". Sala izbucneşte în aplauze.Nu se lasă duşi, dar e aproape ora 19.00 şi urmează cea de a doua proiecţie a filmului, cea "oficială". Sutele de tineri ies prin spate, lăsând în urmă o sală gata să primească o altă realitate, cea a oamenilor mari pregătiţi să privească "Bacalaureatul", să se uimească de ceea ce chiar ei au creat în ultimii 25 de ani şi să înţeleagă că în viaţă, ca şi în film, nu e de ajuns să condamni corupţia, trebuie să dai cu ea de pământ, să rupi lanţul şi să fii pregătit pentru consecinţe.
Filmul lui Mungiu nu ne dă speranţe că noi, cei mari, vom învinge, nici măcar nu ne dă lecţii, aşa cum nici nu ne arată cu degetul acuzator. Dar face în schimb ceea ce puţine filme ale zilei de azi au curajul să arate: că trebuie să avem încredere în copiii noştri. Şi atunci când vom înţelege că decizia asupra propriilor vieţi le aparţine lor şi numai lor ne vor învăţa şi ei "cum se face" să trăieşti sincer şi frumos.
