Scena, ca in teatrul clasic, duce lipsa de recuzite infame. Totul se petrece la nivelul confruntarii spirituale, ca in tragediile lui Corneille ori Racine. Stau acolo, fata in fata, -in tacerea si arsita amiezii de vara, in centrul intinderii desarte, avand drept singur focar fantana (iar prezenta-nevazuta-a elementului apa va fi in curand completata prin manifestarea Duhului insusi) Doua caractere, doua puteri, doua libertati. Hristos a vazut in femeia care a venit sa scoata apa una din acele firi ne caldicele vrednice a fi provocate si cucerite de El.
Intalnirea lui Hristos cu samarineanca, asa cum e povestita de Sfantul Apostol Ioan (4, 4-12)-nu altminteri decat a lui Iacov cu ingerul Domnului (Facerea 32, 4 si urm.) este prezentarea unui duel. Analogia intre cele doua ciocniri e izbitoare: atat Iacov cat si femeia din Sihar au ceea ce psihologii numesc personalitate marcanta si nu-s niciunul nici cealalta de ieri, de alaltaieri pe pamant. Hristos are de infruntat (si de biruit) o fiinta vie si puternica, o femeie, o infipta, tare de cerbice si pe drepturile ei de faptura inzestrata cu inteligenta si cu judecata, mandra, ironica, artagoasa. Domnul o accepta asa cum este, se supune tacticii, fentelor, regulilor, rabdarilor si impetuozitatilor duelului, dar si marii Lui legi nescrise, careia toate i se pleaca: a invinge cu orice pret!
De aceea, Domnul procedeaza mai intai fara graba, accentuand aspectul intamplator al intalnirii si parca incercandu-si, masurandu-si, iscodindu-si adversara; abia la sfarsit si numai dupa ce va fi desprins punctul vulnerabil al partenerei-situatia ei matrimoniala (Bine ai zis ca nu ai barbat…)-va da (asemenea medicului chirurg: izoleaza abcesul inainte de a-l cauteriza) lovitura cea mare, lovitura de gratie, irezistibila: Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine.
Dialogul in paralel cu duelul, scapara de la prima incrucisare a sabiilor:
Hristos (scurt): Da-mi sa beau.
Samarineanca (artagoasa, mandra, ca sa faureasca numaidecat o distanta, ca nu cumva sa para magulita ca-i vorbeste un iudeu, sa se situeze, asadar, intr-o pozitie de inferioritate): Cum, tu, iudeu, imi vorbesti mie?
Hristos (ia ofensiva): Firesc ar fi sa-Mi ceri tu Mie sa bei.
Samarineanca (ironica, de sus): Nici galeata nu ai…(din ce in ce mai ionica, trecand de-a dreptul la obraznicie): Nu cumva esti Tu mai mare decat parintele nostru Iacov!
Hristos (ataca din alta directie): Cine bea din apa pe care o dau Eu nu va mai inseta niciodata.
Samarineanca (obraznica, dar si rationala, practica, intelegand ca din convorbirea aceasta s-ar putea alege cu un folos insemnat): Da, da-mi apa aceea ca sa nu mai vin aici sa ma obosesc.
Hristos (care stie unde este punctul vulnerabil, atacand prin surprindere, din cu totul alt unghi, ca un duelist experimentat). Cheama-ti barbatul.
Samarineanca (de felul ei nefatarnica, nemincinoasa): N-am barbat.
Hristos (incepe a se dezvalui): Ai spus adevarul… Ai avut cinci…
Samarineanca (stie sa se plece in fata adevarului): Tu esti prooroc!
Hristos (se dezvaluie din ce in ce mai mult) enunta doua principii:
a) va veni ceasul si acum este;
b) se cuvine sa ne inchinam lui Dumnezeu numai in duh si adevar.
Samarineanca (adulmecand adevarul final, presimtindu-l): Va veni Mesia-Hristos.
Hristos (descoperindu-Se, dandu-i lovitura de gratie, doborand-o): Eu sunt!
In sumara-i eshatologie, Hristos pune accentul pe timpul prezent: acum este. Pentru Hristos toate sunt in prezent, afara din timp, asa cum Aldous Huxley avea sa scrie dupa vreo doua mii de ani: Timpul trebuie sa ia sfarsit. Hristos e inafara timpului, e din vesnicie. Samarinencii ii vorbeste insa ca intrupat. Acum, aici: e momentul botezului, credintei, mantuirii. Si al alegerii: cu sau fara Hristos. La Sihar timpul este inca in suspensie. Dar de ce sta scris: va veni si acum este, de ce nu e folosita formularea simpla: a venit vremea?
Pentru ca sa fie vadit termenul de implinire al profetiei, al fagaduintei. Transformarea propozitiei in fraza da, pe de o parte, afirmatiei o nota augusta, cutremuratoare: si acum este!
Sovaielile, amanarile, rezervele sunt alungate, descantate, dezlegate. Totodata este scoasa in evidenta o alta trasatura esentiala a crestinismului: inclinarea in duh nu ratione loci, pe muntele Garizim ori la Ierusalim, ci pretutindeni. Crestinismul e universal, nu cunoaste ingradiri nationale, teritoriale sau de orice alt soi. Orice fel de segregatie e necrestineasca. Cat despre cuvintele "Voi va inchinati caruia nu stiti, noi ne inchinam caruia stim", ele se incadreaza intr-o viziune ecumenica a crestinismului. Fiindca se refera nu numai la samarineni, ci la toti precursorii Domnului, si ei insufletiti de Duhul Sfant intr-o oarecare masura si reprezentand preinchipuiri partiale ale revelatiei: la Moise in primul rand, apoi la Buddha, Lao-Tse, Confucius, Socrate, Platon, Aristotel si ceilalti "sfinti" ori celelalte "sibile", zugraviti si zugravite pe zidurile posterioare ale multor biserici ortodoxe, vadindu-le toleranta si universalitatea. Islamismul, ulterior vietii pamantesti a lui Hristos, se cuprinde si el in sirul acesta de premergatori induhovniciti prin felul cuviincios cum sunt mentionati in Coran parintele nostru Avram, Sfanta Fecioara si Domnul insusi, fapt mentionat nu fara emotie de F. M. Dostoievski in Amintiri din casa mortilor.
Ca un traznet din cer senin si arzator cade marturisirea Domnului: atat e de brusca, de nereticenta, de totala! Ca de obicei, Hristos nu umbla cu jumatati de masura: cand da, boiereste da, cand se descopera, o face desavarsit. Pentru samarineanca, pentru orbul din nastere…Eu sunt. Eu, Cel care-ti vorbesc, Eu, Cel din fata ta. Eu. Nu prin aluzii sau deductii; direct. Si samarineanca, dupa ce se impotrivise, ironizase si se obraznicise, dintr-o data, lovita mortal, ranita pana in suflet si in adancul sinei, ca odinioara Iacov (facatorul fantanii alaturi de care se desfasoara acum scena actuala)-se prabuseste, se preda. Se preda total, simetric lui Hristos care S-a dezvaluit in intregime, neconditionat, se supune infranta, intocmai-si trag nadejde ca pe nimeni nu va uimi comparatia aceasta-ca la sfarsitul dialogului dintre Elizabeth si Darcy in Mandrie si Prejudecata, de Jane Austen, unde, urmator sfidarii reciproce, barbatul si femeia isi dau seama ca sunt facuti unul pentru altul.
Si neintarziat, tot brusc, tot fulgerator (ritmul referatului evanghelic acum nu mai este lent si miscarile nu mai sunt de invaluire si incercuire, ci de atac frontal si schimbari decisive), dupa ce Hristos iese din anonimat, ea, biruita, se preface in apostol. Acum e cuprinsa de iubire pentru Hristos, e convinsa, e metanoizata, e faptura noua. Si da fuga in cetate. De ce? Ca sa-L vesteasca pe Hristos, ca sa predice Evanghelia, sa raspandeasca vestea cea buna, ca un adevarat ucenic al Domnului. Ea, infipta si indrazneata dar nobila si curajoasa, cunoscandu-si dulcea infrangere, nu se mai slujeste de subtilitati, nu mai discuta, nu mai argumenteaza; alta-i este grija in faza aceasta a desfasurarii minunatei intamplari: sa se grabeasca a proclama coram populo: Mesia e printre noi! E vestitoare de Hristos si e gazda a Lui, ca si Zaheu, caci Domnul zaboveste doua zile in Sihar si-i foarte probabil ca in casa ei a salasluit.
Scena din capitolul 4 a Evangheliei lui Ioan este de mare intensitate dramatica, in cadenta neincetat mai sacadata, in tempo din ce in ce mai iute. Duelul, iata singura imagine pe care o poate evoca, duelul pe rapunere si marile dialoguri ale tragediilor clasice.
Nobletea hananeancei se vadeste in credinta, curaj, staruire, cuviinta si inteligenta. A samarinencii prin felul cum se da batuta, fara retineri, cu entuziasm, dupa ce mai intai se opusese din toate puterile si iscusintele mintii ei. Ea, cand i se releva adevarul, il recunoaste si trage toate consecintele numaidecat. Acum este. Nici amanare, nici indoiala, nici sfiala. Pe loc porneste sa-l anunte pe Mesia, sa-I proclame prezenta, sa dea de stire tuturor ce se petrece pe meleagurile lor, de ce neinchipuita cinste se invrednicesc, din ce neverosimila bucurie sunt chemati sa se impartaseasca. Asa precum si vrea Hristos: pe care-i cheama ii vrea de indata ai Lui, lasand toate balta, neopriti de nici o treaba, nici un considerent, nici alta datorie fie ea cat de fireasca ori de curata. Tarina, negotul, insuratoarea, ingropaciunea: fleacuri, nugas! le spunea poetul din vechime. Samarinencii, pe care suntem in drept sa ne-o inchipuim vazuta cu ochi nu prea buni in orasul ei, nu-i mai pasa de ce spune lumea: chiar printre ai sai (unde-i va fi fost mai greu, ca si lui Iisus) se grabeste sa-L preamareasca pe Domnul, sa-I fie roaba si crainica.
Samarineanca e un admirabil exemplu al felului cum lucreaza Domnul in calitatea Sa de vanator (de oameni), indeosebi atras de vanatul dificil, de ucenici si ucenice de caracter, care opun rezistenta, dar si sunt in stare ca acum chiar (nu dupa o zi ori un ceas ori un sfert de ora) sa I se predea in duh si adevar. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfranata din pasiune ca Maria Egipteanca, un vames inrait ca Zaheu, o sfadareata ca samarineanca; nu I-au placut fetele palide, calaii, plangaretii, strecuratorii de izma, chimen si untarita, fatarnicii, purtatorii de caftane si ciucuri lungi, zelosii aprinzatori de lumanari. Pe Simon-Petru l-a iubit mult pentru ca era din speta insilor infocati, intempestivi, nerabdatori.
In duelul acesta, nu de forma, samarineanca e atinsa mortal cu o lovitura nu pricinuitoare de moarte, ci de viata vesnica. Nu, Domnul nu a mintit-o; cu adevarat i-a daruit apa vie, apa vietii fara apus, iar pe ea prefacand-o, din trufasa potrivnica, in ucenica si apoi mucenita a Sa.
Ne mai putem pune intrebarea de ce pentru a transmite dublul Sau mesaj, Hristos a ales calea dialogului, a duelului? Ca sa dea, probabil, mesajului, neaparata instantaneitate a oricarei convertiri ce nu mai cata inapoi (pentru a sublinia caracterul instantaneu si total al convertirii) si aspatialitatea oricarei credinte darze si oricarui crez adevarat-o intensitate dramatica si o dinamica sporita. Dialogul se imprima in cuget si-n simtire mai adanc decat ratiunea. Simpla expunere nu ar fi avut desigur taria captivanta a voroavei contradictorii. Iata de ce cred ca Duhul i-a insuflat celui mai iubit dintre ucenici alegerea formei diacronice.
Episodul cu femeia samarineanca ni se mai arata a fi dialogul Domnului cu sufletul omenesc (asa cum va aparea si in Urmarea lui Hristos), care mai intai se impotriveste dar mai apoi se supune si-si adora Creatorul.
Domnul a tinut ca biruinta sa nu-I fie usoara, ca de la sine-inteleasa, mecanica, in stil pilduitor, ci libera, spontana, izvorata dintr-o convingere precedata de indoieli, total transformatoare a credincioasei din Samaria.
In ultima analiza, actul de credinta chiar astfel se cade a fi. El se produce-lucru prea bine inteles de Sören Kierkegard-atunci cand sufletul aflat in rugaciune nu pe sine orant se aude, ci pe Celalalt marturisindu-i-se: da, nu te inseli, da, Eu sunt, Eu Cel viu, Eu care sunt Cel ce este, Care te cheama. Vino dupa Mine. Iar sufletul raspunde fara a pregeta: Amin.
Parintele Nicolae Steinhardt
Din "Daruind vei dobandi", Editura Manastirii Rohia
