A fost copilul teribil al literaturii române. I s-au îngăduit doar 21 de ani pământeşti, pentru că, dintr-un înflăcărat ce se anunţa a fi un instrument de propagandă comunistă, devenise un perturbator al ordinii sociale.
Născut pe 2 decembrie1935 la Mălini, Suceava, Nicolae Labiş a intrat în legendă încă din timpul vieţii. De la înflăcăratul comunism manifestat la vârsta agitatei adolescenţe, Nicolae se maturizează brusc, simţind pericolul şi ferocitatea noilor ocupanţi ai ţării. Era un bun cunoscător al cărţilor şi se apropiase deja de cele considerate periculoase de autorităţile comuniste.
În 1954, primăvara, este pus în discuţia organizaţiei Uniunii Tineretului Muncitor şi se decide excluderea lui din organizaţie. Era la Bucureşti. Intervine în favoarea lui Mihail Sadoveanu, astfel că sancţiunea nu este raportată către organele superioare de partid.
Urmează o perioadă extrem de dură, cu urmăritori la tot pasul, dar şi cu un joc rece, un război psihologic în care Nicolae Labiş manifestă o dârzenie de oţel. Într-un local din Bucureşti a recitat Doina lui Eminescu, lupta pentru Basarabia, devenise de nestăpânit. Trebuia înlăturat din partid, pe care începuse cu bună ştiinţă să îl compromită. Speriaţi de temperamentul poetului şi de urmările izbucnirii unui scandal, comuniştii nu s-au mulţumit să îl marginalizeze, ci l-eu scos dintre vii.
P.C.R. – Pasărea cu clonţ de rubin!
A murit cu securiştii la căpătâi, şopteau la vremea lor voci temătoare de poeţi. Vine cumplitul accident din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, când Nicolae Labiş este pur şi simplu aruncat sub roţile tramvaiului. Pe patul de spital, îi dictează prietenului său cel mai bun, Aurel Covaci, un poem tulburător, cu titul "Pasarea cu clont de rubin". Era la 10 decembrie, ora 11.00: "Pasarea cu clont de rubin / S-a razbunat, iat-o, s-a razbunat. / Nu mai pot s-o mangai. / M-a strivit / Pasarea cu clont de rubin. // Iar maine / Puii pasarii cu clont de rubin / Ciugulind prin tarna / Vor gasi poate / Urmele poetului Nicolae Labis / Care va ramane o amintire frumoasa...".
Titlul trimitea la initialele P.C.R., de la Partidul Comunist din Romania, iar clontul de rubin la steaua rosie si la steagul aceluiasi partid.
Accidentul era o razbunare a partidului. Labis insusi a apucat sa spuna clar ca a fost asasinat. Scriitorul Mihai Stoian consemnează mărturia lui Labiş in volumul "Moartea unui poet": "Din statia de la Piata Balcescu (pe-atunci tramvaiele treceau prin piata) a vrut sa ia un tramvai, nu spre casa, ci spre casa femeii (dansatoarea Maria Polevoi - n.n.), a incercat sa se urce prin fata la clasa a doua, dar cineva l-ar fi imbrancit si, in ultima secunda, s-a prins de gratarul intermediar, dintre vagoane: "Tineam ochii mari deschisi si vedeam cum, din capul meu izbit de caldaram, ies scantei" (transcrierea aproximativa)". Mai tarziu, vatmanul insusi, Mihai Udroiu, i-a marturisit poetului George Teodor Popescu ca Nicolae Labis a fost impins de pe refugiu, ceea ce nu declarase in procesul verbal! Imre Portik consemneaza spusele lui Labis, din spital: "Nu am cazut singur, am fost imbrancit din spate de cineva. N-am avut timp sa ma uit inapoi, pentru ca imbrancitura m-a proiectat, cu bratele ridicate, pe gratarul dintre vagoane".
Iar Stela Covaci, sotia lui Aurel Covaci, spune: "Labis nu mai vrea sa scrie lozinci, nu mai dorea minciuna. Era destul de incomod pentru Securitate, avea charisma, har, geniu".
Nicolae Labiş se stingea din viaţă pe 22 decembrie 1956. Comunismul avea să mai reziste în glorie încă 33 de ani, până pe 22 decembrie 1989.
Moartea lui Labiş stârneşte furii împotriva partidului. Doi ani mai târziu, prietenii lui Labiş ajung în puşcării. Printre ei şi regretata Stela Covaci, alături de soţul ei, Aurel. Stela Covaci a urmat cursurile Liceului "Regina Maria" din Dorohoi, în perioada 1950-1954, continuând apoi studiile la Facultatea de Filologie din Bucuresti, secția Literatură și Critică Literară. Nu a finalizat cursurile universitare. În ultimul an (14 martie 1958) a fost arestată și condamnată de comuniști, fiind acuzată de delict de uneltire contra ordinii sociale, alături de alți studenți apropiați poetului Nicolae Labiș.
Extemporal la Limba română: Scrisoare mamei, de Nicolae Labiş!
Teodora Labis-Cretu, sora mai mică a lui Nicolae, este astăzi inginer, conferenţiar universitar, cu titlul de doctor. Nu a vrut să ia urma poeziei. "Marga era filoloaga. Marga a fost generaţia lui, a fost tot timpul cu ei. Eu am fost tot mereu mică. Am avut un complex, abia acum realizez, la vârsta asta".
Poate a fugit de amintiri, sufletul nu se vindecase. Îşi aminteşte ziua în care a decis să iasă din prinsoarea literaturii, atunci când, elevă de liceu fiind, a dat lucrare de control: Scrisoare mamei, de Nicolae Labiş!
"Eram elevă la liceu la Lazar, în Bucureşti. Profesorul meu era Alexandru Mitru (de fapt Pîrîianu). Aveam în clasă o mulţime de băieţi zvăpăiaţi, printre care şi Vintilă cântăreţul (Mircea Vintilă, nota mea). Veniseră de la baschet, ce gălăgie… Intră domnul Pîrîianu, un om cu mare prestanţă, pe care îl iubeam foarte mult. Trânteşte catalogul pe catedră, nervos. Neruşinaţilor, aţi făcut scandal! Extemporal! Scoateţi o foaie de hârtie pe bancă, lecţia de zi: Scrisoare mamei, de Nicolae Labiş!, a tunat profesorul! Era in 1965, se studia deja Labiş în manual. Am simţit cum 30 de ochi privesc către mine. Am avut sentimentul că se dărâmă tot… Domnul Pîrîianu a realizat şi a strigat: Teodora! Tu treci la catedră! Eu eram o fire timidă, pacifistă, dar atunci am întrebat: De ce, domnul profesor, nu sunt şi eu un elev al acestei clase? Treci la catedră şi tu scrii ce vrei, a spus Pîrîianu. Atunci am decis să nu urmez o carieră la uman. Trebuia să fac ceva ca să nu se asocieze numele meu cu ce fac eu şi să nu mai trec prin aşa ceva", mărturisea în urmă cu câțiva ani Teodora Labiş, în căsuța părintească de la Mălini.
