Pe 6 septembrie 1946, George Enescu şi Maria Cantacuzino părăseau România. Cu viza de America în buzunar, cu gândul la Paris, cu concerte planificate, nimeni nu bănuia – nici măcar Securitatea – că urma un drum fără întoarcere!
Guvernul comunist al României de atunci acceptase un turneu prin diferite ţări care ar fi ajuns până la urmă şi în Statele Unite. Călătoria fusese angajată cu sprijinul enorm al lui Yehudi Menuhin, celebrul violonist căruia Enescu îi fusese profesor.
Enescu intrase deja în vizorul comuniștilor, dar Securitatea eșuase – deși nu la fel se întâmplase cu alți intelectuali – în a-i folosi imaginea, mai ales în străinătate. Marele compozitor născut la Liveni, în 19 august 1881, rămăsese fidel artei sale, muzicii și locurilor natale.
Numele botoșăneanului se impusese la nivel internațional, însă în țară pericolul comunist părea să strângă de la o zi la altul lațul cenzurii și al propagandei de partid. Cu toate acestea, George Enescu a știut întotdeauna să gestioneze cu luciditate relația cu autoritățile comuniste din România, chiar și din exil. Așa se face că, de pildă, în octombrie 1946, Enescu acceptă, printr-o telegramă, să figureze pe ”lista deputaților intelectuali”, pentru Blocul Partidelor Democratice din județul Dorohoi. ”Insist asupra faptului să nu fac politică și nu iau nici o obligație pe terenul politic”, scria George Enescu și încheia telegrama astfel: ”Trăiască Țara și Regele!”
Astăzi, când România marchează Ziua Culturii Naționale, ne vom opri însă asupra unui alt episod din biografia lui George Enescu.
În ziua de 6 septembrie 1946, în Portul Constanța, Enescu și Maruca fuseseră conduși de Romeo Drăghici, avocatul familiei la acea vreme.
Același Romeo Drăghici avea să îi scrie ulterior o scrisoare lui Romeo Bâșcu, fratele de pe tată al lui George Enescu, o scrisoare în care găsim detalii înduioșătoare despre ultimele dorințe ale marelui compozitor în clipa în care părăsea definitiv România.
„Ce ştii mata, Coane Romică, câtă suferinţă este în mine?”
Scrisoarea (redată de Viorel Cosma în Revsita Muzica din 2011) datează din 11 septembrie 1946, îi este adresată lui Dumitru Bâşcu, pictor, fiul natural al lui Costache Enescu (tatăl lui George Enescu), și face parte din Colecţia Ana Maria Sandi, fiica pictorului.
”Dragul meu Mitruţă,
Azi m-am înapoiat de la Constanţa, unde după cum ştii, am însoţit pe Maestrul nostru drag şi pe soţia sa duduia Maruka. (…) La plecare dimineaţa la 6.35 gara era plină de sute de oameni – prieteni, admiratori cu duiumul. Pe tot drumul am stat cu Maestrul într-un compartiment separat, spre a-mi da diverse dispoziţiuni, privind casa şi avutul lor. Era foarte abătut, spunându-mi că are impresia că nu se va mai întoarce. Am căutat să-l încurajez. Mi-a spus: „Ce ştii mata, Coane Romică, câtă suferinţă este în mine?”
Am îndrăznit să-i zic că nu vrea să-şi asigure nevoile zilnice. Mi-a răspuns: „Voi munci până în ultima clipă a vieţii, voi muri în nevoe; nu voi primi vreodată nici un ban, dacă nu va fi produsul muncii mele”. Câtă demnitate!”, scrie Romeo Drăghici în scrisoarea către Dumitru Bâșcu.
Concerte în America pentru țăranii din Liveni și Cracalia
Impresionant este că, în partea a doua a scrisorii, Romeo Drăghici primește indicații clare cu privire la banii ce se vor trimite către ”sătenii din Liveni și Cracalia”, ca să ”își cumpere popușoi”. Enescu spune și de unde vor veni acești bani: ”Vor fi rezultatul unor concerte ce le va da în America în acest scop!”.
”Printre alte dispoziţiuni a fost şi aceea de a supraveghea în deaproape ca banii ce-i va trimite pentru sătenii din Liveni şi Cracalia unde seceta a fost grozavă, să fie daţi cu băgare de seamă ca să aibă fiecare posibilitatea să-şi cumpere popuşoi. Banii aceştia vor fi rezultatul unor concerte ce le va da în America în acest scop. Dragostea, afecţiunea pentru ţară şi popor a fost în cea mai mare parte, preocuparea lui. Înainte de a ajunge la Constanţa mi-a spus: „Te rog foarte mult, Coane Romică, să ai în deaproape grijă de fratele meu Mitruţă Bâşcu, împreună cu soţia şi copilul său. Îi vei da din veniturile ce le vei încasa mata, în fiecare lună, o sumă în raport cu nevoile lui.” Avea lacrimi în ochi când ne-am luat rămas bun şi cu fermecătorul său glas mi-a şoptit: „Scumpă ţară şi frumoasă, oh Moldova mea, Cine pleacă şi te lasă, e pătruns de jale grea”, scrie Romeo Drăghici.